De ce alte lucruri au devenit mai importante pentru el

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

Deodată, un cântec a umplut văzduhul ca-ntr-o explozie. Trilurile cristaline se revărsau parcă la nesfârşit. Am rămas vrăjit. „Este o privighetoare!“, mi-a şoptit Jeremy. Ne-am furişat încet până aproape de crâng, încercând cu greu să localizăm sursa acestui sunet încântător. Apoi am zărit pasărea timidă, retrasă, de culoare cafenie, ce stătea ascunsă în desiş. „Ce bine c-am reuşit s-o vedem!“, a spus Jeremy când, în cele din urmă, ne-am îndepărtat. „Sunt puţini cei care o zăresc.“

AM VENIT să-mi petrec ziua împreună cu Jeremy, administratorul Rezervaţiei Naturale Minsmere, aparţinând Societăţii Regale pentru Protecţia Păsărilor (SRPP), rezervaţie care se întinde pe o suprafaţă de 800 de hectare şi este situată într-una dintre cele mai estice extremităţi ale Angliei. În timpul celui de-al doilea război mondial, această parte a coastei Mării Nordului fusese inundată pentru a împiedica o eventuală invazie a germanilor. Ca urmare, aici a crescut stufăriş, iar păsările de mlaştină au început să colonizeze păşunile inundate. Emoţiile au crescut în 1947, când patru perechi de ciocîntors au cuibărit aici, deoarece această specie nu se mai înmulţise în Marea Britanie de peste 100 de ani.

La scurt timp, SRPP a luat în administraţie acest loc, iar, în prezent, el este o zonă de conservare de importanţă internaţională. Pe lângă stufăriş, habitatul păsărilor cuprinde lagune cu apă sărată şi cu apă dulce — cea mai mare se numeşte Scrape —, prundişuri, dune de nisip, mlaştini, pajişti, câmpii sterpe şi păduri de foioase şi de conifere. S-au înregistrat peste 330 de specii de păsări, dintre care aproape 100 se înmulţesc în această rezervaţie. Această mare diversitate a lumii păsărilor se datorează, în principal, traseelor de migrare care se întind de-a lungul coastei estice, însă un rol important l-a avut şi o administrare eficientă.

„Am venit aici în 1975, mi-a spus Jeremy, pentru că Minsmere constituia un test inedit. Din 1966, ciocîntorsul a devenit simbolul şi, în cele din urmă, logotipul SRPP-ului. Minsmere este considerată în prezent drept cea mai importantă rezervaţie a SRPP-ului, primind anual 80 000 de vizitatori.“

Începuturile

„Interesul mi-a fost stârnit la şcoală“, a spus Jeremy în continuare, în timp ce ne plimbam împreună. „Aici am învăţat să pun inele la păsări şi am studiat migraţia. Pe la sfârşitul anilor ’60 puneam inele la 12 000 până la 20 000 de păsări pe an, făcând lucrul acesta din plăcere. Apoi Chris Mead de la Administraţia Britanică pentru Ornitologie m-a invitat să particip la o expediţie în Spania pentru a pune inele la păsările care migrează peste Sahara. Plasa folosită pentru prinderea păsărilor este o plasă neagră, foarte fină, având între 6 şi 18 metri lungime, care se agaţă nu prea întinsă, iar ca fundal se pun cu mare atenţie copaci, astfel încât păsările să nu observe plasa. Păsările nu păţesc nimic, iar atunci când sunt scoase din plasă, fiecărei păsări i se prinde în jurul piciorului un mic inel de identificare, de obicei din metal Monela. Şi eliberarea păsărilor este o artă. Cel care pune inele nu aruncă niciodată pasărea în aer, aşa cum vezi uneori la televizor. El efectiv o lasă să plece când vrea ea. Drepneaua mică, de exemplu, se va agăţa de haina de lână a unei persoane şi va zbura numai când va fi pregătită pentru acest lucru.

Aceasta a fost o experienţă fascinantă, care mi-a luat şase săptămâni de vacanţă şi care m-a costat slujba! Ca urmare, m-am hotărât să întrerup lucrul şi să mă dedic muncii pe care o iubeam: ocrotirea naturii, îndeosebi a păsărilor. Am fost cuprins de o mare emoţie când, în 1967, SRPP m-a invitat să lucrez în cadrul acesteia.“

Valoarea cântecelor şi a strigătelor păsărilor

Cum recunoaşteţi o pasăre? Uneori după înfăţişare, însă mai sigur este după cântec sau după strigătul ei. În această privinţă, iscusinţa lui Jeremy este legendară. Naturalistul David Tomlinson a scris plin de admiraţie că Jeremy „nu recunoaşte păsările doar după cântecul lor; pot să jur că el reuşeşte să le deosebească şi după modul în care trag aer în piept între două triluri!“

„Păsările discută între ele“, a explicat Jeremy. „Fiecare strigăt înseamnă altceva. De exemplu, când în apropiere se află un animal de pradă, ciocîntorsul, nagâţul, pescăruşul şi fluierarul cu picioarele roşii strigă cu toţii în felul lor caracteristic, însă fiecare strigăt înseamnă acelaşi lucru: «Este o vulpe în preajmă!» Pot să mă trezesc dintr-un somn adânc şi să-mi dau seama imediat unde se află vulpea după modul în care strigă păsările. Însă nu uita că şi vulpile au un auz excelent. Într-un an ne-am tot întrebat de ce chirele nu se reproducea şi am descoperit că o vulpe asculta cum strigă puii din interiorul oului chiar înainte de a ieşi din ou. Imediat ce îi localiza, vulpea îi şi mânca!“

Arta urmăririi păsărilor

Un specialist britanic în urmărirea păsărilor poate înregistra anual până la 220 de specii diferite. Specialiştii care studiază păsările rare sunt nişte căutători însetaţi care bat recordul în ce priveşte zărirea păsărilor rare, putând identifica până la 320 de exemplare. La auzul unor veşti despre zărirea unui exemplar, aceştia se vor duce prin ţară pentru a-l vedea cu ochii lor. Jeremy era mulţumit. „Nu aş merge cu maşina mai mult de 16 kilometri ca să văd o specie rară“, a mărturisit el. „În realitate, până acum am călătorit doar pentru trei specii: gaiţa de munte, nisiparul cu pieptul galben şi dropia mare; pentru nici una nu am mers mai mult de 16 kilometri. Chiar dacă cunosc destul de bine 500 de specii, îmi dau seama că este foarte puţin în comparaţie cu câte specii există. Ştiai că există 9 000 de specii de păsări pe întregul glob?“

În timp ce ne uitam cu binoclul spre mlaştini, Jeremy a spus în continuare, mai mult cu nostalgie: „Nu mi-aş fi putut imagina o viaţă mai fericită sau mai productivă, îndeosebi când mă gândesc la toţi aceşti 16 ani petrecuţi la Minsmere!“ L-am privit şi mi-am adus aminte de articolul care tocmai apăruse în ziarul londonez The Times. Aici se spunea: „Minsmere a fost cea mai mare realizare a lui [Jeremy], profesiunea vieţii sale“. Jeremy a plecat de la Minsmere. De ce?

Seminţe şi creştere

La începutul zilei fuseserăm martorii unui spectacol extraordinar: împerecherea unor ciocîntorşi. „Frumuseţea pură a acestui moment, a arătat Jeremy, nu poate fi atribuită unei oarecare supravieţuiri evolutive. Însă îmi aduc aminte că, cu câţiva ani în urmă, când am fost întrebat dacă cred că există un Dumnezeu, am recunoscut: «N-am nici o idee şi nici nu ştiu cum să aflu!» Aşa că atunci când am fost îndemnat să caut în Biblie, nu am stat pe gânduri. Ştiam puţine despre ea şi m-am gândit că nu am nimic de pierdut, ci, probabil, ceva de câştigat. Acum, ca urmare a ceea ce am aflat, plec de la Minsmere ca să fiu ministru cu timp integral.“

Michael, fratele mai mare al lui Jeremy, este de zece ani „pionier“, termen folosit de Martorii lui Iehova pentru evanghelizatorii lor cu timp integral. În timp ce şedeam, bându-ne ceaiul, Jeremy a început să descrie în linii mari intenţia sa de a i se alătura fratelui său. „Toţi colegii mei respectă decizia pe care am luat-o“, a explicat Jeremy. „SRPP este atentă şi plină de grijă faţă de angajaţii săi. Mi-au acordat tot sprijinul şi chiar m-au recomandat pentru a primi un premiu pentru merite deosebite pe plan naţional.“

Cu toate acestea, eram sigur că unii aveau să critice această decizie.

Este nevoie de echilibru

„Cei mai mulţi mi-au acordat sprijinul lor, însă unii, din păcate, par să aibă o părere greşită despre munca mea de aici“, a mărturisit Jeremy. „Ei cred că spiritualitatea este cel mai bine protejată dacă stai alături de natură, îngrijind fauna, depunând eforturi pentru conservare. Ei îmi spun că în acest mod ajungi cât se poate de aproape de paradis, aşa că de ce să plec?

Bineînţeles că această muncă implică un aspect spiritual, însă nu este acelaşi lucru cu spiritualitatea. Spiritualitatea este ceva ce îţi aparţine personal, o calitate care are nevoie de timp ca să fie cultivată. Ea implică necesitatea de a te asocia cu congregaţia creştină şi de a te îngriji de aceasta, de a fi ziditor şi de a fi întărit. Uneori am simţit că am încercat să fac ceea ce Isus a spus că nu trebuie să facem: să slujim la doi stăpâni. Acum îmi dau seama că mediul care oferă siguranţa cea mai bună este chiar în mijlocul congregaţiei creştine, iar modul de a ajunge acolo este pionieratul!“

Priorităţi cărora trebuie să le acorzi atenţie

„Să nu mă înţelegi greşit. A fi administrator este o experienţă fascinată şi recompensatoare, chiar dacă uneori te face să te simţi descurajat. De exemplu, poluarea cu PCBb şi cu mercur a atins în această zonă nişte niveluri îngrijorătoare; iar noi nu ştim adevăratul motiv, însă bănuim că substanţele au fost aduse de ţipari. Dar tot ce pot face ca să realizez un echilibru este atât de limitat! Nu există cineva care să fie expert în ecologie. Toţi bâjbâim, învăţând cât putem noi de bine. Avem nevoie de îndrumare. Numai Creatorul nostru ştie cum trebuie să trăim şi cum să ne îngrijim de pământ şi de bogata şi variata lume vie de pe acesta.“

Liniştit, Jeremy a rezumat astfel sentimentele sale: „Nu mi-am dedicat viaţa lui Iehova ca să salvez fauna; el se poate îngriji singur, în mod perfect, de acest lucru. Prin intermediul Regatului său, el va avea grijă ca noi să ne ocupăm de faună pentru eternitate, aşa cum doreşte el. Predicarea veştii bune a Regatului trebuie să aibă prioritate acum, în cazul în care nu mă sustrag de la responsabilitatea pe care o am de a mă îngriji de semenii mei“.

De curând l-am întâlnit din nou pe Jeremy. Au trecut trei ani de când am petrecut împreună acea zi minunată în rezervaţie. El locuieşte acum la 8 kilometri de îndrăgita sa rezervaţie Minsmere, făcând bucuros pionierat împreună cu fratele său. Însă mi-a zis că unii oameni spun că nici acum nu le este uşor să-l înţeleagă. Şi pentru voi este greu? Pentru Jeremy, aceasta a fost doar o simplă chestiune de priorităţi.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 17]

O încântare fără egal

Numai o persoană din 10 ajunge să vadă privighetoarea pe care o aude, însă, odată ce o aude, nu-i mai poate uita cântecul. „Este muzică pură, ceva complet şi perfect“, a scris Simon Jenkins în ziarul londonez The Times. Pasărea cântă adesea fără încetare; o privighetoare a fost auzită cântând cinci ore şi 25 de minute. Ce anume face ca acest cântec să fie unic? Laringele privighetorii poate produce deodată patru note diferite, iar coardele vocale sunt perfecte din punct de vedere muzical. Ea poate să cânte şi cu ciocul închis, şi cu gura plină cu mâncare pentru puişorii ei. De ce cântă atât de tare? Pentru bucuria de a cânta spun unii spectatori. „Mai există oare în natură vreo creaţie mai uimitoare decât laringele unei privighetori?“, încheie Jenkins.

[Provenienţa fotografiei]

Roger Wilmshurst/RSPB

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Laguna Scrape

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Geoff Welch

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Pescăruşul cu cap negru

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Hilary & Geoff Welch

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Ciocîntorsul

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Chira

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Fluierarul cu picioarele roşii