Loialitatea faţă de Dumnezeu a familiei mele m-a impulsionat
RELATARE DE HORST HENSCHEL
„Bucură-te când vei primi această scrisoare, deoarece am perseverat până la capăt. În două ore voi fi executat.“ Acestea erau cuvintele introductive ale ultimei scrisori pe care mi-a scris-o tata. În 10 mai 1944 a fost executat deoarece refuzase să slujească în armata lui Hitler. Loialitatea lui faţă de Dumnezeu, precum şi cea a mamei şi a surorii mele Elfriede mi-a influenţat în profunzime viaţa.
ÎN 1932, când m-am născut eu, tata a început să citească publicaţiile Martorilor lui Iehova. Printre altele, el a văzut ipocrizia clerului. Drept urmare, pe tata nu l-au mai interesat bisericile.
La scurt timp după izbucnirea celui de-al doilea război mondial în 1939, tata a primit ordin să se înroleze în armata germană. „Potrivit Bibliei, nu ar trebui să merg“, i-a spus el mamei. „Aceste ucideri nu sunt drepte.“
„Te vor omorî dacă nu mergi“, i-a răspuns mama. „Atunci ce se va întâmpla cu familia ta?“ Aşadar, tata s-a înrolat în armată.
În cele din urmă, mama — care până atunci nu studiase Biblia — a încercat să ia legătura cu Martorii lui Iehova, o strădanie foarte periculoasă la vremea aceea. Ea a găsit-o pe Dora, al cărei soţ se afla într-un lagăr de concentrare din cauza credinţei lui. Dora i-a dat un exemplar al Turnului de veghere, dar ea i-a spus foarte clar mamei: „Ţine minte că pot fi ucisă dacă Gestapoul (poliţia secretă) află că ţi-am dat această revistă“.
Apoi, mama a primit mai multe publicaţii ale Martorilor lui Iehova şi a început să aprecieze adevărurile scripturale pe care le conţineau. Între timp, Max Ruebsam, din Dresda, oraş situat în apropiere, a început să ne viziteze la noi acasă în Meissen. El a studiat Biblia împreună cu noi, riscându-şi astfel mult libertatea. De fapt, nu după mult timp, a fost arestat.
În urma studiului, mama a cultivat credinţă în Iehova şi şi-a dedicat viaţa lui, simbolizând acest lucru prin botezul în apă în mai 1943. Eu şi tata ne-am botezat câteva luni mai târziu. Sora mea de 20 de ani, Elfriede, care lucra în Dresda, s-a botezat şi ea cam în aceeaşi perioadă. Astfel, toţi patru ne-am dedicat viaţa lui Iehova în plina desfăşurare a celui de-al doilea război mondial. În 1943, mama a născut-o pe sora noastră cea mai mică, Renate.
Persecutaţi pentru credinţa noastră
Înainte de a mă boteza, m-am retras din cadrul organizaţiei Tineretul Hitlerist. Când am refuzat să rostesc salutul „Heil Hitler!“, care se cerea în fiecare zi la şcoală, profesorii m-au bătut. Totuşi, eram fericit să ştiu că, datorită încurajării din partea părinţilor mei, rămăsesem fidel.
Dar uneori, fie din cauza pedepsei fizice, fie din cauza fricii, spuneam „Heil Hitler!“. Atunci mergeam acasă cu ochii plini de lacrimi, iar părinţii mei se rugau împreună cu mine pentru ca data următoare să am curaj şi să rezist împotriva atacurilor duşmanului. De teamă, de mai multe ori nu am făcut ceea ce este drept, dar Iehova nu m-a abandonat niciodată.
Într-o zi a venit Gestapoul şi ne-a percheziţionat locuinţa. „Eşti Martoră a lui Iehova?“, a întrebat-o un agent al Gestapoului pe mama. Şi acum o văd sprijinindu-se de tocul uşii şi spunând cu fermitate „Da“ — deşi era conştientă că aceasta însemna că, în cele din urmă, va fi arestată.
Două săptămâni mai târziu, în timp ce mama se ocupa de Renate, care încă nu împlinise un an, Gestapoul a venit să o aresteze. Mama a protestat: „Tocmai îmi alăptez copilul!“ Cu toate acestea, femeia care îl însoţise pe poliţist i-a luat fetiţa din braţe şi i-a ordonat: „Pregăteşte-te! Trebuie să pleci“. Cu certitudine, acest lucru nu a fost uşor pentru mama.
Întrucât tata nu fusese încă arestat, el era cel care se îngrijea acum de mine şi de sora mea mai mică. Într-o dimineaţă, la vreo două săptămâni după ce mama fusese arestată, l-am strâns tare pe tata în braţe înainte de a pleca la şcoală. În ziua aceea, tata a fost arestat deoarece refuzase să se întoarcă în armată. Aşadar, când m-am întors acasă în după-amiaza aceea, nu mai era şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată.
Deoarece eram minori, eu şi sora mea mai mică am fost încredinţaţi bunicilor şi celorlalte rude ale noastre — toţi fiind împotrivitori ai Martorilor lui Iehova, unii dintre ei chiar membri ai Partidului Nazist. Ei nu îmi permiteau să citesc din Biblie. Dar după ce am obţinut în secret un exemplar de la o vecină, am putut din nou să o citesc. De asemenea, îngenuncheam în faţa patului surorii mele celei mici şi mă rugam.
În această perioadă, credinţa surorii mele Elfriede a fost încercată. Ea a refuzat să mai lucreze într-o fabrică de muniţii din Dresda, dar a reuşit să găsească un loc de muncă în domeniul amenajării parcurilor şi a grădinilor din Meissen. Când se prezenta la birou ca să-şi ridice salariul, ea nu rostea salutul „Heil Hitler!“. După un anumit timp a fost arestată şi întemniţată.
Din nefericire, Elfriede s-a îmbolnăvit de difterie şi scarlatină şi a murit la câteva săptămâni după ce a fost închisă. Avea doar 21 de ani. În una dintre ultimele ei scrisori, ea a citat Luca 17:10: „Când veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici: am făcut ce eram datori să facem»“. Loialitatea ei faţă de Dumnezeu m-a întărit foarte mult. — Coloseni 4:11.
Încercările prin care a trecut tata
În timp ce tata era la închisoare, bunicul — tatăl mamei mele — l-a vizitat pentru a încerca să-l facă să se răzgândească. Cu mâinile şi cu picioarele în lanţuri, tata a fost adus înaintea bunicului. Tata a respins cu fermitate sugestia de a se înrola în armată pentru binele copiilor lui. Unul dintre gardieni i-a spus bunicului: „Chiar dacă omul acesta ar avea zece copii, tot nu ar acţiona altfel“.
Bunicul s-a întors acasă clocotind de furie. „Criminalul!“, a strigat el. „Om de nimic! Cum îşi poate abandona propriii copii?“ Deşi bunicul era furios, eram fericit că tata se menţinea ferm.
În cele din urmă, tata a fost condamnat la moarte şi decapitat. La scurt timp am primit acea ultimă scrisoare de la el. Întrucât nu ştia în care închisoare se afla mama, el îmi scrisese mie. Am mers în dormitorul meu de la mansardă şi am citit acele cuvinte introductive, citate la începutul acestui articol. Eram trist şi plângeam, dar eram fericit ştiind că el îşi păstrase fidelitatea faţă de Iehova.
Durerea mamei
Mama fusese trimisă într-o închisoare din sudul Germaniei, aşteptând să fie judecată. Într-o zi, un gardian a venit la celula ei şi i-a spus într-o manieră prietenoasă că ar fi bine să rămână aşezată. Dar mama s-a ridicat în picioare şi a spus: „Ştiu că soţul meu a fost ucis“. Mai târziu i-au trimis hainele lui pătate de sânge, o mărturie tacită a torturii pe care o suferise tata înainte de a muri.
Cu o altă ocazie, mama a fost chemată într-un birou al închisorii şi i s-a comunicat foarte tăios: „Fiica ta a murit în închisoare. Cum vrei să fie înmormântată?“ Anunţul a fost atât de neaşteptat, încât la început mama nu a ştiut ce să spună. Dar credinţa puternică în Iehova a susţinut-o.
În general, rudele se îngrijeau bine de mine şi de sora mea. Ele ne tratau cu multă amabilitate. De fapt, una dintre rude i-a rugat pe profesorii mei să aibă răbdare cu mine. Aşadar, şi profesorii au devenit foarte prietenoşi şi nu mă pedepseau când nu îi salutam cu „Heil Hitler!“. Dar toată această amabilitate era manifestată cu scopul de a mă abate de la convingerile mele bazate pe Biblie. Şi, din nefericire, a avut succes într-o oarecare măsură.
Numai cu câteva luni înainte de sfârşitul războiului în mai 1945, am asistat în mod voluntar la câteva activităţi ale organizaţiei Tineretul Nazist. I-am scris mamei despre aceasta, iar scrisorile mele i-au lăsat impresia că abandonasem obiectivul de a-l sluji pe Iehova. Mai târziu mi-a spus că aceste scrisori o distruseseră mai mult decât vestea morţii tatălui şi a surorii mele Elfriede.
La scurt timp după aceea, războiul s-a încheiat, iar mama a ieşit din închisoare. Cu ajutorul ei mi-am recăpătat echilibrul spiritual.
Serviciul cu timp integral
Spre sfârşitul anului 1949 — după patru ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial —, un supraveghetor itinerant a analizat textul biblic din Maleahi 3:10: „«Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare», zice DOMNUL oştirilor“. M-am simţit îndemnat să completez o cerere ca să efectuez lucrarea de predicare cu timp integral. Astfel, în 1 ianuarie 1950, am devenit pionier, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral. Mai târziu m-am mutat la Spremberg, unde era o nevoie mai mare de pionieri.
În luna august a acelui an am fost invitat să slujesc la Biroul filialei din Magdeburg a Martorilor lui Iehova (Germania de Est). Totuşi, în 31 august, la numai două zile de la sosirea mea, poliţia ne-a invadat proprietatea sub pretext că aici se ascundeau criminali. Majoritatea Martorilor au fost arestaţi şi închişi, dar eu am reuşit să scap şi să merg în Berlinul de Vest, unde Societatea Watch Tower avea un birou. Acolo am relatat ceea ce se întâmplase la Magdeburg. Mi s-a spus că, în aceeaşi perioadă, erau arestaţi mulţi Martori în Germania de Est. De fapt, am auzit că poliţia mă căuta în Spremberg!
Arestat şi închis
Am fost repartizat să efectuez lucrarea de pionier în Berlinul de Est. Câteva luni mai târziu — în timp ce slujeam în calitate de curier, transportând literatură din Berlinul de Vest în Germania de Est — am fost arestat şi dus în oraşul Cottbus, unde am fost judecat şi condamnat la 12 ani de închisoare.
Printre altele, am fost acuzat de instigare la război. La proces, în ultima mea declaraţie am spus: „Cum se poate ca eu — un Martor al lui Iehova — să fiu condamnat ca instigator la război, când tatăl meu a refuzat să participe la război deoarece a fost Martor al lui Iehova şi din acest motiv a fost decapitat?“ Dar, bineînţeles, acei oameni nu erau interesaţi de adevăr.
La vârsta de 19 ani nu îmi era uşor să mă gândesc la faptul de a fi întemniţat 12 ani. Totuşi, ştiam că mulţi alţii primiseră sentinţe asemănătoare. Uneori, autorităţile îi separau pe Martori unii de alţii; dar în aceste situaţii discutam despre adevăruri biblice cu alţi deţinuţi din celulă, iar unii dintre ei au devenit Martori.
Alteori, noi, Martorii, eram ţinuţi în aceeaşi clădire a închisorii. Atunci ne concentram eforturile pentru a cunoaşte Biblia mai bine. Am învăţat pe de rost capitole întregi din Biblie şi am încercat chiar să memorăm cărţi întregi ale Bibliei. Fiecare dintre noi ne-am fixat anumite obiective cu privire la ce anume să facem şi să învăţăm în fiecare zi. Uneori eram atât de ocupaţi, încât ne spuneam unul altuia: „Nu avem timp“, cu toate că petreceam întreaga zi în celulă, fără să avem nici un fel de muncă de făcut!
Anchetele efectuate de poliţia secretă erau extenuante. Acestea puteau dura zi şi noapte, fiind însoţite de tot felul de ameninţări. Cu o anumită ocazie, mă simţeam atât de obosit şi de descurajat, încât nici nu mă puteam ruga. După două sau trei zile, fără vreun motiv anume, am luat de pe peretele celulei în care mă aflam o bucată de carton pe care erau scrise regulile închisorii. Întorcând-o, am văzut că era scris ceva pe dos. Am îndreptat-o spre lumina slabă din celulă şi am citit cuvintele: „Nu vă temeţi de cei care corpul doar îl pot strivi“ şi „Ca pe-a ochilor lumină voi păzi pe cel fidel“. Aceste cuvinte fac acum parte din cântarea 27 din cartea de cântări a Martorilor lui Iehova!
Cu certitudine, un alt frate care se afla într-o situaţie asemănătoare fusese în această celulă, iar Iehova Dumnezeu îi dăduse putere. Mi-am recăpătat imediat tăria spirituală şi i-am mulţumit lui Iehova pentru această încurajare. Nu vreau să uit niciodată această lecţie, deoarece m-a ajutat să înţeleg că, deşi nu voi putea învinge prin puterea proprie, cu ajutorul lui Iehova nimic nu e imposibil.
Între timp, mama se mutase în Germania de Vest, prin urmare nu a mai avut nici o veste de la mine. Totuşi, era alături de mine Hanna, care crescuse în aceeaşi congregaţie cu mine şi care era foarte apropiată de familia noastră. De-a lungul tuturor acestor ani de detenţie, ea m-a vizitat, mi-a scris scrisori încurajatoare şi mi-a adus pachete cu mâncare, pe care le consideram foarte valoroase. În 1957, după ce încheiasem 6 din cei 12 ani de detenţie, am fost eliberat şi m-am căsătorit cu ea.
Iubita mea soţie, Hanna, a slujit alături de mine în diversele noastre repartiţii şi s-a dovedit întotdeauna a fi cel mai bun sprijin. Pentru ceea ce a făcut ea pentru mine de-a lungul serviciului cu timp integral pe care l-am efectuat împreună numai Iehova Dumnezeu o poate răsplăti.
Ministerul după închisoare
Eu şi Hanna am început împreună serviciul cu timp integral la biroul din Berlinul de Vest al Societăţii Watch Tower. Am fost repartizat să lucrez în construcţii ca dulgher. Mai târziu am început amândoi pionieratul în Berlinul de Vest.
Willi Pohl, care supraveghease lucrarea noastră în Berlinul de Vest, m-a încurajat să continuu să învăţ engleza. „Nu am timp“, i-am spus. Totuşi, cât de fericit sunt că am continuat cu supunere să studiez engleza! Drept urmare, în 1962 am fost invitat la cursul de zece luni din cadrul celei de-a 37-a clase a Şcolii Galaad, în Brooklyn (New York). După ce m-am întors în Germania în 2 decembrie 1962, am petrecut împreună cu Hanna 16 ani în lucrarea itinerantă, vizitând congregaţiile din toată Germania. Apoi, în 1978, am fost invitaţi să slujim la Biroul filialei din Wiesbaden. După ce sediul administrativ a fost transferat în noile clădiri din Selters pe la mijlocul anilor ’80, am slujit în acele minunate clădiri mai mulţi ani.
Un privilegiu de serviciu inestimabil
În 1989 a avut loc ceva cu totul neaşteptat — Zidul Berlinului a căzut, iar Martorii din ţările est-europene au început să se bucure de libertate de închinare. În 1992, eu şi Hanna am fost invitaţi la Lvov (Ucraina) pentru a sprijini creşterea rapidă a numărului de proclamatori ai Regatului în zona respectivă.
În anul următor, ni s-a cerut să mergem în Rusia pentru a organiza lucrarea Regatului acolo. În Solnecinoie, un sat aflat la aproximativ 40 de kilometri de St. Petersburg, a fost înfiinţat un birou care să se îngrijească de lucrarea de predicare din Rusia şi din majoritatea republicilor care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică. Atunci când am ajuns noi, începuse deja construcţia clădirilor de locuinţe, precum şi a unui mare complex de clădiri ce adăpostesc birouri şi depozite.
Bucuria noastră a fost nemărginită cu ocazia dedicării noilor clădiri de filială în 21 iunie 1997. La Solnecinoie s-au adunat 1 492 de persoane din 42 de ţări pentru a asista la programul special. În ziua următoare, pe Stadionul Petrovski din St. Petersburg s-au adunat 8 400 de persoane pentru o trecere în revistă a programului dedicării, precum şi a rapoartelor încurajatoare prezentate de vizitatorii din alte ţări.
Ce bucurie ne procură creşterea uimitoare care s-a înregistrat în cele 15 republici ale fostei Uniuni Sovietice! În 1946, aproximativ 4 800 de vestitori predicau în acest teritoriu. În 1985, după aproape 40 de ani, numărul era de 26 905. În prezent, Biroul filialei din Solnecinoie supraveghează lucrarea de predicare a peste 125 000 de proclamatori ai Regatului din zece republici ale fostei Uniuni Sovietice, iar peste 100 000 predică în alte cinci republici foste sovietice! Cât de încântaţi am fost să aflăm că, în martie 1997, în cele 15 republici foste sovietice, peste 600 000 de persoane au asistat la Comemorarea morţii lui Cristos!
Sunt uimit când văd cu câtă amploare a condus Iehova strângerea şi organizarea poporului său în aceste „zile din urmă“ (2 Timotei 3:1). În armonie cu cuvintele psalmistului, Iehova le dă slujitorilor săi perspicacitate, îi instruieşte în calea pe care trebuie să meargă şi îi sfătuieşte, având privirea îndreptată spre ei (Psalmul 32:8). Consider că este un mare privilegiu să aparţin organizaţiei internaţionale a lui Iehova!
[Legenda fotografiei de la pagina 13]
În 1943, împreună cu cele două surori ale mele
[Legenda fotografiei de la pagina 14]
Tata a fost decapitat
[Legenda fotografiei de la pagina 14]
Mama m-a ajutat să-mi recapăt echilibrul spiritual
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Împreună cu soţia mea, Hanna
[Legenda fotografiei de la pagina 16]
În timpul cuvântării de dedicare din Sala Regatului a Filialei din Rusia
[Legenda fotografiilor de la pagina 17]
Curtea şi ferestrele sălii de mese ale noii noastre Filiale din Rusia