De ce copiii sunt buni luptători

AI UCIS? „Nu.“

AI AVUT O ARMĂ? „Da.“

AI ÎNDREPTAT ARMA SPRE CINEVA? „Da.“

AI TRAS? „Da.“

CE S-A ÎNTÂMPLAT? „Pur şi simplu au căzut jos.“ — World Press Review, ianuarie 1996.

ACEASTĂ discuţie care ne înfioară, purtată între un asistent social şi un soldat-copil din Africa, dezvăluie confuzia din mintea unui tânăr care se luptă să împace trecutul cu întoarcerea sa la o viaţă normală.

În ultimii ani, în 25 de ţări au participat în luptă copii sub 16 ani. Numai în 1988, circa 200 000 de copii au luat parte în mod activ în războaie. Deoarece sunt manipulaţi de adulţi, luptătorii-copii sunt şi victime.

Valoarea lor ca soldaţi

În trecut, când armatele se luptau cu suliţe şi cu săbii, un copil nu prea avea şanse să rămână în viaţă dacă se lupta cu un adult care mânuia o armă asemănătoare. Însă aceasta este o epocă a armelor uşoare. Azi, un copil echipat cu o puşcă-mitralieră — un model AK-47 de fabricaţie rusească sau un model M16 de fabricaţie americană — poate să stea în faţa unui adult.

Aceste arme nu sunt numai uşoare, ci şi uşor de folosit şi de întreţinut. Un băiat de 10 ani poate să desfacă în bucăţi un AK-47 şi să îl asambleze la loc. În plus, astfel de arme automate există din belşug. Au fost vândute aproximativ 55 de milioane de puşti-mitraliere AK-47. Într-o ţară africană, ele sunt vândute pentru cel mult 6$ (S.U.A.). Şi mitralierele M16 sunt ieftine şi se găsesc din abundenţă.

În afară de faptul că reuşesc să mânuiască o armă automată, copiii sunt consideraţi soldaţi preţioşi şi din alte motive. Ei nu cer un salariu şi rareori dezertează. Mai mult, copiii au o puternică dorinţă de a fi pe placul celor mai mari ca ei. Simţul lor despre bine şi rău este umbrit de dorinţa de a fi acceptaţi de grupul de eliberare sau de armata de gherilă, indiferent de orientare, care a devenit însă „familia“ lor.

De asemenea, mulţi dintre ei sunt mai curajoşi. Un observator militar din Africa de Vest a dat următoarea explicaţie: „Întrucât [copiii] par să nu înţeleagă moartea la fel ca soldaţii mai mari, este mai puţin probabil ca ei să se predea când se vor afla în situaţii fără ieşire“. Iată cum s-a lăudat un băiat liberian, căruia i se spunea Căpitanul Maşină de Ucis: „Când oamenii mari o luau la fugă, noi, băieţii mici, rămâneam să luptăm“.

În mod paradoxal, deşi băieţii sunt buni soldaţi, ei sunt consideraţi, de obicei, ca un produs de unică folosinţă. În timpul unui război din Orientul Mijlociu, companiilor de soldaţi-copii li s-a ordonat să meargă primele pe câmpurile minate.

Recrutarea şi pregătirea

Unii copii se alătură armatelor sau mişcărilor rebele deoarece caută aventura. De asemenea, când sunt ameninţaţi de un pericol, iar familiile sunt dezmembrate, o unitate militară îi face să se simtă în siguranţă şi devine astfel o familie-substitut. Iată ce declară Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii: „Copiii care au crescut în mijlocul violenţei consideră că violenţa este un mod de viaţă care nu se poate schimba. Singuri, fără părinţi, înspăimântaţi, plictisiţi şi frustraţi, de cele mai multe ori, ei vor decide, în final, să lupte“.

Alţi copii se alătură unor armate pentru că acest lucru li se pare cea mai bună soluţie. Uneori, când nu sunt alimente suficiente, iar pericolele îi ameninţă, faptul de a se alătura unei armate pare să fie singura modalitate de a supravieţui.

Uneori, copiii se pot vedea ca fiind nişte luptători pentru dreptate socială, pentru convingeri religioase sau pentru identitate culturală. De exemplu, în Peru, copiii care au fost obligaţi să intre în trupele de gherilă au fost supuşi unei perioade îndelungate de îndoctrinare politică. Însă, de cele mai multe ori, acest lucru nu este necesar. Brian Milne, antropolog social care a studiat soldaţii-copii din sud-estul Asiei, a declarat: „Copiii nu au o doctrină sau o ideologie. Ei sunt, pur şi simplu, absorbiţi de o parte sau de alta şi apoi sunt puşi la treabă“.

Însă alţi copii sunt obligaţi să intre în armată. În unele războaie din Africa, facţiunile au făcut raiduri prin sate ca să ia prizonieri din rândul copiilor, pe care i-au pus apoi să privească sau să ia parte la torturarea şi executarea propriilor lor familii. Uneori, ei erau obligaţi să-şi împuşte părinţii sau să le taie capul. După ce au fost terorizaţi, băieţii au fost îndemnaţi să-i terorizeze pe alţii. Aceşti tineri brutalizaţi comit adesea unele acte de cruzime pe care nici chiar soldaţii adulţi căliţi în luptă nu le-ar face.

Întoarcerea la o viaţă normală

Acestor copii nu le este uşor să se adapteze la o viaţă lipsită de violenţă. Iată ce a spus directorul unui centru pentru copii dintr-o ţară vest-africană: „Copiii pe care i-am tratat sunt toţi traumatizaţi în diferite grade. Ei au violat, au ucis şi au torturat. Celor mai mulţi dintre ei li s-a dat alcool sau droguri, în special marijuana, însă uneori şi heroină. . . . Vă puteţi imagina ce consecinţe îngrozitoare au aceste lucruri asupra minţii copiilor, unii dintre ei neavând mai mult de 8 sau 9 ani“.

Situaţia este asemănătoare şi în Liberia, o ţară vecină, unde zeci de mii de copii şi-au petrecut copilăria terorizându-i pe locuitorii zonelor rurale. Maiorilor şi generalilor adolescenţi nu le este uşor să renunţe la statutul şi la puterea pe care le-o dă un AK-47. Un locuitor al Somaliei a spus: „Dacă ai o armă, trăieşti. Nu ai armă, nu trăieşti“.

Adesea, luptătorii-copii nu se pot întoarce acasă din cauza represaliilor sau a faptului că familia îi va respinge. Iată ce a spus un consilier pentru copii din Liberia: „Mamele ne vor spune: «Ţineţi-l. Nu vrem acest monstru în cas㻓.

Deşi mulţi copii s-au adaptat la o viaţă paşnică, această adaptare necesită foarte multă iubire, sprijin şi înţelegere din partea celor din jurul lor. Nu este uşor nici pentru copii, nici pentru familiile lor. Un asistent social din Mozambic explică următoarele: „Compară viaţa [din timpul războiului], când puteai să iei tot ce doreai, să le spui altora ce să facă, cu viaţa ta după ce te-ai întors în sat, îndeosebi dacă ai 17 ani şi nu ştii să citeşti şi nici nu ai o meserie. Eşti sortit unei vieţi pline de plictiseală. Este foarte greu să fie necesar să-ţi spună din nou alţii ce să faci şi să începi din nou clasa întâi“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 5]

Anwar are 13 ani şi trăieşte în Afghanistan. A luptat în şapte bătălii, dar a ucis pentru prima oară în ultima. El a împuşcat de la mică distanţă doi soldaţi, după care i-a împuns cu patul armei ca să se asigure că erau morţi. Când a fost întrebat ce a simţit, Anwar părea nedumerit de întrebare. „Am fost fericit pentru că i-am ucis“, a spus el.

În timpul aceleiaşi lupte, tovarăşii de arme ai lui Anwar au luat prizonieri patru soldaţi inamici. Prizonierii au fost legaţi fedeleş, au fost legaţi la ochi şi apoi au fost împuşcaţi. Ce a simţit Anwar în legătură cu această acţiune? Tânărul luptător a ridicat din sprâncene şi a răspuns vorbind rar şi răspicat, ca şi cum s-ar fi adresat unui prost. „Am fost fericit.“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

Un prizonier dintr-o ţară vest-africană care urma să fie eliberat avea cătuşe la mâini, însă comandantul militar pierduse cheile. Comandantul a rezolvat problema ordonându-i unui soldat-copil să-i taie prizonierului mâinile. „În visele mele încă mai aud ţipetele acelui bărbat“, spune băiatul. „De fiecare dată când mă gândesc la el, îmi pare rău.“