Dezacorduri între oamenii de ştiinţă?

„DEŞI nu trebuie să renunţăm la ideea că ştiinţa se află în căutarea adevărului despre lume, trebuie să luăm în considerare factorii psihologici şi sociali care se opun adeseori acestei căutări.“ Aşa s-a exprimat Tony Morton într-un eseu intitulat „Şcoli în conflict: motivaţiile şi metodele oamenilor de ştiinţă“. Da, se pare că faima, banii şi chiar simpatizarea anumitor grupări politice au influenţat uneori descoperirile oamenilor de ştiinţă.

În 1873, lordul Jessel şi-a exprimat astfel îngrijorarea în legătură cu faptul că procesele ar putea fi influenţate în acest mod: „Probele aduse de experţi . . . sunt probe ale unor persoane care, în unele cazuri, trăiesc de pe urma muncii lor, dar care, în toate cazurile, sunt plătite pentru probele pe care le aduc. . . . Este normal ca aceştia, oricât de cinstiţi ar fi ei, să fie de partea persoanei care i-a angajat şi, ca urmare, noi întâlnim astfel de atitudini părtinitoare“.

Să analizăm, de exemplu, medicina legală, o ramură a ştiinţei. O curte de apel a făcut observaţia că medicii legişti pot deveni partizani ai unei cauze. Ziarul Search declară următoarele: „Chiar faptul că poliţia caută ajutorul lor poate duce la stabilirea unor relaţii între poliţie şi medicii legişti. . . . Medicii legişti angajaţi de guvern pot ajunge să considere că rolul lor este acela de a ajuta poliţia“. Acest ziar prezintă apoi procesele-bombă din Marea Britanie intentate împotriva lui Maguire (1989) şi a lui Ward (1974), doi luptători IRA (Armata Republicană Irlandeză). Aceste exemple sunt o „mărturie elocventă a faptului că unii oameni de ştiinţă cu multă experienţă şi, de altfel, cu o bună reputaţie au fost gata să abandoneze neutralitatea ştiinţifică şi să considere că au responsabilitatea de a ajuta acuzarea“.

Un alt exemplu remarcabil este procesul intentat lui Lindy Chamberlain din Australia (1981–1982), proces care a ajuns să fie subiectul filmului A Cry in the Dark. Se pare că probele aduse de medicii legişti au influenţat decizia pronunţată împotriva dnei Chamberlain, acuzată de uciderea bebeluşului ei, Azaria. Deşi a susţinut că un câine dingo (câine sălbatic) i-a ucis copilul, dna Chamberlain a fost condamnată şi trimisă la închisoare. După câţiva ani, când s-a găsit jacheţica murdară şi plină de sânge a fetiţei, proba anterioară nu a mai rămas în picioare în faţa unei examinări atente. Ca urmare, Lindy a fost eliberată din închisoare, condamnarea ei a fost anulată şi i s-au plătit despăgubiri pentru că fusese condamnată pe nedrept.

Când doi oameni de ştiinţă discută în contradictoriu, controversa poate deveni înverşunată. Cu câteva decenii în urmă, dr. William McBride a pus sub semnul întrebării fabricarea thalidomidei, ştire care a fost dată publicităţii în întreaga lume. Când a lăsat să se înţeleagă că acest medicament, vândut contra greţurilor matinale din perioada gravidităţii, cauzează malformaţii grave la copiii nenăscuţi, acest medic a devenit un erou peste noapte. Însă, după câţiva ani, în timp ce lucra la un alt proiect, un medic devenit ziarist l-a acuzat de modificarea unor date. McBride a fost găsit vinovat de fraudă ştiinţifică şi de conduită neprofesională. El şi-a pierdut licenţa în Australia.

Controverse ştiinţifice

O controversă de actualitate este cea legată de câmpul electromagnetic, şi anume dacă acesta este sau nu dăunător sănătăţii oamenilor şi a animalelor. Unele dovezi lasă să se înţeleagă că mediul nostru ambiant este extrem de poluat din cauza electromagnetismului, ale cărui surse pot varia de la liniile de înaltă tensiune până la calculatorul personal şi la cuptorul cu microunde din locuinţa voastră. Unii susţin chiar faptul că telefoanele celulare vă pot afecta creierul pe parcursul mai multor ani. Alţii însă îndreaptă atenţia spre studiile ştiinţifice care sugerează că radiaţia electromagnetică poate cauza cancer şi poate provoca moartea. Ziarul The Australian prezintă un exemplu în acest sens: „O companie britanică de electricitate este dată în judecată pentru uciderea unui băiat care se presupune că a făcut cancer din cauză că a dormit în apropierea unor linii de înaltă tensiune“. Dr. Bruce Hocking, consultant în medicină ocupaţională, din Melbourne, a descoperit că, „în rândul copiilor care locuiesc la o distanţă mai mică de aproximativ patru kilometri de principalele turnuri de televiziune din Sydney, rata apariţiei leucemiei este de două ori mai mare decât în rândul copiilor care locuiesc în afara razei de patru kilometri de acţiune a radiaţiilor“.

În timp ce ecologii apără aceste afirmaţii, marile concerne industriale şi companiile comerciale sunt pe punctul de a pierde miliarde de dolari din cauza a ceea ce ele numesc „campanii inutile de înspăimântare“. Prin urmare, ele organizează contraatacuri şi primesc ajutor din partea altor sectoare ale comunităţii ştiinţifice.

Apoi mai este şi controversa referitoare la poluarea chimică. Unii au descris dioxina ca fiind „cel mai toxic produs chimic realizat vreodată de om“. Acest produs chimic, descris de Michael Fumento drept „un simplu produs secundar obţinut în mod inevitabil în urma fabricării anumitor erbicide“ (Science Under Siege), a fost numit de unii „ingredientul-cheie al Agentului Portocalăa“. Acesta s-a bucurat de cea mai mare publicitate după războiul din Vietnam. În sălile de tribunal s-au purtat mari bătălii între veteranii de război şi companiile care vindeau produse chimice, fiecare parte având propriii ei experţi în ştiinţă, aflaţi însă în tabere adverse.

În mod asemănător, chestiunile legate de mediu, cum ar fi încălzirea treptată a atmosferei pământului, efectul de seră şi reducerea stratului de ozon, se află în atenţia publicului, fiind subiecte de mare interes. Iată ce scrie ziarul The Canberra Times referitor la faptul că unii sunt îngrijoraţi pentru situaţia mediului din Antarctica: „Cercetările efectuate de oamenii de ştiinţă de la Staţia Palmer, o bază ştiinţifică americană de pe insula Anvers, arată că radiaţiile ultraviolete puternice distrug formele de viaţă inferioare, cum ar fi planctonul şi moluştele, şi ar putea să-şi croiască treptat drum pe lanţul trofic“. Însă multe alte studii ştiinţifice par să contrazică această părere şi să risipească temerile legate de reducerea stratului de ozon şi de încălzirea treptată a atmosferei pământului.

Prin urmare, cine are dreptate? Se pare că fiecare afirmaţie sau argument poate fi demonstrat sau infirmat de experţii din domeniul ştiinţific. „Adevărul ştiinţific este stabilit de climatul social al vremii la fel cum este stabilit de ceea ce dictează, în exclusivitate, raţiunea şi logica“, se spune în cartea Paradigms Lost (Modelele pierdute). Michael Fumento rezumă problema dioxinei astfel: „În funcţie de a cui părere o ascultăm, cu toţii suntem posibile victime fie ale otrăvirii, fie ale unei totale dezinformări“.

Totuşi, unele dezastre ştiinţifice bine cunoscute nu pot fi justificate. Ştiinţa trebuie să dea socoteală pentru acestea.

„O tragedie extrem de dureroasă“

În lucrarea „Un mesaj pentru intelectuali“, apărută în 29 august 1948, Albert Einstein, reflectând la aspectele mai puţin plăcute ale ştiinţei, a spus: „În urma unei experienţe dureroase am învăţat că nu este suficient să avem o gândire raţională pentru a rezolva problemele vieţii sociale. Cercetările minuţioase şi munca grea a oamenilor de ştiinţă au avut adesea implicaţii tragice pentru omenire, . . . creând mijloace pentru propria ei distrugere în masă. Aceasta este, într-adevăr, o tragedie extrem de dureroasă“.

Recent, Associated Press a dat publicităţii următoarea ştire: „Marea Britanie permite efectuarea unor teste cu radiaţii pe oameni“. Ministerul britanic al apărării a confirmat faptul că guvernul a efectuat experimente cu radiaţii pe oameni timp de aproape 40 de ani. Într-unul dintre aceste experimente era vorba despre testarea unei bombe atomice la Maralinga, Australia de Sud, test care a fost efectuat pe la mijlocul anilor ’50.

Numele de Maralinga provine dintr-un cuvânt aborigen care înseamnă „tunet“. Această regiune izolată a furnizat locul ideal unde Marea Britanie să-şi efectueze experimentele ştiinţifice. După prima explozie, euforia succesului plutea peste tot în aer. O ştire apărută într-un ziar din Melbourne spunea următoarele: „Când norul [radioactiv] s-a risipit, au sosit convoaie de camioane şi de jeepuri pline cu militari britanici, canadieni, australieni şi neozeelandezi care priviseră explozia din adăposturi aflate la o distanţă de numai 8 kilometri de la locul exploziei. Iar pe fiecare faţă se putea vedea un zâmbet, de parcă se întorceau de la un picnic“.

Chapman Pincher, corespondentul ştiinţific al cotidianului britanic Daily Express, a compus chiar un cântec intitulat „Tânjim după ciuperca nucleară“. În plus, un ministru din guvern a dat asigurarea că testul a decurs în întregime conform planului propus şi că nici o persoană din Australia nu va fi afectată de radiaţii. După câţiva ani însă, zâmbetul s-a şters de pe faţa celor care mureau din cauza expunerii la radiaţii, ceea ce a dat naştere unei avalanşe de cereri pentru despăgubiri. Acum nimeni nu mai ‘tânjea după ciuperca nucleară’! Ca urmare a poluării radioactive, Maralinga este şi azi o zonă interzisă.

Se pare că testele cu bomba atomică efectuate de Statele Unite în Nevada au avut cam acelaşi rezultat. Unii sunt de părere că aici este vorba de o chestiune politică şi nu de o greşeală ştiinţifică. Robert Oppenheimer, care a condus lucrările de construire a primei bombe atomice americane, la Los Alamos, New Mexico, a spus: „Nu omul de ştiinţă are responsabilitatea să decidă dacă o bombă cu hidrogen trebuie sau nu trebuie să fie utilizată. Această responsabilitate este a poporului american şi a celor pe care i-a ales ca reprezentanţi ai lui“.

O tragedie de alt gen

După cel de-al doilea război mondial, folosirea sângelui în medicină a devenit o practică obişnuită. Ştiinţa a aclamat sângele ca fiind un salvator de vieţi şi a declarat că nu există nici un risc în urma folosirii lui. Însă apariţia bolii SIDA a zguduit lumea medicinei, scoţând-o din starea ei de mulţumire. Deodată, fluidul despre care se credea că salvează vieţi s-a dovedit a fi un ucigaş în cazul unora. Într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă!, un director al unui spital renumit din Sydney, Australia, a declarat următoarele: „Decenii întregi am transfuzat o substanţă despre care nu ştiam prea multe lucruri. Nu ştiam nici măcar care sunt câteva dintre bolile pe care aceasta le putea transmite. Nici acum nu ştim ce mai transfuzăm în afară de aceste boli, deoarece nu putem face teste pentru ceva ce nu cunoaştem“.

Folosirea unui hormon de creştere pentru tratarea sterilităţii la femei a avut consecinţe tragice. Căutând o mai mare împlinire în viaţă prin faptul de a avea un copil, aceste femei au văzut acest tratament ca pe o binecuvântare. După câţiva ani, unele dintre ele au murit în mod inexplicabil din cauza maladiei Creutzfeldt-Jacob (CJD), o boală degenerativă a creierului. Copiii care au fost trataţi cu acelaşi hormon, deoarece sufereau de nanism, au început şi ei să moară. Cercetătorii au descoperit că oamenii de ştiinţă recoltaseră hormonul din hipofiza unor cadavre. Se pare că unele dintre acestea purtau virusul CJD şi, astfel, doze întregi cu acest hormon au fost contaminate. Dar ceea ce este şi mai tragic este faptul că unele dintre femeile care au urmat un tratament cu acest hormon au donat sânge înainte ca să apară simptomele bolii CJD. Unii sunt îngrijoraţi că virusul s-ar putea afla acum în băncile de sânge, iar aici nu se mai pot face teste pentru ca acest virus să fie descoperit.

Întreaga ştiinţă implică asumarea unor riscuri. Prin urmare, nu ne surprinde deloc faptul că ştiinţa „este privită cu un amestec de admiraţie şi teamă, de speranţă şi disperare şi că este considerată atât sursa multora dintre problemele actualei societăţi industrializate, cât şi sursa din care va veni rezolvarea acestor probleme“, după cum arată cartea The Unnatural Nature of Science.

Dar cum putem să reducem la minimum pericolele care ne ameninţă? Cum ne putem păstra o concepţie echilibrată cu privire la ştiinţă? Următorul articol se va dovedi util în acest sens.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 6]

Un ministru a spus că nu va exista nici un risc din cauza radiaţiilor

[Text generic pe pagina 7]

Maralinga, locul unde s-a efectuat testul, este poluat cu radiaţii

[Text generic pe pagina 8]

„Nu omul de ştiinţă are responsabilitatea să decidă dacă o bombă cu hidrogen trebuie sau nu trebuie să fie utilizată.“ — Robert Oppenheimer, om de ştiinţă în fizică atomică

[Fotografia de la pagina 9]

„În urma unei experienţe dureroase am învăţat că nu este suficient să avem o gândire raţională pentru a rezolva problemele vieţii sociale.“ — Albert Einstein, fizician

[Provenienţa fotografiei]

Foto U.S. National Archives

[Provenienţa fotografiei de la pagina 5]

Richard T. Nowitz/Corbis

[Provenienţa fotografiei de la paginile 8, 9]

Foto USAF