Ce s-a întâmplat cu apaşii?

DESPRE cine s-a spus: „Niciodată n-a existat un chip cu trăsături mai aspre“? Totuşi, cine a fost cunoscut pentru curajul şi hotărârea lui remarcabile? A fost ultima căpetenie apaşă care s-a predat armatei americane. Acest bărbat a trăit în jur de 80 de ani şi a murit în 1909 în Oklahoma (se presupune ca membru al Bisericii Reformate Olandeze). El a fost Goyathlay (se pronunţă Goyahkla), cunoscut mai bine sub numele de Geronimo, ultima căpetenie apaşă renumită.

Se spune că a primit numele Geronimo după ce soldaţii mexicani l-au strigat înfricoşaţi pe „Sfântul“ Ieronim (Jerónimo) când au fost atacaţi de Goyathlay. În jurul anului 1850, trupele mexicane au ucis 25 de femei şi copii apaşi care îşi aşezaseră tabăra în apropiere de Janos, Mexic. Printre aceştia se aflau şi mama lui Geronimo, tânăra sa soţie şi cei trei copii ai săi. Se spune că, „pentru tot restul vieţii sale, Geronimo i-a urât pe toţi mexicanii“. Împins de dorinţa de a se răzbuna, el a devenit una dintre cele mai de temut căpetenii apaşe.

Însă ce ştim despre indienii apaşi pe care filmele Hollywoodului i-au prezentat de cele mai multe ori în rolul negativ? Mai există apaşi? Dacă da, cum trăiesc ei şi ce viitor întrezăresc?

„Tigrii speciei umane“

Apaşii (numele lor se pare că provine din cuvântul zuni apachu, care înseamnă „duşman“) erau cunoscuţi ca nişte războinici neînfricaţi şi ingenioşi. Celebrul general George Crook, care a luptat împotriva indienilor în secolul al XIX-lea, i-a numit „tigrii speciei umane“. Totuşi, o sursă autorizată spune că, „din 1500 încoace, toate triburile de apaşi nu au depăşit niciodată cifra de 6 000 de membri“. Însă câteva zeci de războinici puteau să imobilizeze o întreagă armată, ducând un război de gherilă!

Cu toate acestea, o sursă apaşă afirmă: „În contrast cu concepţiile larg răspândite, promovate de spanioli, mexicani şi americani, apaşii nu au fost nişte sălbatici însetaţi de sânge, cărora le plăcea războiul. Noi făceam incursiuni după mâncare numai când duceam lipsă de alimente. Războaiele pe care le purtam nu erau nişte acţiuni întâmplătoare, ci, în general, erau campanii bine plănuite, prin care ne răzbunam din cauza nedreptăţilor care ni se făcuseră“. Iar în ce priveşte aceste nedreptăţi, ele erau o mulţime!

Un exponat aflat la Centrul Cultural Apaş San Carlos din Peridot, Arizona, prezintă istoria apaşilor din punctul lor de vedere: „Odată cu sosirea străinilor în regiune au început ostilităţile şi transformările. Noii veniţi nu aveau consideraţie faţă de legăturile noastre indigene cu pământul. Străduindu-se să apere tradiţiile şi cultura noastră, strămoşii noştri au luptat şi au câştigat multe bătălii împotriva soldaţilor şi a cetăţenilor Spaniei, Mexicului şi Statelor Unite. Însă, copleşiţi de superioritatea numerică şi de tehnologia modernă, bunicii şi străbunicii noştri au fost obligaţi, în cele din urmă, să accepte cerinţele guvernului american. Am fost obligaţi să renunţăm la viaţa pe care am dus-o când eram liberi ca vântul şi să trăim în rezervaţii“. Cuvintele ‘obligaţi să trăim în rezervaţii’ evocă sentimentele profunde pe care le au aproximativ o jumătate de milion de locuitori ai rezervaţiilor (din cei peste două milioane de americani indigeni), care aparţin celor 554 de triburi din Statele Unite şi celor 633 de grupuri de pe teritoriul Canadei. Există circa 50 000 de apaşi.a

Cum au supravieţuit în perioada de început

Majoritatea specialiştilor în istoria timpurie a americanilor indigeni sunt de acord cu teoria conform căreia primele triburi au venit din Asia trecând Strâmtoarea Bering, după care s-au răspândit treptat spre sud şi spre est. Lingviştii consideră că limba apaşilor se înrudeşte cu cea a populaţiilor din Alaska şi Canada care vorbesc limba athapaskan. Thomas Mails scrie următoarele: „Data sosirii lor în sud-vestul Americii este plasată de ultimele estimări între anii 1000 şi 1500 e.n. Antropologii nu au ajuns încă de acord în ce priveşte traseul exact pe care aceştia l-au urmat şi ritmul migrării lor“. — The People Called Apache.

În primele secole, apaşii au supravieţuit de multe ori pentru că organizau grupuri care făceau incursiuni pe teritoriul vecinilor lor spanioli şi mexicani. Iată ce scrie Thomas Mails: „Astfel de incursiuni au fost întreprinse timp de aproape 200 de ani, începând aproximativ din anul 1690 până în jurul anului 1870. Nu este de mirare că făceau astfel de incursiuni, întrucât Mexicul s-a dovedit a fi un adevărat corn al abundenţei, plin cu tot felul de provizii necesare“.

Cine au fost primii care luau scalpuri?

Ca urmare a conflictelor permanente dintre mexicani şi apaşi, guvernul statului Sonora din Mexic „a revenit la o veche practică spaniolă“, aceea de a oferi o recompensă în schimbul unui scalp. Această practică nu era o inovaţie care aparţinea în exclusivitate spaniolilor — britanicii şi francezii au practicat acest obicei înaintea lor.

Mexicanii luau scalpuri pentru a cere o recompensă în bani, iar uneori nici nu mai conta dacă scalpul era sau nu al unui apaş. În 1835, în Mexic s-a dat o lege privitoare la recompensa oferită pentru scalpuri, şi anume 100 de pesos pentru fiecare scalp de războinic. După doi ani s-a prevăzut o recompensă de 50 de pesos pentru scalpul unei femei şi de 25 de pesos pentru cel al unui copil! Iată ce scrie Dan Thrapp în cartea sa The Conquest of Apacheria: „Prin această politică se urmărea, de fapt, exterminarea, aceasta fiind o dovadă că genocidul are rădăcini foarte răspândite şi că nu este o invenţie modernă a unei singure naţiuni“. El spune în continuare: „Apaşii nu luau scalpuri“. Totuşi, Mails spune că apaşii chiricahua luau uneori scalpuri — însă nu prea des, „din cauză că se temeau de moarte şi de fantome“. El adaugă: „S-a practicat luarea scalpurilor doar ca răzbunare, după ce mexicanii au început să recurgă la această metodă“.

Thrapp spune că minerii „se coalizau adesea . . . şi porneau la vânătoare de indieni. Când reuşeau să-i prindă în capcană, îi ucideau până la ultimul bărbat şi, uneori, până la ultima femeie şi ultimul copil. Era normal ca indienii să le plătească albilor şi altor triburi cu aceeaşi monedă“.

Războiul cu apaşii ajunsese într-un stadiu în care acesta se dovedea ceva rentabil pentru statul Arizona, arată Charles Lummis, întrucât „continuarea războiului cu apaşii [însemna] ca în statul Arizona să intre anual mai mult de 2 milioane de dolari, această sumă fiind alocată de Departamentul American de Război“. Thrapp declară: „La mijloc erau interese puternice, lipsite de scrupule, nedorindu-se să se încheie pace cu apaşii, deoarece, dacă se făcea pace, izvorul de fonduri alocate militarilor ar fi secat“.

Erau rezervaţiile soluţia la problemă?

Ciocnirile permanente dintre coloniştii albi care au invadat aceste ţinuturi şi apaşii care locuiau aici au determinat guvernul federal să găsească o soluţie: închiderea indienilor în rezervaţii, care, de cele mai multe ori, erau nişte ţinuturi neospitaliere, dar în care ei trebuiau să supravieţuiască. În 1871 şi 1872 au fost înfiinţate rezervaţii pentru apaşi.

Din 1872 până în 1876, apaşii chiricahua au avut propria lor rezervaţie. Aceşti nomazi care hoinăriseră liberi dintr-un loc într-altul se simţeau închişi. Chiar dacă aveau 2 736 000 de acri de pământ pentru 400 până la 600 de persoane, acest teritoriu, în cea mai mare parte arid, nu le furniza suficient spaţiu pentru a-şi procura hrană de pe urma vânatului şi a culesului. Guvernul a trebuit să le furnizeze raţii de mâncare la fiecare 15 zile, ca să nu moară de foame.

Chiar şi aşa, coloniştii albi considerau că se irosea teren ţinând o rezervaţie separată pentru apaşii chiricahua şi că apaşii trebuiau adunaţi într-o singură rezervaţie. Răutatea coloniştilor albi a crescut după moartea lui Cochise, o respectată căpetenie apaşă, moarte care a survenit în 1874. Aceştia aveau nevoie de un pretext ca să-i poată alunga pe apaşii chiricahua din rezervaţie. Cum au decurs lucrurile? „În 1876 s-a ivit un pretext. Doi bărbaţi care vindeau ilegal whiskey au fost ucişi de doi chiricahua deoarece refuzaseră să le mai vândă [whiskey]. La faţa locului a sosit agentul [guvernamental] care răspundea de rezervaţia San Carlos, fiind însoţit de bărbaţi înarmaţi. Acesta, în loc să aresteze suspecţii, a escortat [tribul] chiricahua până la San Carlos. Rezervaţia apaşilor chiricahua a fost închisă.“

Cu toate acestea, indienii aveau încă voie să se plimbe liberi în afara limitelor rezervaţiei. Coloniştilor albi nu le-a plăcut această măsură. „Ca răspuns la cererile coloniştilor, guvernul i-a mutat pe apaşii San Carlos, pe apaşii de pe Muntele Alb, pe apaşii cibecue şi pe apaşii tonto, precum şi pe numeroasele grupuri ale apaşilor chiricahua, la unitatea San Carlos.“ — Creation’s Journey — Native American Identity and Belief.

La un moment dat, mii de yavapai, chiricahua şi apaşi din vest erau ţinuţi în rezervaţie. Acest lucru a generat tensiuni şi suspiciune, întrucât unele dintre aceste triburi se duşmăneau de mult timp. Cum au reacţionat ei în faţa restricţiilor din rezervaţie? Iată ce răspund apaşii: „Rupţi de viaţa noastră tradiţională, pieream pe plan fizic, afectiv şi spiritual. Ne fusese luată libertatea“.

Însă în 1885, un grup de chiricahua condus de faimoasa căpetenie războinică Geronimo a părăsit rezervaţia şi a fugit în Mexic. Ei au fost urmăriţi de generalul Nelson Miles, care era însoţit de aproape 5 000 de soldaţi şi de 400 de iscoade apaşe, — cu toţii încercând să dea de urma celor 16 războinici, 12 femei şi 6 copii care mai erau în viaţă atunci!

În cele din urmă, la 4 septembrie 1886, Geronimo s-a predat. El era dispus să se întoarcă în Rezervaţia San Carlos. Însă nu avea să se întâmple aşa. I s-a spus că toţi apaşii aflaţi acolo fuseseră îmbarcaţi şi duşi ca prizonieri spre est, în Florida, unde avea să fie dus şi el. Geronimo a spus în limba apaşă: „Łahn dádzaayú nahikai łeh niʹ nyelíí k’ehge“, care înseamnă „cândva eram liberi ca vântul“. Mândrul şi vicleanul Geronimo, acum prizonier, nu mai putea să umble liber ca vântul.

În cele din urmă, i s-a permis să se ducă spre vest, până la Fortul Sill, Oklahoma, unde a murit în 1909. La fel ca mulţi alţi conducători americani indigeni, această căpetenie apaşă a fost obligată să se supună condiţiilor sufocante caracteristice vieţii din închisoare sau din rezervaţie.

Cu ce probleme se confruntă ei în prezent?

Apaşii locuiesc în mai multe rezervaţii din Arizona şi din New Mexico. Un corespondent al revistei Treziţi-vă! a vizitat Rezervaţia San Carlos şi a luat interviuri câtorva conducători ai apaşilor. În continuare prezentăm această vizită.

Imediat după ce am intrat în rezervaţie, într-o zi călduroasă şi secetoasă de mai, am fost primiţi cu ospitalitate de Harrison Talgo şi de soţia sa. Harrison, un bun vorbitor, înalt de aproape doi metri, cu o mustaţă stufoasă, face parte din consiliul tribal din San Carlos. L-am întrebat: „Care sunt câteva dintre problemele cu care se confruntă apaşii în prezent?“

„Ne pierdem valorile tradiţionale. Televizorul a avut o puternică influenţă negativă, îndeosebi asupra tinerilor noştri. Să vă dau un exemplu: ei nu mai învaţă limba noastră. O altă problemă majoră o constituie şomajul, care, în unele zone, ajunge până la 60 la sută. Este adevărat, avem cazinouri, însă acestea nu furnizează locuri de muncă pentru mulţi dintre noi. Iar reversul medaliei este că mulţi dintre noi merg acolo şi pierd la jocurile de noroc cecurile de ajutor general, care reprezintă banii lor pentru chirie şi mâncare.“

Când l-am întrebat despre problemele de sănătate din trib, Harrison nu s-a ferit să răspundă. „Diabet“, a spus el. „Mai mult de 20 la sută din populaţia noastră suferă de diabet. În unele zone, proporţia depăşeşte 50 la sută.“ El a recunoscut că o altă problemă principală este flagelul pe care omul alb l-a introdus cu mai bine de 100 de ani în urmă: alcoolul. „Oamenii noştri sunt şi victime ale drogurilor.“ Indicatoarele de pe marginea şoselelor din rezervaţie sunt o mărturie elocventă a acestor probleme. Pe ele se poate citi: „Fii treaz mereu — Drogul e un stăpân rău“ şi „Ocrotiţi pământul nostru. Ocrotiţi sănătatea noastră. Nu distrugeţi avuţia noastră“.

Am întrebat dacă SIDA a afectat tribul. Cu un dezgust evident, el a răspuns: „Homosexualitatea constituie un pericol. Homosexualitatea se furişează în rezervaţie. Televizorul şi viciile omului alb îi epuizează pe unii dintre tinerii noştri apaşi“.

Am întrebat cum s-au schimbat lucrurile în rezervaţie în ultimii ani. Harrison a răspuns: „În anii ’50, ordinea priorităţilor şi a influenţelor era astfel: pe primul loc, religia; pe locul al doilea, familia; pe locul al treilea, instruirea; pe locul al patrulea, presiunile exercitate de colegi; iar pe ultimul loc, televizorul. Azi, ordinea s-a schimbat, televizorul exercitând cea mai puternică influenţă. Presiunile exercitate de colegi constituie cea de-a doua influenţă puternică — presiuni care îndeamnă la abandonarea obiceiurilor apaşe şi urmarea tendinţei generale din America. Instruirea rămâne tot pe locul al treilea, şi mulţi apaşi profită de şansa de a urma un colegiu şi de faptul că există tot mai multe şcoli şi licee în rezervaţii“.

„Ce se poate spune despre influenţa exercitată de familie?“, am întrebat noi.

„Din păcate, familia a coborât acum pe locul al patrulea, iar religia este pe ultimul loc — fie că este vorba de religia noastră tradiţională, fie de religiile omului alb.“

„Cum priviţi religiile creştinătăţii?“

„Nu suntem încântaţi de faptul că bisericile încearcă să-i convertească pe oamenii noştri, să-i facă să renunţe la convingerile tradiţionaleb. Luteranii şi catolicii au avut aici misionari de mai bine de 100 de ani. Mai există şi grupuri penticostale care au o oarecare putere de atracţie pe plan emoţional.

Trebuie să ne restabilim identitatea culturală cu ajutorul familiei şi să folosim din nou limba apaşă. În prezent, aceasta se pierde.“

Progresul economic al apaşilor

Am vizitat un alt conducător apaş, care a vorbit plin de încredere despre perspectivele economice care se întrezăresc pentru Rezervaţia San Carlos. Însă el ne-a explicat că nu a fost uşor să se găsească investitori care să investească aici mari sume de bani în proiecte. Un semn bun este acordul încheiat cu o importantă companie de telefoane pentru a înfiinţa Compania de Telecomunicaţii Apaşă San Carlos. Aceasta este finanţată de Asociaţia Economică Rurală şi va crea mai multe locuri de muncă pentru angajaţi apaşi şi, în plus, va extinde şi va aduce îmbunătăţiri reţelei telefonice deficitare din rezervaţie.

Acest conducător a vorbit cu mândrie şi despre centrul de dializă care va fi în curând pus în funcţiune la spitalul din rezervaţie, centru care va asigura o îngrijire medicală mai bună şi mai atentă. Apoi, el ne-a arătat planurile pentru renovarea centrului comercial din San Carlos; lucrările vor începe în scurt timp. El era optimist în legătură cu viitorul, însă a accentuat faptul că instruirea trebuie să fie baza. ‘Instruire înseamnă salarii mai bune, ceea ce duce la un nivel de trai mai ridicat.’

Femeile apaşe sunt renumite pentru îndemânarea cu care împletesc coşuri. Într-un ghid turistic se spune că „vânatul, pescuitul, administrarea unei ferme, fabricarea cherestelei, mineritul, divertismentele în aer liber şi turismul“ sunt principalele elemente ale economiei locale.

Apaşii se străduiesc să fie la acelaşi nivel de dezvoltare cu lumea din afara rezervaţiei, chiar dacă au şanse foarte mici. La fel ca mulţi alţi oameni, ei doresc dreptate, respect şi o viaţă decentă.

Când peste tot va fi dreptate adevărată

Martorii lui Iehova îi vizitează pe apaşi ca să le vorbească despre lumea nouă care va fi instaurată pe pământ conform promisiunii lui Iehova Dumnezeu, lume atât de frumos descrisă în cartea biblică a lui Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Vor construi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor munci degeaba“. — Isaia 65:17, 21, 23; 2 Petru 3:13; Apocalipsa 21:1–4.

În curând, Iehova Dumnezeu va trece la acţiune pentru a curăţa lumea de tot egoismul şi corupţia existente, precum şi pentru a pune capăt exploatării pământului (vezi Matei 24; Marcu 13; Luca 21). Oameni din toate naţiunile, inclusiv din naţiunile americanilor indigeni, pot acum să fie binecuvântaţi dacă se îndreaptă spre adevăratul Dumnezeu, Iehova, prin intermediul lui Cristos Isus (Geneza 22:17, 18). Martorii lui Iehova oferă un curs gratuit de instruire biblică tuturor celor blânzi care doresc să moştenească pământul restabilit şi care sunt dispuşi să asculte de Dumnezeu. — Psalmul 37:11, 19.

[Note de subsol]

[Harta/Fotografia de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

AMERICA DE NORD

Regiune mărită la dreapta

Rezervaţii ale apaşilor

ARIZONA

NEW MEXICO

Jicarilla

Fortul apaşilor (Muntele Alb)

San Carlos

Mescalero

[Provenienţa hărţii]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Geronimo

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Arizona Historical Society/Tucson, AHS#78167

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Harrison Talgo, consilier al tribului

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Căpetenia Cochise a fost îngropată în cetăţuia sa chiricahua

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Antenele parabolice aduc televiziunea în rezervaţie

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Cu ocazia înmormântării apaşilor, rudele aşază pietre în jurul mormântului. Panglicile care flutură în bătaia vântului simbolizează cele patru puncte cardinale