Lupta pentru dreptul de a predica

Relatată de Grace Marsh

Cu câţiva ani în urmă, dna Newton, pe atunci conferenţiar la Colegiul Huntingdon din Montgomery, Alabama, mi-a luat un interviu în legătură cu unele evenimente care au avut loc cu mai bine de 50 de ani în urmă. În 1946, Curtea Supremă a Statelor Unite a pronunţat sentinţa într-un proces în care era implicată activitatea mea de ministru ca Martoră a lui Iehova. Interesul manifestat de dna Newton faţă de ceea ce se întâmplase atunci mi-a trezit multe amintiri. Dar să încep cu copilăria mea.

M-AM născut în 1906, în Randolph, Alabama (SUA), făcând parte din a patra generaţie de Studenţi în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. Străbunicul meu, Lewis Waldrop, şi bunicul meu, Sim Waldrop, au fost botezaţi ca Studenţi în Biblie spre sfârşitul secolului trecut.

Joseph, fiul lui Sim Waldrop, a fost tatăl meu. Joseph i-a dat unei fete pe nume Belle o broşură care demasca învăţătura Bisericii despre focul iadului, ceea ce a impresionat-o. Belle a fost atât de încântată de cele citite, încât i-a dat broşura şi tatălui ei, care a devenit, la rândul lui, interesat de aceste lucruri. Mai târziu, Joseph s-a căsătorit cu Belle şi au avut şase copii. Eu am fost cel de-al doilea copil al lor.

În fiecare seară, tata aduna întreaga familie în jurul şemineului şi ne citea cu voce tare din Biblie şi din revista Turnul de veghere. Când termina de citit, îngenuncheam cu toţii, iar tata spunea o rugăciune din toată inima. În fiecare săptămână parcurgeam într-o căruţă mai mulţi kilometri până la casa bunicului Sim, pentru a asista la o întrunire cu ceilalţi Studenţi în Biblie.

La şcoală, adesea colegii de clasă îşi băteau joc de noi, spunându-ne russelişti. Aceasta nu era o insultă, aşa cum ar fi vrut ei, întrucât eu îl apreciam foarte mult pe Charles Taze Russel, primul preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society. Cât de emoţionată am fost în 1914, când l-am văzut cu ochii mei cu ocazia unei adunări ţinute la Birmingham, Alabama! Şi acum îmi aduc aminte cum stătea pe podium şi explica imaginile de film şi diapozitivele reunite sub titlul „Foto-Drama Creaţiunii“.

În 1920, familia noastră s-a mutat la Robertsdale, un orăşel aflat la est de Mobile, Alabama. După cinci ani m-am căsătorit cu Herbert Marsh. Eu şi Herbert ne-am mutat la Chicago, Illinois, iar imediat după aceea s-a născut fiul nostru, Joseph Harold. Din nefericire, eu m-am îndepărtat de religia copilăriei mele; totuşi, ea mi-a rămas în inimă.

Am luat poziţie de partea adevărului biblic

Într-o zi a anului 1930, m-am trezit la realitate când l-am văzut pe proprietarul imobilului nostru împingându-l cu violenţă pe scări pe un Student în Biblie. M-am înfuriat şi i-am vorbit proprietarului despre comportamentul lui. El m-a informat că, dacă îl voi invita pe acest bărbat în apartamentul nostru, eu şi soţul meu s-ar putea să nu mai locuim acolo. Este inutil să mai spun că imediat l-am invitat pe acest Student în Biblie la o cană de ceai.

Duminica următoare, împreună cu soţul meu, am asistat la o întrunire a Studenţilor în Biblie şi am fost încântaţi să-l cunoaştem pe Joseph Rutherford, care, după moartea lui Russell, devenise preşedintele Watch Tower Society. Chiar în acele zile s-a întâmplat ca Rutherford să viziteze oraşul Chicago. Aceste evenimente m-au îmboldit să devin din nou activă în ministerul creştin. La scurt timp după aceea, ne-am mutat înapoi în Robertsdale, Alabama.

La un congres ţinut în 1937 în Columbus, Ohio, m-am hotărât să devin pionieră, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral din rândul Martorilor lui Iehova. După un timp, soţul meu, Herbert, s-a botezat şi, la scurt timp după aceea, a început să slujească în calitate de supraveghetor care prezidează în Congregaţia Robertsdale. Fiul nostru, Harold, mă însoţea adesea în ministerul din casă în casă.

În 1941 am fost invitată să slujesc ca pionieră specială în Brookhaven, Mississippi. Partenera mea avea să fie Violet Babin, o soră creştină din New Orleans. Amândouă am acceptat această provocare şi ne-am luat rulota şi copiii şi am plecat să pregătim terenul în Brookhaven. Soţii noştri aveau să ni se alăture mai târziu.

La început, am avut succes în ministerul nostru, iar fiica lui Violet şi Harold aveau note bune la şcoală. Cu toate acestea, după ce oraşul Pearl Harbor a fost bombardat de japonezi în decembrie 1941, iar Statele Unite au intrat în război, reacţia la lucrarea noastră s-a schimbat radical. Exista un spirit de superpatriotism şi o teamă de conspiraţie. Deoarece eram neutri din punct de vedere politic, oamenii au devenit suspicioşi faţă de noi şi chiar ne acuzau că suntem spioni germani.

Harold a fost exmatriculat, deoarece refuzase să salute drapelul. Dirigintele lui mi-a spus că Harold era inteligent şi bine crescut, însă directorul considera că era un exemplu rău pentru că nu saluta drapelul. Inspectorul şcolar a fost atât de supărat din cauza deciziei luate în acest caz de director şi de consiliul profesoral al şcolii, încât şi-a dat demisia şi s-a oferit să plătească suma necesară pentru a-l trimite pe Harold la o şcoală particulară!

Zilnic eram ameninţate că vom deveni ţinta atacurilor violente din partea mulţimii. Odată, când ne aflam în faţa uşii unei doamne, poliţiştii ne-au îmbrâncit în stradă, ne-au izbit fonografele de un copac, ne-au spart discurile pe care erau înregistrate cuvântări biblice, ne-au rupt în bucăţi Bibliile şi publicaţiile, iar în final, au dat foc la tot ceea ce ne confiscaseră. Ei ne-au spus că, dacă nu vom părăsi oraşul înainte de a se întuneca, vom fi scoase afară de o gloată. Imediat am scris câteva scrisori către autorităţile oraşului prin care ceream protecţie, scrisori pe care le-am înmânat personal funcţionarilor respectivi. Însă aceşti funcţionari au refuzat să ne acorde protecţie. Eu am sunat chiar şi la Biroul Federal de Investigaţii din Jackson, Mississippi, şi am cerut ajutor. Dar şi aceştia ne-au sfătuit să părăsim oraşul.

În acea noapte, aproape o sută de bărbaţi furioşi ne-au încercuit rulota. Înăuntru nu eram decât două femei cu copiii lor. Am încuiat uşile, am stins luminile şi ne-am rugat fierbinte la Iehova. În cele din urmă, mulţimea s-a împrăştiat fără să ne facă nici un rău.

Ca urmare a acestor evenimente, Herbert s-a hotărât să vină imediat la Brookhaven, pentru a fi alături de noi. L-am dus pe Harold la bunicii lui în Robertsdale, unde directorul şcolii din localitate ne-a asigurat că Harold va fi primit la şcoală. Când ne-am întors în Brookhaven, rulota fusese distrusă, iar în interior, pe unul dintre pereţi era prins într-un cui un mandat de arestare emis pe numele nostru. În pofida acestei opoziţii, noi am rămas fermi şi ne-am continuat ministerul.

Arestaţi şi trataţi în mod abuziv

În februarie 1942, eu şi Herbert am fost arestaţi în timp ce conduceam un studiu biblic într-o micuţă locuinţă modestă. Proprietarul casei a fost aşa de furios din cauza modului în care am fost trataţi, încât şi-a luat puşca de pe perete şi l-a ameninţat pe poliţist că îl împuşcă! Eram acuzaţi de violarea unei proprietăţi particulare, iar în procesul ţinut a doua zi am fost declaraţi vinovaţi.

Am fost ţinuţi 11 zile într-o celulă rece şi murdară. În timp ce eram închişi, ne-a vizitat un ministru baptist, asigurându-ne că, dacă vom fi de acord să părăsim oraşul, el se va folosi de influenţa pe care o avea ca să ne elibereze. Ne gândeam că aceasta era o situaţie amuzantă, deoarece tocmai influenţa lui ne adusese în acest loc.

Un colţ al celulei noastre fusese folosit înainte ca toaletă. Locul era plin de ploşniţe. Hrana ne era servită în nişte crăticioare murdare, nespălate. Din cauza acestor condiţii, eu m-am îmbolnăvit de pneumonie. A fost adus un medic ca să mă vadă şi ni s-a dat drumul. În noaptea respectivă, la rulota noastră a venit o gloată, astfel că am plecat acasă la Robertsdale, rămânând acolo în aşteptarea procesului.

Procesul

Pentru procesul nostru au venit la Brookhaven baptişti din toate colţurile statului, ca să-l susţină pe ministrul baptist care era răspunzător de arestarea noastră. Acest lucru m-a determinat să-i scriu o scrisoare cumnatului meu Oscar Skooglund, care era un diacon baptist credincios. Scrisoarea mea a fost cam lipsită de tact şi foarte înflăcărată. Cu toate acestea, modul în care am fost tratată şi ceea ce i-am scris trebuie să-l fi influenţat în bine pe Oscar, deoarece, peste puţin timp, el a devenit un zelos Martor al lui Iehova.

Avocaţii noştri, G. Clark şi Victor Blackwell, care erau şi ei Martori ai lui Iehova, erau convinşi că nu vom avea parte de o judecată dreaptă în Brookhaven. Prin urmare, ei au decis să obiecteze de mai multe ori, astfel încât instanţa să respingă acuzaţiile. De fiecare dată când avocatul acuzării deschidea gura, unul dintre avocaţii noştri obiecta. Ei au obiectat de cel puţin 50 de ori. În cele din urmă, judecătorul a respins toate acuzaţiile.

O nouă repartiţie pentru predicare

După ce m-am odihnit şi m-am însănătoşit, am reluat serviciul de pionier, fiind însoţită de fiul meu Harold. În 1943 am primit o repartiţie mai aproape de casă, şi anume în Whistler şi Chickasaw, două comunităţi mici, aflate în apropiere de oraşul Mobile, Alabama. Am crezut că în aceste noi teritorii aveau să fie mai puţine pericole, întrucât Curtea Supremă a Statelor Unite tocmai pronunţase mai multe sentinţe în favoarea Martorilor lui Iehova, iar atitudinea oamenilor faţă de lucrarea noastră începuse să fie mai favorabilă.

În scurt timp, în Whistler se formase un grup de persoane care studiau Biblia şi, ca urmare, aveam nevoie de propriul loc de închinare. Toţi cei care ştiau să ţină în mână un ciocan au participat la construirea micuţei noastre Săli a Regatului, iar la prima noastră întrunire au fost prezente 16 persoane. Însă în Chickasaw, lucrurile stăteau altfel, deoarece acesta era un oraş al unei companii, proprietară fiind Gulf Shipbuilding Corporation. Cu toate acestea, el arăta ca orice alt orăşel, având un grup de clădiri cu birouri, o poştă şi un centru comercial.

Într-o zi din luna decembrie a anului 1943, eu şi Aileen Stephens, o colaboratoare pionieră, ofeream trecătorilor din Chickasaw ultimele numere ale revistelor noastre bazate pe Biblie, când vicepreşedintele Chatham ne-a spus că nu aveam dreptul să predicăm, deoarece ne aflam pe o proprietate particulară. Noi i-am explicat că nu făceam comerţ ambulant şi că lucrarea noastră avea un caracter religios şi era ocrotită de Primul Amendament adus Constituţiei Americane.

Din nou arestată şi închisă

Următoarea săptămână, eu şi Aileen ne-am întâlnit cu E. Peebles, vicepreşedintele companiei Gulf Shipbuilding, iar noi i-am explicat importanţa activităţii noastre religioase. El ne-a avertizat că Martorii lui Iehova nu aveau voie să-şi desfăşoare activitatea în Chickasaw. Noi i-am explicat că oamenii ne-au primit cu bucurie în casele lor. Le putea el refuza dreptul de a studia Biblia? Dl Peebles a devenit ostil şi a început să ne ameninţe că ne va arunca în închisoare pentru violarea unei proprietăţi particulare.

Eu m-am întors în Chickasaw de repetate ori, şi de fiecare dată am fost arestată. Însă, de fiecare dată, am fost eliberată pe cauţiune. În cele din urmă, cauţiunea a ajuns la sume extrem de mari, iar eu stăteam în închisoare din ce în ce mai mult, până reuşeam să adunăm banii necesari. Condiţiile din închisoare erau neigienice — nu existau toalete; saltelele erau murdare; nu erau cearceafuri, ci doar o singură pătură murdară cu care să ne acoperim. Ca urmare, am început să am din nou probleme de sănătate.

În 27 ianuarie 1944, cauzele a şase Martori arestaţi la 24 decembrie 1943 au fost judecate împreună, iar din tot grupul de acuzaţi, mărturia mea a fost considerată reprezentativă. Chiar dacă procesul a dezvăluit o atitudine discriminatorie evidentă faţă de Martorii lui Iehova, am fost găsită vinovată. Am făcut recurs la această decizie.

În 15 ianuarie 1945, curtea de apel a anunţat verdictul: eram vinovată de violarea unei proprietăţi particulare. Mai mult, Curtea Supremă din Alabama a refuzat să mă audieze. În 3 mai 1945, Hayden Covington, un avocat îndrăzneţ şi energic, Martor al lui Iehova, a făcut cerere pentru recurs la Curtea Supremă a Statelor Unite.

În timp ce eu şi Aileen aşteptam să fim audiate de Curtea Supremă, am inversat rolurile şi am intentat un proces civil împotriva acuzatorilor noştri, adică împotriva dlui Peebles şi a asociaţilor lui din biroul şerifului, cerând despăgubiri. Aceştia au încercat să ne schimbe capul de acuzare de la violarea unei proprietăţi particulare la blocarea traficului. Însă când am fost în închisoare, eu am sustras o hârtie semnată de vicepreşedintele Chatham, unde eram acuzate de violarea unei proprietăţi particulare. Când a fost prezentată în faţa instanţei această dovadă, şeriful Holcombe a sărit în picioare ca ars şi era cât pe ce să-şi înghită ţigara! Procesul care s-a ţinut în februarie 1945 s-a încheiat lăsând un juriu în impas.

Curtea Supremă dă sentinţa

Cauza mea a stârnit interesul Curţii Supreme a Statelor Unite, deoarece violarea unei proprietăţi particulare a adus în discuţie un nou aspect al problemei legate de libertatea religioasă. Covington a demonstrat că dispoziţiile orăşelului Chickasaw violau libertăţile nu numai ale acuzaţilor, ci şi ale întregii comunităţi.

În 7 ianuarie 1946, Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa inferioară şi a pronunţat o decizie istorică în favoarea noastră. Hotărârea a fost citită de judecătorul Black, care a spus printre altele: „În ce priveşte faptul că statul [Alabama] a încercat să aplice o pedeapsă penală împotriva petiţionarei [Grace Marsh] pentru distribuirea de publicaţii religioase într-un oraş care aparţine unei companii, această acţiune judecătorească întreprinsă nu poate fi valabilă“.

O luptă permanentă

În cele din urmă, eu şi Herbert ne-am stabilit în Fairhope, Alabama, şi am continuat să lucrăm pentru interesele Regatului ani la rând. În 1981, Herbert a murit, însă mi-au rămas multe amintiri frumoase ale clipelor petrecute împreună. Fiul meu, Harold, a încetat să-i mai slujească lui Iehova şi a murit la scurt timp după aceea, în 1984. Aceasta a fost una dintre cele mai mari suferinţe din viaţa mea.

Sunt însă recunoscătoare că Harold şi soţia sa, Elsie, mi-au dăruit trei nepoate minunate, iar în prezent am şi strănepoţi care sunt Martori botezaţi. Trei dintre surorile mele, Margaret, Ellen Jo şi Crystal, sunt încă în viaţă şi continuă să-i slujească cu fidelitate lui Iehova. Crystal este soţia lui Lyman Swingle, membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Ei locuiesc la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, aflat în Brooklyn, New York. În pofida gravelor probleme de sănătate pe care le-a avut în ultimii câţiva ani, Crystal a rămas pentru mine un minunat exemplu şi o sursă de încurajare.

Acum am peste 90 de ani şi în toţi aceşti ani am învăţat că nu trebuie să te temi niciodată de ceea ce poate să facă omul, deoarece Iehova este mai puternic decât oricare şerif, oricare judecător, oricare om. Când mă gândesc la aceste întâmplări din trecut, nu pot să nu preţuiesc marele privilegiu de a fi participat la „apărarea şi stabilirea legală a veştii bune“! — Filipeni 1:7, NW.

[Chenarul de la pagina 22]

Înarmaţi cu Constituţia

În 1995, Merlin Owen Newton a scris cartea Armed With the Constitution (Înarmaţi cu Constituţia), o carte care prezintă rolul Martorilor lui Iehova în clarificarea aplicării Primului Amendament adus Constituţiei Statelor Unite. În acel an, dna Newton era conferenţiar de istorie şi ştiinţe politice la Colegiul Huntingdon din Montgomery, Alabama. Cartea sa bine documentată, având la bază cercetări amănunţite, trece în revistă două cauze care s-au judecat în Alabama şi care au ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unite.

Într-una din aceste cauze era implicată Grace Marsh, a cărei relatare autobiografică este prezentată în articolul alăturat. În Cauza Jones v. oraşul Opelika era implicat dreptul de a răspândi convingeri religioase prin distribuirea unor publicaţii. Rosco şi Thelma Jones, un cuplu de culoare, erau miniştri cu timp integral în rândul Martorilor lui Iehova.

Pentru a-şi scrie cartea, dna Newton a apelat la periodice actuale şi reviste de drept, la memorii şi scrisori ale Martorilor, la interviuri luate Martorilor şi materiale publicate chiar de Martori, precum şi la studii efectuate de unii erudiţi în legătură cu activitatea Martorilor. Detaliile fascinante şi reflecţiile personale ale acuzaţilor, avocaţilor şi judecătorilor prezentate în cartea Armed With the Constitution au adus în atenţia publicului o părticică din trecutul juridic al Martorilor lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Alături de bunicul meu, Sim Waldrop

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Grace Marsh în prezent