În căutarea dreptăţii
RELATARE DE ANTONIO VILLA
În 1836, toţi apărătorii texani ai misiunii Alamo — mai puţin de 200 la număr — au fost ucişi de o armată formată din aproximativ 4 000 de mexicani. De atunci, strigătul de luptă „Amintiţi-vă de Alamo!“ a fost folosit ca o instigare la lupta pentru independenţă, care a fost câştigată un an mai târziu. În 1845, teritoriul care cândva aparţinuse Mexicului a devenit o parte a Statelor Unite, iar mexicanii înşişi s-au trezit pe teritoriu străin. Oamenii îşi mai amintesc şi acum de diferenţele etnice care se făceau.
M-AM născut în 1937, nu departe de San Antonio (Texas), unde se află Alamo. Pe atunci, băile, cişmelele şi alte bunuri publice aveau însemnele „Numai pentru albi“ şi „Alţii“. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să înţeleg că în categoria „Alţii“ intram şi noi, cei care eram de origine mexicană.
Într-o sală de cinema, mexicanii şi negrii aveau voie să stea numai la balcon, nu în stal. Multe restaurante şi magazine nu îi serveau pe mexicani. Odată, când Velia, soţia mea, a intrat împreună cu sora ei într-un salon de cosmetică, proprietarii nici măcar nu au avut buna cuviinţă să spună: „Mexicanii nu sunt bineveniţi aici“. Ei pur şi simplu le-au râs în faţă până când Veliei şi surorii ei li s-a făcut ruşine şi au plecat.
Uneori, bărbaţii albi — de obicei când erau beţi — căutau mexicance de care să profite, deoarece mulţi considerau de la sine înţeles că erau imorale. „O baie sau o cişmea nu ar împărţi-o cu noi, dar patul l-ar împărţi cu mexicancele.“ La început aceste nedreptăţi m-au făcut să nu mă simt în siguranţă, iar mai târziu le-am sfidat.
Neînţelegeri cu bisericile
Ipocrizia religiei m-a dezgustat şi mai mult. Albii, negrii şi mexicanii aveau biserici separate. Când m-am pregătit pentru prima mea comuniune la catolici, preotul mi-a dat să-i duc tatei câteva plicuri, pe fiecare dintre acestea fiind trecută câte o dată din săptămânile următoare. Trebuia ca în fiecare săptămână să înapoiem câte un plic cu o contribuţie în el. După puţin timp, preotul mi-a spus: „Ai face bine să-i spui tatălui tău că plicurile nu au ajuns aici“. Cuvintele pline de mânie rostite atunci de tata mi-au rămas adânc întipărite în minte: „Nu-i interesează altceva decât banii!“
De multe ori am auzit de scandaluri despre predicatori care au fugit cu femei din congregaţiile lor. Astfel de întâmplări m-au făcut să spun de repetate ori: „Religia urmăreşte doar două lucruri: să-ţi ia banii sau să-ţi ia nevasta“. De aceea, când ne-au vizitat Martorii lui Iehova, i-am repezit, spunându-le: „Dacă îmi trebuie o religie, mi-o caut singur“.
Serviciul militar şi căsătoria
În 1955 m-am înrolat în Forţele Aeriene ale Statelor Unite, unde speram ca, prin merite deosebite în muncă, să-mi câştig respectul pe care ceilalţi nu mi-l acordau fiindcă eram mexican. M-am devotat muncii mele, fapt pentru care am fost avansat, iar, în cele din urmă, însărcinat cu controlul calităţii. Asta implica evaluarea activităţii altor departamente din cadrul serviciilor armate.
În 1959 m-am căsătorit cu Velia. Soţia mea a fost întotdeauna atrasă de religie. Totuşi, era dezamăgită de diferitele biserici pe care le frecventase. Într-o zi a anului 1960, când se simţea foarte deprimată, s-a rugat astfel: „Dumnezeule, dacă exişti, te rog, arată-mi lucrul acesta. Vreau să te cunosc“. Chiar în aceeaşi zi, la uşa casei noastre (din Petaluma, California) a sunat o Martoră a lui Iehova.
După puţin timp însă, Velia a pierdut legătura cu Martorii din cauză că eu fusesem repartizat la o altă unitate. Abia în 1966, pe când eu eram în Vietnam, ea şi-a reluat studiul biblic cu Martorii din Seminole (Texas). După ce m-am întors din Vietnam, la începutul anului următor, nu am fost încântat când am găsit-o studiind Biblia cu Martorii.
Mă opun cu încăpăţânare
Credeam că Velia va fi înşelată şi dezamăgită de religie. De aceea, stăteam şi eu la studiu şi ascultam, sperând să găsesc o ocazie ca să demasc orice urmă de ipocrizie. Când femeia cu care studia Velia mi-a spus că Martorii sunt neutri din punct de vedere politic, am întrerupt-o, întrebând-o: „Cu ce se ocupă soţul dumneavoastră?“
„Creşte bumbac“, a răspuns ea.
„Aha!“, am spus eu, plin de aroganţă. „Uniformele militare sunt făcute din bumbac. Deci sprijiniţi războiul!“, am adăugat eu cu voce tare, devenind nerezonabil.
Deşi, în iunie 1967, un nou transfer în interes de serviciu ne-a dus la mulţi kilometri depărtare, în Minot, Dakota de Nord, Martorii au luat şi acolo legătura cu Velia, astfel încât ea şi-a putut continua studiul biblic. Am început să mă opun studiului în diferite moduri copilăreşti. Ajungeam acasă intenţionat la ora la care se ţinea studiul şi trânteam uşile, tropăiam pe scări, îmi trânteam cu zgomot cizmele de podea şi trăgeam de nu ştiu câte ori apa la WC.
Velia era o soţie supusă, cu o voce blândă şi care niciodată nu făcea vreun lucru fără permisiunea mea. Deşi, cu chiu, cu vai i-am permis să studieze Biblia, ea ştia că faptul de a merge la întrunirile Martorilor va fi o problemă şi mai mare. Când era îndemnată să meargă la întruniri, ea spunea întotdeauna: „Mai bine nu merg. Nu vreau să-l supăr pe Tony“.
Totuşi, într-o zi, Velia a citit în Biblie cuvintele următoare: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu“ (Efeseni 4:30). „Ce înseamnă asta?“, a întrebat ea. Martora care conducea studiul i-a explicat astfel: „Ei bine, spiritul sfânt al lui Dumnezeu este cel care a inspirat scrierea Bibliei. De aceea, dacă nu îndeplinim ceea ce spune Biblia, întristăm spiritul sfânt al lui Dumnezeu. De exemplu, unii nu merg la întruniri, deşi ştiu că Cuvântul lui Dumnezeu spune că trebuie să mergem“ (Evrei 10:24, 25). A fost suficient ca aceste cuvinte să ajungă la inima umilă a Veliei. De atunci, ea nu a lipsit de la nici o întrunire, în ciuda faptului că îi interzisesem s-o facă.
Eu mă răsteam la ea: „Cum poţi să pleci de acasă fără să-mi pregăteşti cina?“ Velia a învăţat imediat că cina trebuia să fie întotdeauna caldă, gata pregătită. Aşa că am căutat alte pretexte: „Tu nu mă iubeşti nici pe mine, nici pe copii. Ne părăseşti pentru întrunirile alea ale tale“. Sau când atacam convingerile Martorilor, iar Velia încerca, cu blândeţe, să le ia apărarea, îmi foloseam bocona — adică „gura mare“ — şi îi spuneam Veliei că are o bocona lipsită de respect, care nu-şi vede de locul ei.
Cu toate acestea, Velia mergea la întruniri, de multe ori plecând de acasă cu lacrimi în ochi din cauza cuvintelor jignitoare pe care i le spuneam. Totuşi, ţineam şi eu cont de câteva principii. Niciodată nu mi-am lovit soţia şi nici nu m-am gândit să o părăsesc din cauza noii ei credinţe. Dar eram îngrijorat ca nu cumva vreun individ chipeş de la acele întruniri să o placă pe Velia. Tot mai credeam că religia nu urmăreşte altceva decât „să-ţi ia banii sau nevasta“. De multe ori când Velia se îmbrăca pentru întruniri, îmi arătam nemulţumirea: „Pentru altcineva te faci frumoasă, numai pentru mine nu te faci niciodată“. De aceea, când m-am decis pentru prima dată să merg la o întrunire, i-am spus: „Vin. Dar numai ca să fiu cu ochii pe tine!“
De fapt, motivul real era acela de a găsi ceva împotriva Martorilor. La una dintre primele întruniri la care am asistat s-a ţinut o cuvântare despre căsătoria „numai în Domnul“ (1 Corinteni 7:39). Când am ajuns acasă, i-am reproşat: „Vezi? Şi ei sunt ca toţi ceilalţi. Au prejudecăţi faţă de toţi cei care nu sunt de credinţa lor“. Cu blândeţe, Velia a spus: „Dar nu ei spun asta. Biblia o spune“. Am ripostat imediat, lovind cu pumnul în perete şi strigând: „Iar îţi merge bocona!“ În realitate eram nervos fiindcă ştiam că avea dreptate.
Am continuat să merg la întruniri şi să citesc literatura Martorilor, însă făceam lucrul acesta numai ca să le găsesc vreo vină. Chiar am început să fac comentarii la întruniri, dar numai ca să le arăt oamenilor că nu sunt un „prostănac de mexican“.
Am găsit dreptatea căutată
În 1971 cariera mea militară ne-a dus în Arkansas. Am continuat şi acolo să merg la întruniri împreună cu Velia, care, în decembrie 1969, se botezase ca simbol al dedicării ei la Iehova. Eu nu mă mai împotriveam, dar nici nu voiam ca cineva să studieze Biblia cu mine. Deoarece citeam literatura biblică, cunoştinţa mea a crescut considerabil. Totul însă se petrecea la nivelul minţii, ca urmare a dorinţei mele de a fi cel mai bun în toate. Totuşi, încetul cu încetul, asocierea cu Martorii lui Iehova a început să-mi mişte inima.
Am observat, de exemplu, că şi negrii participau la instruirea oferită la întrunirile congregaţiei. Dar, la început, mi-am zis: „Ei, da. Fac asta numai la sală, în spatele uşilor închise“. Însă, când am asistat la un congres ţinut pe un mare stadion de base-ball, am rămas uimit văzând că negrii au teme şi în cadrul programului ţinut aici. A trebuit să recunosc că între Martori nu există discriminare. Ei practică o dreptate autentică.
De asemenea, am ajuns să-mi dau seama că Martorii lui Iehova au o iubire sinceră unii faţă de alţii (Ioan 13:34, 35). Iar când am lucrat împreună cu ei la construirea unei Săli a Regatului, am putut vedea că sunt oameni ca toţi ceilalţi. I-am văzut că obosesc, că fac greşeli şi chiar că schimbă unele cuvinte dure, când lucrurile nu merg bine. În loc ca aceste imperfecţiuni să mă îndepărteze de ei, m-au făcut să mă simt mai bine în mijlocul lor. Poate pentru că mi-am dat seama că, în pofida multelor mele greşeli, în ce mă priveşte nu era pierdută orice speranţă.
În sfârşit, mi-a mişcat inima!
Prima dată când mi-am dat seama că încep să mă apropii de Iehova a fost în 1973, când în Turnul de veghere se explica faptul că fumatul este o „întinăciune a cărnii“ şi constituie un păcat care atrage excluderea (2 Corinteni 7:1). Pe atunci fumam unul sau două pachete de ţigări pe zi. Înainte încercasem de multe ori să mă opresc, dar fără succes. Acum însă, ori de câte ori simţeam dorinţa puternică de a fuma, rosteam în gând o scurtă rugăciune în care îl rugam pe Iehova să mă ajute să pun capăt acestui obicei murdar. Spre surprinderea tuturor, nu am mai fumat niciodată.
În 1 iulie 1975 am fost trecut în rezervă. Mi-am dat seama că dacă voiam să fac ceea ce spune Biblia, trebuia să-mi dedic viaţa lui Iehova. Niciodată nu începusem un studiu biblic, de aceea, în iunie 1975, bătrânii de congregaţie au fost foarte uimiţi când le-am spus că voiam să fiu botezat de îndată ce cariera mea militară avea să ia sfârşit. Ei mi-au explicat că mai întâi trebuie să îndeplinesc porunca lui Isus de a merge în lucrarea de predicare (Matei 28:19, 20). Am făcut lucrul acesta în prima sâmbătă din iulie. În aceeaşi zi m-am întâlnit cu un bătrân şi am răspuns la întrebările biblice cerute candidaţilor la botez. Trei săptămâni mai târziu eram botezat.
Văzând că eu m-am botezat, cei trei copii ai noştri — Vito, Venelda şi Veronica — au început să facă progrese spirituale rapide. În următorii doi ani, cei doi copii ai noştri mai mari s-au botezat, iar după patru ani s-a botezat şi cel mai mic. Când discut cu oamenii care cunosc adevărul Bibliei, dar care nu fac nimic în acest sens, le vorbesc deseori despre consecinţele pe care le are faptul că nu trec la acţiune. Le spun că, deşi nu le-o arată prin cuvinte, copiii lor gândesc astfel: „Dacă adevărul nu este atât de important pentru tata, atunci nu este atât de important nici pentru mine“.
Începem ministerul cu timp integral
Întreaga noastră familie a început ministerul cu timp integral ca pionieri în Marshall, Arkansas. Velia şi cu mine am început în 1979, iar copiii ni s-au alăturat în anii care au urmat, fiecare după ce a absolvit liceul.
La începutul anilor ’80 am auzit cât de însetaţi erau locuitorii Ecuadorului (America de Sud) de cunoştinţa biblică. Prin urmare, ne-am propus să ne mutăm acolo. În 1989, copiii noştri erau mari şi se puteau descurca singuri. De aceea, chiar în acel an am făcut o scurtă vizită în Ecuador, ca să ‘cercetăm ţara’. — Compară cu Numeri 13:1, 2.
În aprilie 1990 am sosit în Ecuador, noua noastră casă. Întrucât dispuneam de puţine resurse financiare — trăiam din pensia mea —, trebuia să ne drămuim cu atenţie banii. Însă bucuriile pe care ni le oferea ministerul cu timp integral în acest teritoriu productiv din punct de vedere spiritual au depăşit cu mult toate sacrificiile noastre financiare. La început am lucrat în oraşul-port Manta, unde fiecare conduceam pe săptămână între 10 şi 12 studii biblice. Apoi, în 1992, am început să slujesc ca ministru itinerant, împreună cu soţia mea. În fiecare săptămână vizităm câte o congregaţie.
Când va fi dreptate deplină
Privind în urmă, eu şi Velia putem spune că nedreptăţile de care am avut parte în trecut acum ne ajută în minister. Suntem foarte atenţi să nu desconsiderăm vreodată pe cineva care poate că este mai sărac sau are mai puţină instruire decât noi sau este de altă origine etnică. De asemenea, vedem că mulţi dintre fraţii şi surorile noastre creştine au parte de nedreptăţi sociale mai mari decât cele pe care le-am avut noi. Cu toate acestea, ei nu se plâng. Ei îşi ţin privirile aţintite spre apropiatul Regat al lui Dumnezeu, şi aşa am învăţat şi noi să facem. De mult timp am încetat să căutăm dreptatea în acest sistem; în schimb, principala preocupare a vieţii noastre este aceea de a-i îndrepta pe oameni spre singurul mijloc care într-adevăr poate înlătura nedreptatea: Regatul lui Dumnezeu. — Matei 24:14.
Am mai învăţat că cei care, cândva, eram foarte sensibili la nedreptăţi trebuie să fim atenţi să nu ne aşteptăm să găsim o dreptate perfectă în rândul poporului lui Dumnezeu. Aceasta din cauză că toţi suntem imperfecţi şi înclinaţi să facem ce este rău (Romani 7:18–20). Însă putem spune cu toată sinceritatea că am găsit o asociere multinaţională de fraţi iubitori, care îşi dau toată silinţa să facă ce este drept. Sperăm ca, împreună cu poporul lui Dumnezeu de pe întregul pământ, să intrăm în lumea nouă a lui Dumnezeu, în care va locui dreptatea. — 2 Petru 3:13.
[Text generic pe pagina 20]
Am ripostat imediat, lovind cu pumnul în perete
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
Eu şi Velia, când m-am înrolat în Forţele Aeriene
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Eu şi Velia, în 1996