Cum îi distruge războiul pe copii

LUPTA, una dintre multe altele purtate în timpul războiului civil din Sierra Leone, a avut loc la începutul anului 1995. Când focul armelor a încetat, Tenneh, în vârstă de 4 ani, ai cărei părinţi fuseseră deja ucişi în război, zăcea rănită. Un glonte îi pătrunsese în cap, în spatele ochiului drept, existând pericolul ca acest glonte să declanşeze o infecţie care s-ar fi întins spre creier, ceea ce ar fi cauzat moartea ei.

După 16 săptămâni, un cuplu britanic a aranjat să o aducă pe Tenneh cu avionul în Anglia pentru a fi operată. O echipă de chirurgi i-a scos glontele, iar oamenii s-au bucurat că operaţia reuşise şi că o viaţă tânără fusese salvată. Însă bucuria s-a spulberat când s-a aflat că Tenneh rămăsese orfană, neexistând nici un motiv pentru care să fi fost împuşcată.

Arme, foamete şi boli

Deşi Tenneh a fost lovită de un glonte rătăcit, un număr tot mai mare de copii nu sunt victimele unor accidente, ci sunt ţinte. Când izbucnesc conflicte etnice, nu este suficient că sunt ucişi adulţii; copiii duşmanului sunt consideraţi viitori duşmani. Iată cum a exprimat acest lucru un comentator politic din Rwanda într-o emisiune radiofonică în 1994: „Ca să ucizi şobolanii mari, trebuie să ucizi şobolanii mici“.

Totuşi, majoritatea copiilor care mor în războaie nu sunt victimele bombelor sau ale gloanţelor, ci mai degrabă ale foametei şi ale bolilor. De exemplu, în războaiele din Africa, lipsa alimentelor şi a serviciilor medicale a ucis de circa 20 de ori mai mulţi oameni decât luptele efective. Întreruperea aprovizionării cu produsele de bază este o tactică de război aplicată fără milă în zilele noastre. Armatele au împrăştiat mine pe suprafeţe mari de teren cultivabil, au distrus rezervele de cereale şi reţelele de alimentare cu apă şi au pus mâna pe ajutoarele trimise. În plus, acestea au demolat centrele de îngrijire medicală, împrăştiind personalul medical.

Asemenea tactici îi afectează cel mai mult pe copii. De exemplu, între anii 1980 şi 1988, numărul copiilor care au murit din cauza unor factori asociaţi cu războiul s-a ridicat la 330 000 în Angola şi la 490 000 în Mozambic.

Fără locuinţă, fără familie

Războiul a produs orfani nu numai omorându-i pe părinţi, dar şi dezmembrând familiile. Pe tot globul, circa 53 de milioane de persoane şi-au părăsit locuinţele, din cauză că erau ameninţate de violenţă. Aceasta înseamnă circa una la fiecare 115 persoane de pe tot pământul! Cel puţin jumătate sunt copii. În panica de pe drum, copiii sunt adesea separaţi de părinţii lor.

La sfârşitul anului 1994, din cauza conflictului din Rwanda, 114 000 de copii fuseseră separaţi de părinţii lor. Potrivit unui sondaj efectuat în 1995, în Angola, un copil din cinci s-a aflat în această situaţie. Pentru mulţi copii, îndeosebi pentru cei foarte mici, trauma suferită deoarece nu se află alături de părinţii lor este mai grea decât vâltoarea războiului în sine.

Ucişi de mine

În întreaga lume, sute de mii de copii s-au dus să se joace, să stea cu animalele la păscut, să adune lemne pentru foc sau să semene; însă în loc de toate acestea, ei au fost ucişi de minele care au explodat. Minele ucid lunar 800 de persoane. În 64 de ţări există în total circa 110 milioane de mine îngropate în sol. Numai în Cambodgia sunt îngropate aproape 7 milioane de astfel de mine, câte două pentru fiecare copil.

Peste 40 de ţări fabrică aproximativ 340 de tipuri de mine, având forme şi culori foarte diverse. Unele seamănă cu pietrele, altele cu fructele de ananas, iar altele sunt ca nişte mici fluturi verzi care plutesc uşor spre sol din elicoptere, fără să explodeze. Unele rapoarte indică faptul că anumite mine, proiectate să semene cu nişte jucării, au fost puse în apropierea şcolilor şi a terenurilor de joacă, pentru a putea fi găsite de femei şi copii.

Pentru fabricarea unei mine contra infanteriei nu trebuie decât 3$, însă pentru localizarea şi scoaterea unei mine din sol sunt necesari între 300$ şi 1 000$. În 1993 au fost scoase din sol circa 100 000 de mine, însă au fost amplasate alte 2 milioane. Toate sunt ucigaşi răbdători care nu dorm niciodată, care nu fac distincţie între un soldat şi un copil, care nu recunosc nici un tratat de pace şi care rămân activi până la 50 de ani.

În mai 1996, după doi ani de discuţii purtate la Geneva, Elveţia, negociatorii internaţionali nu au reuşit să asigure o interdicţie la nivel mondial în legătură cu minele de sol. Deşi au interzis prin lege folosirea unor anumite tipuri de mine şi au impus restricţii în ce priveşte folosirea altora, o interdicţie totală a minelor de sol nu va fi analizată din nou decât la următoarea conferinţă de bilanţ, programată pentru anul 2001. Până atunci, minele vor ucide alte 50 000 de persoane şi vor schilodi 80 000. Multe dintre acestea vor fi copii.

Torturaţi şi violaţi

În războaiele din ultimii ani, copiii au fost torturaţi fie pentru a-i pedepsi pe părinţii lor, fie pentru a obţine de la ei informaţii despre părinţii lor. Uneori, în lumea sălbatică a conflictelor, nu este nevoie de nici un motiv pentru a-i tortura pe copii, aceasta fiind o simplă distracţie.

Violenţa sexuală, inclusiv violul, este ceva obişnuit într-un război. În luptele din Balcani, violarea adolescentelor şi obligarea lor să poarte copilul duşmanului erau considerate o strategie. În mod asemănător, în Rwanda, soldaţii foloseau violul ca armă pentru a distruge legăturile familiale. În timpul unor raiduri, aproape toate adolescentele care rămăseseră în viaţă în urma atacului miliţiei au fost violate. Multe fete care au rămas însărcinate nu au mai fost primite de familiile lor şi de comunitate. Unele fete şi-au abandonat bebeluşii; altele s-au sinucis.

Tulburări afective

În timpul războiului, copiii trec adesea prin situaţii mai îngrozitoare decât cele mai negre coşmaruri ale multor adulţi. De exemplu, un sondaj efectuat în Sarajevo în rândul a 1 505 copii a dezvăluit că aproape toţi trecuseră printr-un bombardament de artilerie. Mai mult de jumătate fuseseră împuşcaţi şi două treimi se aflaseră în situaţii în care se aşteptau să fie ucişi.

Un sondaj efectuat în rândul a 3 000 de copii ruandezi a scos la iveală că 95% din ei au fost martori la acte de violenţă şi ucideri în timpul genocidului, iar aproape 80% şi-au pierdut membrii familiei. Circa o treime au fost martori la violuri sau agresiuni sexuale şi mai mult de o treime i-au văzut pe alţi copii participând la ucideri sau bătăi. Asemenea experienţe distrug mintea şi inima celor tineri. Un raport despre copiii traumatizaţi din fosta Iugoslavie declara următoarele: „Amintirea evenimentului îi însoţeşte mereu . . . generând coşmaruri îngrozitoare, revenirea neaşteptată în minte a acelor clipe traumatizante în fiecare zi, teamă, nesiguranţă şi amărăciune“. După genocidul din Rwanda, un psiholog de la Centrul Naţional de Recuperare a Persoanelor Traumatizate a declarat: „Printre simptomele pe care le au copiii se numără coşmarurile, problemele de concentrare, depresia şi un sentiment al deznădejdii în legătură cu viitorul“.

Cum pot fi ajutaţi copiii?

Mulţi cercetători sunt de părere că trauma nu dispare atunci când copiii îşi ţin închise în ei sentimentele şi amintirile. Vindecarea începe adesea atunci când un copil înfruntă amintirile urâte, vorbind despre cele întâmplate cu un adult înţelegător, care cunoaşte situaţia. „Ai câştigat jumătate din luptă dacă reuşeşti cu adevărat să-i faci pe copiii afectaţi să se deschidă şi să vorbească fără reţineri“, a spus o asistentă socială din Africa de Vest.

Un alt ajutor important pentru vindecarea durerii emoţionale este puternica unitate şi sprijinul familiei şi al comunităţii. La fel ca toţi copiii, victimele războiului au nevoie de iubire, înţelegere şi empatie. Totuşi, există cu adevărat motive să credem că toţi copiii pot spera să aibă un viitor luminos?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

Semăna cu o minge

În Laos, o fetiţă şi fratele ei mergeau cu bivolul la păscut. Fetiţa a văzut într-un şanţ un obiect care semăna cu o minge. Ea l-a luat şi l-a aruncat spre fratele ei. „Mingea“ a căzut pe pământ şi a explodat, ucigându-l instantaneu.

[Chenarul de la pagina 9]

Numai unul dintre miile de copii

Când în Angola au început luptele chiar în regiunea ei, Maria, o fetiţă orfană în vârstă de 12 ani, a fost violată, rămânând însărcinată. Când luptele s-au intensificat, Maria a fugit, mergând pe jos 300 km până într-o regiune în care se afla în siguranţă, unde a fost primită într-un centru pentru copiii refugiaţi. Deoarece era atât de tânără, ea a intrat în travaliu înainte de termen, dând naştere cu mare greutate unui bebeluş prematur. Bebeluşul nu a trăit decât două săptămâni. Maria a murit după o săptămână. Ea nu este decât unul dintre miile de copii care au fost torturaţi şi violaţi în războaiele din ultimii ani.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 9]

Minţi şi inimi distruse

În ce măsură sunt afectaţi adesea copiii de violenţă reiese în mod clar din cazul Shabanei, o fetiţă de 8 ani din India. Ea a văzut cum o gloată l-a bătut pe tatăl ei până când l-au lăsat mort, după care i-au tăiat capul mamei ei. Mintea şi inima ei au rămas insensibile, ascunzând groaza şi pierderea suferite. „Nu mi-e dor de părinţii mei“, spune ea cu o voce plată, lipsită de emoţie. „Nici nu mă gândesc la ei.“