Mi-am respectat promisiunea de a-i sluji lui Dumnezeu

RELATARE DE FRANZ GUDLIKIES

Dintre cei peste o sută de combatanţi, numai patru mai eram în viaţă. Văzând moartea cu ochii, am îngenuncheat şi i-am promis lui Dumnezeu că, dacă voi scăpa viu, îi voi sluji toată viaţa.

AM FĂCUT această promisiune acum 54 de ani, în aprilie 1945, pe vremea când eram soldat în armata germană. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar armata sovietică dădea atacul decisiv asupra Berlinului. Oamenii noştri se aflau lângă orăşelul Seelow, situat pe fluviul Oder, la mai puţin de 65 de kilometri de Berlin. Aici eram bombardaţi zi şi noapte de artileria grea, iar compania mea fusese distrusă aproape în întregime.

Atunci, pentru prima oară în viaţă, m-am rugat cu lacrimi lui Dumnezeu. Mi-am amintit un text biblic pe care mama, o femeie cu frică de Dumnezeu, îl cita deseori: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi scăpa, iar tu Mă vei preamări“ (Psalmul 50:15). Acolo în tranşee, fiindu-mi teamă că voi muri, i-am făcut lui Dumnezeu promisiunea de care am vorbit mai înainte. Dar cum am putut să mă ţin de promisiune? Şi cum de ajunsesem în armata germană?

Am copilărit în Lituania

În 1918, în timpul primului război mondial, Lituania şi-a declarat independenţa şi a instituit un sistem de guvernare democratic. M-am născut în 1925 în districtul Memel (Klaipėda), în apropiere de Marea Baltică. Acest district fusese anexat la Lituania cu un an înainte de a mă naşte eu.

Eu şi cele cinci surori ale mele am avut o copilărie fericită. Tata ne-a fost un prieten apropiat, făcând întotdeauna multe lucruri împreună cu noi, copiii. Părinţii noştri erau evanghelişti, dar nu mergeau la slujbe deoarece pe mama o revolta ipocrizia pastorului. Cu toate acestea, ea îl iubea pe Dumnezeu şi Cuvântul său, Biblia, din care citea cu pasiune.

În 1939, Germania a ocupat acea parte a Lituaniei unde locuiam noi. Apoi, la începutul anului 1943, am fost încorporat în armata germană. Am fost rănit într-o luptă, dar, după ce m-am restabilit, m-am întors pe Frontul de Est. Atunci războiul luase o nouă întorsătură, iar Germania se retrăgea din faţa trupelor sovietice. Am scăpat ca prin urechile acului, aşa cum am povestit în introducere.

Îmi respect promisiunea

În timpul războiului, părinţii mei s-au mutat în Oschatz (Germania), la sud-est de Leipzig. Au fost greu de găsit imediat după război. Dar cât de fericiţi am fost să fim din nou împreună! Nu după mult timp, în aprilie 1947, am însoţit-o pe mama la o cuvântare publică ţinută de Max Schubert, un Martor al lui Iehova. Mama era convinsă că găsise religia adevărată, iar după ce am asistat şi eu la câteva întruniri, am nutrit aceeaşi convingere.

La scurt timp după aceea, mama a căzut de pe o scară şi s-a lovit atât de rău, încât după câteva luni a murit. Înainte de a muri, când se afla la spital, ea m-a încurajat cu căldură: „Întotdeauna m-am rugat ca cel puţin unul dintre copiii mei să găsească calea spre Dumnezeu. Acum, că rugăciunile mele au fost ascultate, pot să mor liniştită“. Cu câtă nerăbdare aştept clipa când mama se va trezi din moarte şi va afla că rugăciunile i-au fost ascultate! — Ioan 5:28.

La 8 august 1947, la numai patru luni după ce am ascultat cuvântarea fratelui Schubert, m-am botezat la un congres din Leipzig, simbolizându-mi dedicarea la Iehova Dumnezeu. În sfârşit, începusem să duc la îndeplinire promisiunea pe care i-o făcusem lui Dumnezeu. Nu după mult timp am devenit pionier, cum se numesc miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Pe atunci existau aproximativ 400 de pionieri în ceea ce a devenit mai târziu Republica Democrată Germană, sau Germania de Est.

Primele încercări ale credinţei

Un vecin din Oschatz a încercat să-mi stârnească interesul pentru marxism, oferindu-mi posibilitatea de a urma o universitate de stat cu condiţia să devin membru al Partidului Unităţii Socialiste din Germania (SED). Am refuzat propunerea, exact aşa cum Isus a respins propunerea lui Satan. — Matei 4:8–10.

În 1949, într-o zi de aprilie, doi poliţişti au venit la locul meu de muncă şi mi-au cerut să-i însoţesc. Am fost dus la biroul local al serviciilor secrete sovietice unde am fost învinuit că lucrez pentru capitaliştii din Occident. Mi-au spus că îmi puteam dovedi nevinovăţia continuându-mi lucrarea din casă în casă, dar raportându-le lor pe cei ce vorbeau împotriva Uniunii Sovietice sau a Partidului Unităţii Socialiste din Germania ori pe cei ce vizitau întrunirile Martorilor lui Iehova. Când le-am spus că nu doream să colaborez, m-au închis într-o celulă. Mai târziu am fost dus înaintea unui tribunal militar. Am fost condamnat la 15 ani de muncă silnică în Siberia.

Mi-am păstrat calmul, ceea ce i-a impresionat pe ofiţeri. Apoi mi-au spus că condamnarea mea rămânea valabilă, dar că era de ajuns să raportez o dată pe săptămână până când doream să colaborez cu ei. Am plecat la Magdeburg, unde se afla atunci filiala Societăţii Watch Tower, pentru a cere sfatul unor Martori mai maturi. Călătoria nu a fost uşoară, deoarece eram urmărit. Ernst Wauera, care slujea la departamentul juridic în Magdeburg, mi-a spus: „În lagărul de concentrare am învăţat un lucru: Luptă şi vei câştiga. Fă compromis şi vei pierde“. Acest sfat m-a ajutat să-mi respect promisiunea de a-i sluji lui Dumnezeu.

Sub interdicţie şi arestat din nou

În iulie 1950 am fost recomandat să slujesc ca supraveghetor itinerant. Cu toate acestea, la 30 august, poliţia a făcut o razie la proprietatea noastră din Magdeburg, iar lucrarea de predicare a fost interzisă. De aceea am primit o altă repartiţie. Eu şi Paul Hirschberger trebuia să lucrăm cu aproximativ 50 de congregaţii, petrecând cu fiecare două sau trei zile pentru a-i ajuta pe fraţi să se organizeze în vederea îndeplinirii ministerului sub interdicţie. În lunile care au urmat, era să fiu arestat de poliţie de şase ori, dar de fiecare dată am scăpat.

Într-una din congregaţii se strecurase cineva care ne-a divulgat la Stasi, Serviciul Secret al Securităţii Statului. Astfel, în iulie 1951, eu şi Paul am fost arestaţi pe stradă de cinci bărbaţi cu armele îndreptate spre noi. Privind în urmă, ne-am dat seama că nu ne bizuiserăm suficient pe organizaţia lui Iehova. Fraţii noştri mai în vârstă ne sfătuiseră să nu circulăm niciodată împreună. O încredere prea mare în noi înşine a dus la pierderea libertăţii! În plus, nici nu discutaserăm ce vom spune dacă vom fi arestaţi.

Singur în celulă, l-am implorat cu lacrimi pe Iehova să mă ajute să nu-mi trădez fraţii sau să fac compromis. După ce am adormit, am fost trezit brusc de vocea prietenului meu Paul. Exact deasupra celulei mele se afla camera unde era interogat el de Stasi. Deoarece era o noapte călduroasă şi umedă, uşa de la balcon a fost deschisă, iar eu am putut auzi totul în surdină. Mai târziu, când am fost interogat, spre surprinderea anchetatorilor am dat aceleaşi răspunsuri. Îmi venea mereu în minte textul biblic favorit al mamei: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi scăpa, iar Tu Mă vei preamări“, ceea ce m-a încurajat foarte mult. — Psalmul 50:15.

După interogatoriu, eu şi Paul am stat în detenţie provizorie într-o închisoare Stasi din Halle, iar mai târziu în Magdeburg. În timp ce mă aflam în Magdeburg, vedeam uneori pentru o clipă clădirile filialei noastre, pe atunci închise. Ce mult mi-aş fi dorit să pot lucra acolo în loc să stau în închisoare! În februarie 1952 a fost pronunţată sentinţa: „10 ani de închisoare şi pierderea drepturilor civile pe o perioadă de 20 de ani“.

Rămân fidel în închisoare

Martorii lui Iehova care fuseseră condamnaţi la cel puţin zece ani de închisoare purtau un anumit timp un semn special de identificare. Pe un crac de la pantalon şi pe o mânecă de la haină li se cosea o panglică roşie. De asemenea, pe uşa de la celula noastră era pusă o bucată rotundă de carton roşu pentru a-i avertiza pe gardieni că eram criminali periculoşi.

De fapt, autorităţile ne considerau cei mai periculoşi criminali. Nu ni se dădea voie să avem Biblie deoarece, după cum s-a exprimat un gardian: „Un Martor al lui Iehova cu o Biblie în mână este ca un criminal cu o armă în mână“. Pentru a aduna fragmente din Biblie, am citit operele scriitorului rus Lev Tolstoi, care citează deseori texte biblice în cărţile sale. Am învăţat pe dinafară aceste versete biblice.

Înainte de a fi arestat în 1951, mă logodisem cu Elsa Riemer. Ea mă vizita la închisoare cât de des era posibil şi îmi trimitea în fiecare lună câte un pachet cu mâncare. De asemenea, în pachete ascundea şi hrană spirituală. Odată, ea a umplut nişte cârnaţi cu articole din Turnul de veghere. Deseori gardienii tăiau cârnaţii pentru a vedea dacă era ascuns ceva înăuntru, dar de data aceea pachetul a sosit cu puţin timp înainte de terminarea zilei de lucru şi nu a fost verificat.

În acea perioadă eu şi Karl Heinz Kleber stăteam într-o celulă mică împreună cu alţi trei deţinuţi care nu erau Martori. Cum urma să citim Turnul de veghere fără a fi observaţi? Ne făceam că citim o carte în care ascundeam articolele din Turnul de veghere. Le-am dat acest material preţios şi altor tovarăşi de credinţă din închisoare.

De asemenea, cât timp am stat în închisoare ne-am folosit de toate ocaziile pentru a le vorbi altora despre Regatul lui Dumnezeu. Am fost emoţionat să văd cum unul dintre tovarăşii mei de celulă a devenit credincios. — Matei 24:14.

Reîncep serviciul cu timp integral

Am fost eliberat la 1 aprilie 1957, după ce stătusem după gratii aproape şase ani. M-am căsătorit cu Elsa după mai puţin de două săptămâni. Când au aflat că fusesem eliberat, cei de la Stasi căutau un pretext ca să mă trimită din nou la închisoare. Pentru a evita lucrul acesta, eu şi Elsa am trecut graniţa în Berlinul Occidental.

Când am ajuns în Berlinul Occidental, Societatea a dorit să ştie ce planuri aveam. Le-am spus că unul dintre noi va face pionierat, iar celălalt îşi va lua un serviciu.

„Ce-aţi zice dacă aţi face pionierat împreună?“, am fost întrebaţi.

„Dacă lucrul acesta este posibil, vom începe imediat“, am răspuns noi.

De aceea, ni s-a dat lunar un mic subsidiu pentru a ne putea întreţine şi am început pionieratul special în 1958. Cât de bucuroşi eram să-i vedem pe cei cu care studiam Biblia schimbându-şi viaţa şi devenind slujitori ai lui Iehova! În următorii zece ani de pionierat am învăţat să muncim împreună ca soţ şi soţie. Elsa era întotdeauna lângă mine, chiar şi atunci când îmi reparam maşina. De asemenea, citeam, studiam şi ne rugam împreună.

În 1969 am fost repartizaţi în lucrarea itinerantă. În fiecare săptămână vizitam câte o congregaţie pentru a le sluji fraţilor. Josef Barth, care avea experienţă în lucrarea itinerantă, mi-a dat următorul sfat: „Dacă vrei să ai succes ca supraveghetor itinerant, e de ajuns să fii frate cu fraţii“. Am încercat să pun în practică acest sfat. Drept urmare, ne-am bucurat de relaţii foarte călduroase şi armonioase cu fraţii, motiv pentru care am putut oferi cu uşurinţă sfaturi atunci când era necesar.

În 1972, Elsei i s-a pus diagnosticul de cancer şi a trebuit să se opereze. Mai târziu a făcut şi reumatism. Deşi avea dureri, ea m-a însoţit în continuare în fiecare săptămână, slujind congregaţiilor şi lucrând cu surorile în minister cât de mult putea.

Schimbări necesare

Deoarece din 1984 rudele soţiei mele au avut nevoie de îngrijire permanentă, am renunţat la lucrarea itinerantă şi le-am îngrijit până când acestea au murit patru ani mai târziu (1 Timotei 5:8). Apoi, în 1989, Elsa s-a îmbolnăvit grav. Din fericire, ea şi-a revenit într-o oarecare măsură, dar a trebuit ca eu să mă ocup de toate treburile gospodăreşti. Învăţ şi acum cum să mă port cu cineva care are dureri în permanenţă. Cu toate acestea, în pofida tensiunilor psihice şi afective, nu ne-am pierdut dragostea pentru lucrurile spirituale.

Ne bucurăm că şi în prezent suntem pe lista pionierilor. Am ajuns însă la concluzia că nu contează poziţia pe care o avem în organizaţia lui Iehova sau cât de mult putem face în lucrare, ci să rămânem fideli. Noi dorim să-i slujim Dumnezeului nostru Iehova pentru toată eternitatea, nu doar pentru câţiva ani. Experienţa noastră de viaţă este o instruire minunată pentru viitor. Iar Iehova ne-a dat şi ne dă în continuare putere să-i aducem laude chiar şi în cele mai grele situaţii. — Filipeni 4:13.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Închisoarea din Magdeburg

[Provenienţa fotografiei]

Gedenkstätte Moritzplatz Magdeburg für die Opfer politischer Gewalt; Foto: Fredi Fröschki, Magdeburg

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În 1957, când ne-am căsătorit

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Astăzi, împreună cu Elsa