Un secol de cinema — Watchtower

Un secol de cinema

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FRANŢA

FILMUL nu a fost produsul unei anumite invenţii, ci apogeul a circa 75 de ani de cercetări şi de experimente la nivel internaţional. În 1832, cu ajutorul fenacitoscopului, o invenţie a belgianului Joseph Plateau, s-a reuşit reconstituirea mişcării folosindu-se succesiuni de desene. În Franţa, în 1839, Joseph Niepce şi Louis Daguerre au realizat un proces fotografic care să convertească realitatea în imagini. Francezul Emile Reynaud a mers mai departe cu această idee, proiectând nişte diapozitive animate, care, între anii 1892 şi 1900, au putut fi vizionate de sute de mii de oameni.

Însă realizarea decisivă în domeniul filmelor a avut loc cu peste un secol în urmă. În 1890, celebrul inventator american Thomas Edison şi asistentul său englez, William Dickson, au proiectat o cameră de mărimea şi greutatea unei mici pianine, iar în următorul an, lui Edison i-a fost brevetat un aparat cu un singur spectator, numit cinetoscop. Filmele, înregistrate pe benzi de celuloid perforat, late de 35 de milimetri, au fost realizate în primul studio de film din lume, numit Black Maria, din West Orange, New Jersey. Aceste filme prezentau diferite vodeviluri, spectacole de circ şi reprezentaţii din vestul sălbatic, precum şi scene din piesele de teatru care s-au bucurat de succes la New York. În 1894, la New York s-a deschis primul atelier dotat cu un cinetoscop şi tot în acelaşi an au fost exportate în Europa mai multe aparate.

Deşi la început nu l-au interesat proiecţiile, Edison a fost obligat să construiască un proiector ca să dea o lovitură concurenţei. În aprilie 1896, vitascopul său proiecta pentru prima oară filmele sale la New York. Concurenţa pentru brevete iniţiată de el în felul acesta a dus la apariţia unui trust care dorea să obţină monopolul absolut asupra acestei industrii.

O imitaţie a cinetoscopului lui Edison i-a inspirat pe fraţii Auguste şi Louis Lumière, doi industriaşi din Lyon, Franţa, aceştia reuşind să inventeze o cameră acţionată manual care putea şi să fotografieze, şi să proiecteze filme. În februarie 1895 a fost brevetat cinématographe-ul lor (din cuvintele greceşti kinema, care înseamnă „mişcare“, şi graphein, care înseamnă „a înfăţişa“), iar pe 28 decembrie „a avut loc prima premieră cinematografică oficială“ la Grand Café, 14 Boulevard des Capucines, Paris. În ziua următoare, 2 000 de parizieni s-au strâns la Grand Café ca să vadă această nouă minune a ştiinţei.

La scurt timp, fraţii Lumière au deschis cinematografe şi au trimis operatori în toată lumea. În câţiva ani, ei au făcut circa 1 500 de filme care prezentau locuri renumite din întreaga lume sau unele evenimente, de exemplu, încoronarea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

Epoca filmului mut

Georges Méliès, magician şi proprietar al unui teatru din Paris, a fost fascinat de ceea ce văzuse. El a vrut să cumpere cinématographe-ul. Se pare că răspunsul a fost: „Nu, cinématographe-ul nu este de vânzare. Şi pentru asta ar trebui să-mi mulţumeşti, tinere; această invenţie nu are viitor“. Însă, fără să fie descurajat de aceste cuvinte, Méliès a început să filmeze cu aparatură adusă din Anglia. Cu ajutorul efectelor speciale şi a scenariilor sale, Méliès a transformat cinematografia într-o artă. În 1902, filmul său Le Voyage dans la lune (O călătorie spre lună) s-a bucurat de succes pe plan internaţional. În studioul său din Montreuil, aflat la periferia Parisului, el a făcut peste 500 de filme, dintre care multe au fost colorate manual.

Cam prin 1910, 70 la sută din filmele exportate în întreaga lume erau de producţie franceză. Acest lucru se datora în principal fraţilor Pathé, care au industrializat cinematografia cu scopul ca cinematograful să devină „teatrul, ziarul şi şcoala de mâine“.

În 1919, pentru a înlătura hegemonia comercială a trustului, Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks, David W. Griffith şi Mary Pickford au înfiinţat Uniunea Artiştilor. În 1915, filmul Birth of a Nation (Naşterea unei naţiuni), realizat de Griffith, a fost primul succes de răsunet al Hollywoodului. Din cauza conţinutului rasist, acest film extrem de controversat despre războiul civil american a generat la lansarea lui tulburări care s-au soldat chiar şi cu morţi. Cu toate acestea, filmul a avut un succes uriaş, fiind vizionat de peste 100 de milioane de spectatori, ceea ce l-a făcut unul dintre filmele care au avut cel mai mare succes de casă.

După primul război mondial, filmele „au prezentat întregii Americi lumea barurilor de noapte, a cluburilor provinciale, a locurilor în care se vindeau ilegal băuturi alcoolice, precum şi frivolitatea morală ce domnea în aceste locuri“. De pe ecranele americane au dispărut aproape toate filmele străine, în timp ce la cinematografele din întreaga lume rulau filme americane în proporţie de 60 până la 90 la sută. Cinematograful a fost folosit ca mijloc de a glorifica stilul de viaţă american şi produsele americane. În acelaşi timp, noul „sistem de staruri“ creat i-a transformat pe cei asemenea lui Rudolph Valentino, Mary Pickford şi Douglas Fairbanks în adevăraţi zei.

Filmul sonor şi cel color

„Hei, mami, ascultă asta!“ Cu aceste cuvinte, Al Jolson din filmul The Jazz Singer (Cântăreţul de jazz), realizat în 1927, a pus capăt epocii de aur a filmului mut şi a introdus filmul sonor în întreaga lume. Încă de la începuturile cinematografiei s-au efectuat experimente cu înregistrări pe fonograf sincronizate, însă filmul sonor nu a putut fi realizat decât în anii ’20, odată cu apariţia înregistrărilor electrice şi a amplificatorilor cu tuburi. Introducerea sunetului nu s-a făcut fără probleme.

Culoarea a pătruns la început în cinematografie odată cu filmele colorate cu mâna. Mai târziu au început să fie folosite matriţele. Filmele erau colorate pentru că nu exista un proces eficient de colorare a peliculei. Au fost experimentate diferite metode, până când, în 1935, Tehnicolor a înregistrat succes cu procesul său în trei culori. Cu toate acestea, numai după ce filmul Gone With the Wind (Pe aripile vântului) s-a bucurat de foarte multă popularitate în 1939, filmul color a ajuns să fie considerat un important punct de atracţie pentru a fi un succes de box-office.

Propaganda din timpul războiului

În timpul depresiei din anii ’30, cinematograful a fost „opium pentru mase“. Însă, pe măsură ce lumea se îndrepta spre război, misiunea cinematografului a devenit aceea de a manipula şi de a face propagandă. Mussolini a numit cinematograful „l’arma più forte“, adică „cea mai puternică armă“, în timp ce sub conducerea lui Hitler, acesta a devenit purtătorul de cuvânt al socialismului naţional, în principal pentru a-i îndoctrina pe cei tineri. Filme ca Der Triumph des Willens (Triumful voinţei) şi Olympia (Olimpiada) i-au zeificat în realitate pe conducătorii nazişti. Pe de altă parte, filmul Jud Süss (Evreul Süss) a promovat antisemitismul. Iar în Marea Britanie, filmul Henric al V-lea, al cărui producător, regizor şi interpret era Laurence Olivier, a fost ca o lovitură morală care a pregătit calea pentru „ziua Z“ şi pentru victimele înregistrate în urma acestei operaţiuni.

Criza cinematografului

După cel de-al doilea război mondial, pe măsură ce televizoarele erau peste tot din ce în ce mai accesibile, oamenii stăteau acasă în loc să meargă la cinema. În Statele Unite, numărul spectatorilor a scăzut brusc, ajungând la jumătate în doar 10 ani. Cu toate că în anii ’50 au apărut filmele proiectate pe ecran panoramic şi s-a introdus sunetul stereo direcţional, mii de cinematografe au trebuit să fie închise, iar producţia de filme a scăzut cu o treime. În încercarea de a introduce concurenţa, s-au realizat producţii de mare succes, cu profituri de multe milioane de dolari, cum ar fi Ten Commandments (Cele zece porunci) (1956), a lui Cecil B. de Mille. O scădere bruscă a numărului de spectatori s-a înregistrat şi în cinematografele din Europa.

Impactul social

Cinematograful a fost declarat o oglindă a societăţii. De fapt, multe dintre filmele anilor ’70 au reflectat „neliniştea, nemulţumirea, deziluzia, îngrijorarea, paranoia“ acelor vremuri, aşa cum se poate vedea din reapariţia filmelor de groază şi din „fascinaţia fără precedent faţă de satanism şi ocultism“. Filmele despre catastrofe au avut ca scop să „distragă atenţia de la catastrofele vieţii adevărate“ (World Cinema—A Short History). Pe de altă parte, anii ’80 au fost martori la ceea ce un ziarist francez a numit „o încercare voită de a normaliza perversiunea“. Jumătate din filmele prezentate la Festivalul Filmului de la Cannes din 1983 au avut ca subiect homosexualitatea sau incestul. Violenţa a devenit laitmotivul filmelor din zilele noastre, adică subiectul care revine mereu în atenţie. În 1992, 66 la sută din filmele produse la Hollywood au avut scene pline de violenţă. Iar dacă în trecut violenţa avea, în general, un scop, în prezent ea este complet nejustificată.

Care a fost rezultatul vizionării unor astfel de filme? În octombrie 1994, când doi tineri, un băiat şi o fată, care nu avuseseră antecedente criminale, s-au dezlănţuit plini de violenţă, omorând patru persoane în Paris, filmul Natural Born Killers (Născuţi asasini), în care un cuplu ucide 52 de persoane, a fost direct implicat. Sociologii îşi exprimă din ce în ce mai mult îngrijorarea în legătură cu influenţa pe care o are violenţa îndeosebi asupra tinerilor, pentru care asemenea scene constituie modele de comportament. Bineînţeles că nu toate filmele glorifică violenţa sau imoralitatea. Unele filme recente, cum ar fi The Lion King (Regele leu), au depăşit succesele de box-office anterioare.

Când a fost întrebat de ziarul parizian Le Monde cum a influenţat cinematograful societatea pe parcursul celor peste 100 de ani, un renumit producător şi actor de film a răspuns că, deşi „a glorificat războiul, i-a făcut pe gangsteri nişte romantici, a formulat soluţii extrem de simpliste şi predici pioase, a creat false aşteptări şi a promovat închinarea la bogăţii, la bunuri materiale, la frumuseţea fizică ştearsă şi la o mulţime de alte ţeluri nerealiste şi lipsite de valoare“, cinematograful le-a oferit milioanelor de oameni un binevenit mijloc de a scăpa de realităţile dure ale vieţii de zi cu zi.

În timp ce luminile se sting, iar ecranul prinde viaţă, probabil că mai simţim uneori vraja care i-a încântat pe oameni timp de mai bine de un secol.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 21]

„Fotodrama Creaţiunii“

Spre sfârşitul anului 1914, circa nouă milioane de persoane din Australia, Europa, Noua Zeelandă şi America de Nord au vizionat gratuit „Fotodrama Creaţiunii“, realizată de Societatea Watch Tower. Programul de opt ore, împărţit în patru părţi, a fost prezentat sub formă de imagini în mişcare şi diapozitive, sincronizate cu voce şi muzică. Şi diapozitivele, şi filmele au fost colorate cu mâna. Fotodrama a fost realizată „pentru a întări aprecierea faţă de Biblie şi faţă de scopul lui Dumnezeu, aşa cum este el dezvăluit în Biblie“. Printre imaginile de mare interes se număra şi deschiderea unei flori şi ieşirea din ou a unui pui, acestea fiind imortalizate pe peliculă cu ajutorul unei metode de fotografiere cu derulare rapidă a imaginilor.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 19]

„Cinématographe Lumière“, brevetat în februarie 1895

[Provenienţa ilustraţiei]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 19]