Ce se naşte din broască

„Ce se naşte din broască este o broască.“

Acest proverb japonez vrea să spună că un copil creşte şi ajunge să fie ca părintele său. Mama mea a fost gheişă.

AM CRESCUT într-o casă de gheişe administrată de mama. Aşadar, încă de mică am fost înconjurată de doamne frumoase, îmbrăcate cu cele mai scumpe chimonouri. Ştiam că, după ce voi creşte, voi intra în lumea lor. Instruirea mea a început în 1928, în a şasea zi din luna a şasea, pe când aveam şase ani. Se spunea că cifra 666 garantează succesul.

Am studiat artele tradiţionale japoneze: dansul, cântatul vocal şi instrumental, ceremonia ceaiului şi altele. În fiecare zi, după orele de şcoală fugeam acasă, mă schimbam şi mergeam la orele de instruire. Acolo urma să fiu din nou cu prietenele mele de la şcoală, întrucât toate eram fetiţe de gheişe. A fost o perioadă plină, de care îmi aduc aminte cu plăcere.

În acele zile premergătoare celui de-al doilea război mondial am terminat anii de şcoală obligatorie la vârsta de 12 ani, astfel că de la această vârstă am început să muncesc. După ce am devenit gheişă, mă îmbrăcam în chimonouri superbe, cu mânecile atârnându-mi până aproape la picioare. Eram în culmea fericirii când mi s-a dat prima dată de lucru.

Munca de gheişă

Munca mea pretindea, în principal, să fiu animatoare şi gazdă. Atunci când bogătaşii plănuiau serate la vreun restaurant, sunau la o casă de gheişe şi solicitau serviciile câtorva gheişe. Ele trebuiau să anime serata respectivă şi să se asigure că fiecare oaspete mergea acasă satisfăcut, cu sentimentul că şi-a petrecut timpul într-un mod plăcut.

Pentru aceasta, noi trebuia să anticipăm dorinţele fiecărui oaspete şi să i le satisfacem, şi asta înainte chiar ca oaspetele să-şi dea seama că doreşte ceva. Lucrul cel mai greu, cred eu, consta în faptul că trebuia să te adaptezi imediat fiecărei situaţii de moment. Dacă brusc oaspeţii doreau să ne privească dansând, dansam. Dacă doreau muzică, ne luam instrumentele şi interpretam muzica cerută sau cântam orice fel de cântec ni se cerea.

Cei mai mulţi oameni cred, în mod greşit, că toate gheişele sunt prostituate de înaltă clasă, foarte bine plătite. Aceasta nu este adevărat. Deşi există gheişe care îşi întreţin existenţa vânzându-se pe sine, o gheişă nu trebuie să se coboare până într-atât. Ştiu lucrul acesta pentru că eu nu am făcut-o niciodată. O gheişă este o animatoare, iar dacă este o animatoare bună, talentele ei îi asigură un loc de muncă, primeşte cadouri costisitoare şi bacşişuri generoase de la clienţi.

Trebuie să recunoaştem însă, puţine gheişe sunt atât de bune, încât să fie considerate cele mai bune. Majoritatea gheişelor devin profesioniste doar într-una dintre artele tradiţionale japoneze. Eu însă am primit diplomă în şapte dintre aceste arte, între care dansul japonez, aranjamentul floral, ceremonia ceaiului, toba japoneză, cunoscută sub denumirea de taiko, şi trei stiluri de muzică interpretată la instrumentul cu trei coarde, numit shamisen. Dacă nu aş fi fost instruită în toate aceste arte, ca să-mi câştig existenţa probabil că aş fi fost obligată să fac orice mi-ar fi cerut clientul.

Pe vremea când Japonia era instabilă din punct de vedere economic, uneori fetele preferau să devină gheişe ca să-şi întreţină familiile. Ele împrumutau bani cu care să-şi plătească instruirea şi chimonourile. Alte fete erau vândute de familiile lor la casele de gheişe. Proprietarii lor, care plătiseră sume mari de bani, îşi cereau banii înapoi de la fete. Gheişele aflate în această situaţie erau foarte dezavantajate, întrucât instruirea lor începea târziu şi încă de la început aveau mari datorii. Multe dintre aceste gheişe recurgeau sau erau obligate să recurgă la imoralitate ca să-şi poată plăti datoriile.

Serviciile mele au început să fie solicitate de personalităţi bine cunoscute din lumea sportului, a divertismentelor, a afacerilor şi a politicii. Printre clienţii mei se numărau parlamentari şi prim-miniştri. Aceşti bărbaţi mă tratau cu respect şi îmi mulţumeau pentru munca pe care o făceam. Deşi nu participam la conversaţie până nu eram invitată, uneori mi se cerea părerea. De aceea, ca să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmpla, citeam zilnic ziarele şi ascultam la radio. Deseori eram angajată la petreceri la care se făceau tranzacţii, aşadar trebuia să fiu discretă şi să nu repet lucrurile pe care le auzeam.

Cine este mama mea?

Într-o zi din anul 1941, pe când aveam 19 ani, am fost chemată la o cantină, unde am întâlnit două femei care mă aşteptau. Una dintre ele mi-a spus că ea este mama care mi-a dat viaţă şi că a venit să mă ia acasă. Cealaltă femeie angaja gheişe şi mi-a oferit de lucru. Ea considera că trebuia să lucrez ca să-mi întreţin mama adevărată, nu pe cea adoptivă. Niciodată până atunci nu-mi trecuse prin minte faptul că femeia care mă crescuse nu era mama mea adevărată.

Tulburată, am fugit acasă şi i-am povestit mamei mele adoptive cele întâmplate. Ea îşi controla întotdeauna emoţiile, însă de data aceasta ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi-a spus că ea voise să fie cea care să-mi spună că la vârsta de un an fusesem dată la o casă de gheişe. După ce am aflat adevărul, mi-am pierdut toată încrederea în oameni şi am devenit retrasă şi tăcută.

Am refuzat să-mi accept mama adevărată. Din scurta noastră întâlnire mi-am dat seama cu claritate că aflase de succesul meu şi că dorea ca eu să muncesc ca să o sprijin. Aflând care era locul de muncă al prietenei sale, mi-am dat seama că faptul de a lucra acolo însemna să mă implic în imoralitate. Eu doream să-mi valorific talentele artistice, nu trupul. Aceasta era hotărârea pe care credeam atunci că trebuie s-o iau, şi acum consider că nu am greşit luând această hotărâre.

Deşi m-am supărat pe mama mea adoptivă, a trebuit să recunosc că ea m-a instruit ca să-mi pot întreţine în orice moment existenţa. Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât mă simţeam mai datoare faţă de ea. De fiecare dată, ea mi-a ales cu grijă munca, ferindu-mă de bărbaţii care apelau la serviciile unei gheişe numai cu intenţii imorale. Şi astăzi îi sunt recunoscătoare pentru acest lucru.

Ea m-a învăţat principii. Unul pe care mi l-a întipărit adânc în minte a fost ca da-ul meu să fie da, iar nu-ul, nu. M-a învăţat, de asemenea, să-mi accept responsabilităţile şi să fiu severă cu mine însămi. Urmând principiile învăţate de la ea, am obţinut succese în muncă. Mă întrebam dacă aş fi primit un astfel de ajutor de la mama mea adevărată. Probabil că adopţia mea m-a scutit de o viaţă plină de neplăceri, de aceea pot spune că am fost fericită că s-a întâmplat aşa.

Un fiu în toiul războiului

În 1943 am născut un fiu. Potrivit culturii tradiţionale japoneze, care nu acceptă ideea de „păcat“, nu credeam să fi făcut ceva greşit sau ruşinos. Am fost încântată de fiul meu. El era lucrul cel mai preţios pe care îl aveam — cineva pentru care să trăiesc şi să muncesc.

În 1945 oraşul Tokyo a fost bombardat din plin, de aceea a trebuit să părăsesc oraşul împreună cu fiul meu. Exista puţină hrană, iar el era foarte bolnav. Oamenii se îngrămădeau spre gară complet derutaţi, însă noi am reuşit cumva să ne urcăm într-un tren şi să mergem spre nord, la Fukushima. Ne-am oprit în noaptea respectivă la un han, însă, înainte de a-mi interna băieţelul într-un spital, a murit din cauza malnutriţiei şi a deshidratării. Nu avea decât doi anişori. Am fost dărâmată. Fochistul de la han a incinerat trupul fiului meu în focul cu care încălzea apa pentru baie.

La scurt timp după aceea s-a terminat războiul şi m-am întors în Tokyo. Oraşul fusese devastat în urma bombardamentelor. Casa şi tot ce posedam fuseseră distruse. Am stat la o prietenă. Ea mi-a împrumutat chimonourile ei şi am început să muncesc din nou. Mama mea adoptivă, care fusese evacuată într-un loc din afara oraşului, mi-a cerut să-i trimit bani şi să-i construiesc o casă în Tokyo. Pretenţiile ei m-au făcut să mă simt mai singură ca oricând. Eram încă îndurerată de moartea fiului meu şi aveam nevoie să fiu consolată; cu toate acestea, ea nici măcar nu l-a pomenit vreodată pe fiul meu. Nu era preocupată decât de ea însăşi.

Datorii familiale

Tradiţia ne învăţa că tot ceea ce posedăm le datorăm părinţilor şi strămoşilor noştri şi că datoria copiilor este să-şi răsplătească părinţii supunându-li-se întocmai şi purtându-le de grijă până la moarte. Aşa că mi-am făcut datoria, deşi pretenţiile mamei mele adoptive erau exagerate. Ea mai voia să-i întreţin şi pe cei doi copii pe care îi înfiase de la fratele său. Până la vârsta de 19 ani am crezut că ei erau fratele şi sora mea.

Multe gheişe nu s-au căsătorit niciodată şi nu au vrut să aibă propriii lor copii. De multe ori ele adoptau fetiţe de la familiile sărace şi le instruiau ca să devină gheişe numai ca să aibă un sprijin financiar şi o viaţă confortabilă la bătrâneţe. Din nefericire, am început să înţeleg adevăratul motiv al întregii griji şi instruiri primite. Nu însemnau altceva decât sursa viitoarei siguranţe financiare.

Am acceptat toate acestea, deşi mă întrebam de ce, pe lângă mama mea vitregă, trebuia să-mi întreţin şi „fratele“ şi „sora“, amândoi fiind sănătoşi şi apţi de muncă. Totuşi, i-am întreţinut pe toţi trei şi am făcut tot ce mi-au cerut. În cele din urmă, în 1954, în ziua dinaintea morţii sale, mama a îngenuncheat pe pat, s-a aplecat înainte şi mi-a mulţumit potrivit obiceiului. Mi-a spus că am făcut destul. Recunoaşterea acestui fapt şi modul în care şi-a exprimat mulţumirile m-au făcut să mă simt răsplătită pentru toţi anii de muncă. Satisfacţia pe care mi-o dă faptul că m-am achitat de toate responsabilităţile pe care le aveam face ca şi acum să-mi dea lacrimile.

Mă ocup de fiica mea

În 1947 am devenit mama unei fetiţe, motiv pentru care m-am decis să muncesc din greu ca să strâng avere pentru ea. Munceam în fiecare seară. De asemenea, am început să dau spectacole pe scenele marilor teatre ale Japoniei, cum ar fi teatrul Kabukiza din Ginza. Şi această muncă era plătită bine.

Fie că dansam, fie că cântam la shamisen, întotdeauna eu primeam să interpretez părţile cele mai importante. Însă nu eram fericită, chiar dacă aveam un succes care pentru alte gheişe era doar un vis. Probabil că nu m-aş fi simţit atât de singură dacă m-aş fi căsătorit, însă viaţa de gheişă nu se împacă prea bine cu căsătoria. Singura mea consolare era Aiko, fetiţa mea, care era singurul lucru important pentru mine.

În mod normal, o gheişă îşi instruieşte fiicele să facă aceeaşi muncă, fie că este vorba despre propriile ei fiice, fie că este vorba despre cele adoptate. M-am conformat şi eu acestui obicei, însă mai târziu am început să mă gândesc la modul de viaţă pe care i-l pregăteam. Faptul de a continua astfel însemna că generaţii după generaţii nu ar fi ştiut niciodată ce înseamnă să ai o familie adevărată. Am vrut să întrerup acest lanţ. Am vrut ca Aiko şi copiii ei să se bucure de o căsnicie şi de o viaţă de familie normală. De data aceasta nu mai doream ca ceea ce se naşte dintr-o broască să fie tot o broască!

Când a ajuns la vârsta adolescenţei, Aiko a devenit de nestăpânit. După moartea mamei mele vitrege, timp de câţiva ani, singurele persoane cu care Aiko a stat în casă au fost servitoarele pe care le angajasem. Ea avea mare nevoie de timpul şi de atenţia mea. De aceea, deşi aveam aproximativ 35 de ani şi mă aflam la apogeul carierei mele, am decis să părăsesc lumea gheişelor şi să accept doar să dansez şi să cânt la shamisen. Am făcut aceasta de dragul lui Aiko. Am început să servim mesele de seară împreună şi, aproape imediat, ea s-a liniştit. Faptul că i-am acordat din timpul meu a făcut minuni.

Cu timpul, ne-am mutat într-o zonă de locuinţe mai liniştită, unde am deschis un mic restaurant. Aiko a crescut şi am avut bucuria să o văd căsătorită cu Kimihiro, un bărbat blând, care s-a dovedit a fi înţelegător faţă de viaţa pe care o dusesem.

Religia devine o problemă

În 1968, Aiko a dat naştere primului meu nepot. La scurt timp după aceea a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. M-a surprins lucrul acesta deoarece noi deja aveam o religie. După ce Mama — mama adoptivă — a murit, eu am instalat un altar budist la noi în casă, înaintea căruia îngenuncheam cu regularitate ca să mă închin mamei. Pe lângă aceasta, mergeam în fiecare lună la mormântul familiei ca să-i povestesc mamei tot ce s-a întâmplat între timp.

Închinarea la strămoşi îmi dădea un sentiment de satisfacţie. Simţeam că fac ceea ce trebuie ca să le port de grijă şi să le mulţumesc strămoşilor mei, iar pe Aiko am învăţat-o să facă la fel. Din acest motiv m-am îngrozit când am auzit că ea nu se va mai închina la strămoşi şi nu mi se va închina nici mie după ce voi muri. „Cum am putut să nasc un copil ca acesta şi cum a putut ea să accepte o religie care îi învaţă pe oameni să fie atât de nerecunoscători faţă de strămoşii lor?“, mă întrebam eu. În cei trei ani care au urmat parcă un nor negru atârna deasupra mea.

Un moment decisiv a fost acela în care Aiko s-a botezat ca Martoră a lui Iehova. O prietenă de-a lui Aiko, Martoră şi ea, fiind surprinsă că nu eram prezentă la botezul fiicei mele, i-a spus lui Aiko că va veni să mă vadă. Eram furioasă, însă numai datorită bunelor maniere atât de înrădăcinate în mine am primit-o bine când a venit. Tot acesta a fost şi motivul pentru care nu am putut spune nu atunci când ea a afirmat că va reveni săptămâna următoare. A continuat să mă viziteze timp de câteva săptămâni, fapt care m-a înfuriat atât de mult, încât la început nu reţineam nimic din ceea ce îmi spunea. Treptat însă, discuţiile pe care le purtam cu ea m-au pus pe gânduri.

Am început să-mi amintesc cuvintele pe care obişnuia să mi le spună Mama. Deşi dorea să i se aducă închinare după moarte, nu era convinsă că există viaţă pe lumea cealaltă. Lucrul pe care părinţii îl doresc cel mai mult de la copiii lor, ar spune ea, este ca aceştia să fie buni cu ei şi să le vorbească cu căldură cât sunt încă în viaţă. Când am citit versete precum cele din Eclesiastul 9:5, 10 şi Efeseni 6:1, 2 şi am văzut că Biblia susţine acelaşi lucru, parcă mi s-a luat ceva de pe ochi. Şi alte lucruri învăţate de la Mama se aflau în Biblie, de pildă faptul că da-ul meu trebuie să însemne da, iar nu-ul meu, nu (Matei 5:37). Întrebându-mă ce altceva mai spunea Biblia, am acceptat un studiu regulat al Bibliei.

Tristeţea şi frustrarea pe care le-am simţit aproape toată viaţa dispăreau pe măsură ce progresam în cunoaşterea Bibliei. Când am început să asist cu regularitate la întrunirile Martorilor lui Iehova, am rămas profund impresionată. Aici am întâlnit o lume diferită. Oamenii erau sinceri, amabili şi prietenoşi, iar acest lucru m-a mişcat până în adâncul inimii. M-a impresionat îndeosebi îndurarea lui Iehova. Plin de iubire, el îi iartă pe toţi păcătoşii care se căiesc. Da, el îmi va ierta toate greşelile din trecut şi mă va ajuta să duc o viaţă nouă!

Fac schimbări în viaţă

Deşi doream să-i slujesc lui Iehova, eram foarte strâns legată de lumea divertismentelor. Eram în vârstă de peste 50 de ani, dar încă mai apăream pe scenă. Eram interpreta principală şi una dintre organizatoarele concertului de shamisen în care Danjuro Ichikawa a interpretat piesa Sukeroku la teatrul Kabukiza. Întrucât foarte puţini instrumentişti puteau reda la shamisen stilul de acompaniament numit katoubushi, necesar pentru piesa Sukeroku, dacă eu mă retrăgeam, nu avea cine să mă înlocuiască. Din acest motiv mă simţeam strânsă cu uşa.

Însă un Martor mai în vârstă, care era implicat şi el într-o formă de destindere tradiţională din Japonia, m-a întrebat de ce consideram că trebuia să mă retrag. „Ca să se întreţină, oamenii trebuie să muncească“, mi-a explicat el. El m-a ajutat să înţeleg că nu făceam nimic nescriptural şi că puteam să-i slujesc lui Iehova şi, în acelaşi timp, să continuu să dau spectacole.

Pentru un timp am continuat să lucrez la Kabukiza, cel mai mare teatru din Japonia. Apoi spectacolele au început să se suprapună cu serile în care aveam întruniri, aşa că în serile respective ceream să fiu înlocuită. După un scurt timp însă, orele de întrunire s-au schimbat, astfel încât puteam să le fac pe amândouă: şi să lucrez, şi să merg la întruniri. Totuşi, ca să ajung la întruniri la timp, deseori trebuia să sar într-un taxi imediat după terminarea spectacolului, fără să mai stau şi să mă odihnesc împreună cu ceilalţi interpreţi, după cum era obiceiul. În cele din urmă, m-am hotărât să mă retrag.

La un moment dat am făcut mai multe repetiţii pentru o serie de turnee de câte şase luni în marile oraşe ale Japoniei. Ca să vorbesc acum despre plecare însemna să intru în bucluc. Aşa că, fără să-mi dezvălui intenţiile, am început să instruiesc pe cineva care să mă înlocuiască. După încheierea turneului le-am explicat tuturor celor implicaţi că m-am achitat de responsabilităţile pe care le aveam şi că vreau să mă retrag. Unii s-au înfuriat. Alţii m-au acuzat că am devenit îngâmfată şi că le cream probleme în mod intenţionat. Nu mi-a fost uşor în acea perioadă, însă nu am renunţat la hotărârea luată şi m-am retras după 40 de ani de activitate. De atunci, am predat ore de shamisen, mulţumindu-mă astfel cu un venit modest.

Trăiesc la înălţimea dedicării mele

Acum câţiva ani mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu. Am fost botezată pe data de 16 august 1980. Acum mă învăluie un sentiment de profundă recunoştinţă faţă de Iehova. Cred că întrucâtva m-am asemănat cu femeia samariteancă despre care se vorbeşte în Biblie în Ioan 4:7–42. Isus i-a vorbit acesteia într-un mod binevoitor, iar ea s-a căit. În mod asemănător, Iehova, care „se uită la inimă“, mi-a arătat într-un mod binevoitor calea şi, datorită îndurării sale, am putut să încep o viaţă nouă. — 1 Samuel 16:7.

În martie 1990, la vârsta de aproape 68 de ani, am devenit pionieră, cum îi numesc Martorii lui Iehova pe miniştrii cu timp integral. Aiko este şi ea pionieră, şi la fel şi cei trei copii ai săi. Cât despre aceştia, ei au crescut ca să fie asemenea mamei lor, după cum spune proverbul japonez: „Ce se naşte din broască este o broască“. Soţul lui Aiko este şi el creştin, bătrân de congregaţie. Cât de binecuvântată mă simt fiindcă sunt înconjurată de membrii familiei mele, toţi la adevăr, şi fiindcă în congregaţie am fraţi şi surori spirituale care dau dovadă de multă iubire!

Deşi le sunt recunoscătoare strămoşilor mei, mulţumirile cele mai adânci i le adresez lui Iehova, care a făcut pentru mine mai mult decât ar fi putut face vreun om. Îi sunt recunoscătoare îndeosebi pentru îndurarea şi pentru mângâierea de care dă dovadă cu atâta generozitate, fapt care mă determină să doresc să-l laud pentru eternitate. — Relatată de Sawako Takahashi.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

În timpul instruirii, la vârsta de opt ani

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Împreună cu mama adoptivă

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Fiica mea, mândria vieţii mele

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Mă închinam mamei în faţa altarului de familie.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Împreună cu fiica, ginerele şi nepoţii mei