Nestematele de pe malul râului

De la corespondentul nostru din Spania

DE FIECARE dată când mă plimb pe malul unui râu sau al unui heleşteu caut mereu una dintre nestematele mele favorite — acestea pot fi roşii, albastre sau verzi. Uneori zăresc una stând nemişcată pe o frunză; s-ar putea să văd o alta planând deasupra apei sau chiar repezindu-se în faţa mea. Nestemata pe care o caut este libelula — strălucitorul „elicopter“ din lumea insectelor.

Aceste pietre preţioase zburătoare mi-au atras atenţia cu mulţi ani în urmă, când am dat peste un pârâu ce curgea lin prin pădure. Mai multe libelule treceau cu iuţeala fulgerului în bătaia razelor de soare — unele de un albastru metalizat strălucitor, iar altele de un galben-verzui intens. Am stat o oră ca să mă uit la dansul lor aerian, care a transformat luminişul din pădure într-o sală de dans în miniatură. De atunci încoace, libelulele m-au fascinat mereu.

Cu cât am aflat mai multe lucruri despre libelule, cu atât am apreciat mai mult frumuseţea şi valoarea lor. Primul lucru pe care l-am descoperit a fost faptul că există o diferenţă între libelulă şi libelula-domnişoară. Libelulele sunt zburătoare puternice şi, în general, mai mari, în timp ce libelulele-domnişoară — după cum sugerează şi numele lor — sunt mai gingaşe, având un zbor mult mai timid. O deosebire importantă constă în modul în care îşi ţin aripile. Când se odihneşte, o libelulă îşi ţine, de obicei, cele două perechi de aripi întinse pe orizontală, în timp ce o libelulă-domnişoară şi le strânge deasupra corpului.a

Am început să mă întreb cum reuşesc libelulele să culeagă ţânţarii din aer cu o asemenea vădită uşurinţă. Personal, am descoperit că este aproape imposibil să loveşti o muscă mare care se încălzeşte pe peretele din bucătărie. „Ce are o libelulă în plus faţă de mine?“, m-am întrebat. Două lucruri: autoritate absolută asupra aerului şi ochi care i-ar stârni invidia oricărui gardian.

Zborul libelulei

Dacă îi spui unei libelule elicopter — o poreclă care se obişnuieşte aici în Spania — înseamnă că faci în realitate o comparaţie depreciativă. Acrobaţiile aeriene ale libelulelor sunt atât de rapide, încât uneori este imposibil să le urmăreşti cu privirea. Într-un avânt de scurtă durată, unele specii pot atinge o viteză maximă de aproximativ 55 km/h. De asemenea, ele pot să planeze sau să zboare înapoi, înainte sau lateral, cât ai clipi din ochi. Mai mult, când face o întoarcere strânsă în aer, oamenii de ştiinţă au calculat că o libelulă trebuie să învingă o forţă de până la 2,5 G.

Libelulele au două perechi de aripi flexibile, asemănătoare unei dantele. Deşi aceste aripi par fragile, ele pot să bată de până la 40 de ori pe secundă şi rezistă la lovituri, suferind pagube minime. Biologul Robin J. Wootton descrie aripile drept „mici lucrări de artă proiectate într-un mod ingenios“.

„Cu cât înţelegi mai bine cum funcţionează aripile insectelor, adaugă el, cu atât mai ingenioase şi mai frumoase par să fie modelele lor. . . . Nu prea există echivalente la nivel tehnologic ale acestora.“ Nu este surprinzător faptul că tehnicile de zbor ale libelulei sunt studiate în prezent de către inginerii de aeronave.

Un cap plin de ochi

Dacă zborul libelulei este ceva extraordinar, acelaşi lucru se poate spune şi despre vederea ei. Doi ochi uriaşi, compuşi, aproape că acoperă capul libelulei. Fiecare dintre aceşti ochi are până la 30 000 de unităţi hexagonale care sunt ca nişte micuţi ochi în interiorul unui ochi, întrucât fiecare transmite la creier o imagine separată. Însă acest lucru nu înseamnă că libelula vede mii de imagini diferite, toate în acelaşi timp. În loc să vadă o imagine întreagă, aşa cum vedem noi, ea sesizează mişcarea, modelele, contrastele şi formele.

Toate aceste imagini trebuie să fie analizate. Prin urmare, 80% din creierul libelulei se ocupă de evaluarea informaţiilor vizuale. Există puţine sisteme optice la fel de sensibile — o libelulă poate detecta un ţânţar aflat la circa 20 de metri depărtare. Chiar şi în amurg, când lumina este atât de slabă, încât un observator uman abia poate recunoaşte micuţele muşte, libelulele tropicale le prind cu uşurinţă.

Un zbor rapid, cu iuţeala fulgerului, prin vegetaţia de pe malul unui râu pretinde din partea libelulei să ia sute de decizii într-o fracţiune de secundă. Ea poate face acest lucru incredibil deoarece poate vedea până la o sută de imagini diferite pe secundă, de peste cinci ori mai mult decât putem vedea noi. Ca urmare, un film, care proiectează 24 de imagini pe secundă, i se va părea unei libelule ca o serie de fotografii nemişcate.

O schimbare a modului de viaţă

Când o libelulă îşi începe viaţa, nu există nici un indiciu că va deveni, în cele din urmă, un superzburător atrăgător. După ecloziune, larva acvatică rămâne oarecum nemişcată într-un iaz sau curs de apă, aşteptând să apuce orice hrană care ajunge în preajma ei. După mai multe năpârliri ale pielii — care durează câteva luni sau chiar ani, în cazul unor specii — larva se caţără pe o trestie. Aici are loc o metamorfoză extraordinară.

Pielea crapă de-a lungul toracelui, iar o libelulă complet formată se târăşte afară. La fel ca un fluture, adultul proaspăt ieşit trebuie să aştepte câteva ore până când aripile devin rigide, după care începe o nouă viaţă. În câteva zile, înţelepciunea instinctivă a libelulei o face capabilă să vâneze cu succes şi să stăpânească bine zborul, în toată complexitatea lui.

Peste puţin timp, tânăra libelulă devine un expert în prinderea muştelor şi a ţânţarilor din zbor. Devorând zilnic insecte care au o greutate identică cu a ei, libelula aduce un serviciu inestimabil. Pentru a-şi asigura o rezervă sigură de hrană, multe libelule-mascul îşi revendică drepturile asupra unor mici teritorii, pe care le patrulează, netolerând nici o rivalitate.

Unele specii de libelule vânează afide sau gândaci, altele prind broscuţe, iar o specie tropicală se hrăneşte chiar şi cu păianjeni. Aceasta planează în jurul pânzei unui păianjen uriaş care îşi ţese pânza circular şi adună păianjenii mai mici care vizitează pânza pentru a o curăţa de bucăţile de mâncare rămase de la proprietarul pânzei.

O dovadă împotriva evoluţiei

Mulţi oameni de ştiinţă evoluţionişti susţin că libelulele ar fi primele insecte zburătoare. O fosilă descoperită în Franţa conţine imprimate în piatră aripile unei libelule care avea o deschidere a aripilor de 75 cm! Aceasta este cea mai mare insectă cunoscută, fiind de peste trei ori mai mare decât orice libelulă care trăieşte în prezent.

„Cum a fost posibil ca unul dintre cele mai complexe mecanisme de zbor cunoscute de om să apară, pur şi simplu, perfect dezvoltat?“, m-am întrebat. „Nu există fosile de insecte care să facă legătura între stadiul fără aripi şi cel cu aripi“, recunoaşte cartea Alien Empire — An Exploration of the Lives of Insects. Este clar că libelulele sunt lucrarea mâinilor unui Maestru Proiectant inteligent.

Libelulele au reuşit să colonizeze aproape toate zonele de pe glob. Ele se vor simţi ca acasă pe marginea unui lac alpin, a unei mlaştini ecuatoriale sau chiar a unei piscine dintr-o suburbie.

Am urmărit roiuri de libelule pe o plajă tropicală din Africa, precum şi libelule imperiale solitare care patrulau fără încetare deasupra iazului lor favorit din Europa. Iar când am călătorit cu canoea printr-un canion înfrunzit din Filipine, libelulele-domnişoară strălucitoare m-au escortat, aşezându-se chiar pe braţele mele goale.

Deşi libelulele se numără, probabil, printre cele mai sofisticate maşini de zbor de pe pământ, graţia şi frumuseţea lor m-au impresionat întotdeauna mai mult decât iscusinţa cu care zboară. Prezenţa lor dă iazurilor şi malurilor râurilor un plus de strălucire aparte. Ele sunt nestematele ideale — le găseşti întotdeauna acolo pentru a te bucura de ele.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Libelulele, care îşi odihnesc aripile pe orizontală, sunt de obicei mai mari decât libelulele-domnişoară, care îşi strâng aripile deasupra corpului