Catacombele — ce au fost ele?
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA
În pasajele întunecoase, ascunse în măruntaiele Romei antice, sălăşluiesc catacombele. Dar ce sunt, de fapt, catacombele? De ce au fost ele construite?
ÎN PRINCIPAL, catacombele sunt tuneluri săpate în rocă, construite pentru a fi folosite ca cimitire. Se crede că termenul „catacombă“, a cărui semnificaţie nu se cunoaşte cu exactitate (probabil, „la caverne“), a fost denumirea topografică a unui anumit cimitir de pe Via Appia, în apropiere de Roma. Cu timpul, acesta s-a aplicat tuturor cimitirelor subterane. Chiar dacă există catacombe în multe regiuni din bazinul mediteranean, catacombele din Roma sunt cele mai bine cunoscute şi, de asemenea, cele mai mari (lungimea lor totală este estimată la câteva sute de kilometri). Au fost identificate 60 de catacombe, toate la câţiva kilometri în afara centrului istoric al oraşului, de-a lungul drumurilor care făceau legătura între Roma şi provincii şi erau construite din ordinul consulilor.
Se pare că în secolul întâi creştinii romani nu aveau propriile lor cimitire, ci îşi înmormântau morţii la un loc cu păgânii. Pe la jumătatea secolului al II-lea, când pretinşii creştini începuseră deja să fie influenţaţi de gândirea păgână, cei care s-au convertit la creştinism şi erau bogaţi şi-au pus la dispoziţie proprietatea ca să fie folosită pentru construirea unor cimitire „creştine“. Pentru a rezolva problema spaţiului fără să fie necesar să se deplaseze prea departe de oraş, au început săpăturile.
Istoria catacombelor
Primele săpături s-au făcut, probabil, de-a lungul flancurilor dealurilor sau în carierele abandonate. „Apoi — explică Ludwig Hertling şi Engelbert Kirschbaum în cartea lor despre catacombe — a început lucrul la o galerie cu puţin mai înaltă decât statura unui om. Pe partea dreaptă şi pe partea stângă au fost săpate tunele laterale, care, ulterior, puteau comunica la cealaltă extremitate printr-un alt pasaj, paralel cu primul. Astfel s-a format o reţea la început simplă, apoi, treptat, tot mai mare şi mai complexă.“
Cea mai mare dezvoltare a avut loc în secolele al III-lea şi al IV-lea; în această perioadă, ceea ce trecea drept religie creştină fusese contaminat în întregime de învăţături şi practici păgâne. Odată cu aşa-zisa convertire a lui Constantin, în 313 e.n., catacombele au devenit proprietatea Bisericii din Roma, iar unele dintre ele au ajuns să aibă în cele din urmă proporţii colosale. Luate la un loc, catacombele romane puteau adăposti sute de mii de morminte, dacă nu chiar milioane.
În această perioadă cimitirele se împodobeau şi se extindeau, iar pentru facilitarea accesului unui val tot mai mare de vizitatori au fost construite scări noi. Faima presupuselor morminte ale papilor şi ale martirilor s-a răspândit atât de mult (îndeosebi în nordul Europei), încât catacombele au devenit un loc de pelerinaj în masă. Odată cu căderea Romei şi cu primele invazii barbare de la începutul secolului al V-lea, întreaga zonă a devenit extrem de periculoasă, iar catacombele au încetat să mai fie folosite drept cimitire.
Pe parcursul secolului al VIII-lea, mormintele au ajuns într-o stare deplorabilă, fiind prădate şi jefuite nu numai de către armatele invadatoare, ci, potrivit spuselor lui Hertling şi Kirschbaum, şi de „mediatorii romani binevoitori“, care le ofereau numeroase amintiri sfinte „stareţilor germani şi francezi tot mai avizi de relicve“ prin care să sporească prestigiul catedralelor şi al mănăstirilor lor. Neputând să restaureze sau să apere catacombele, papa Paul I a dus cea mai mare parte din osemintele rămase la loc sigur, în interiorul zidurilor oraşului, unde, ulterior, deasupra a ceea ce se credea că erau rămăşiţe ale „sfinţilor martiri“, s-au construit bazilici impunătoare. Cât despre catacombe, ele au fost abandonate şi uitate.
Străvechile ghiduri scrise între secolele al V-lea şi al IX-lea, menite să-i îndrume pe vizitatori spre faimoasele morminte, le ofereau indicii preţioase erudiţilor care, în secolul al XVII-lea şi, ulterior, în secolul al XIX-lea, au început să caute, să stabilească identitatea şi să exploreze cimitirele ascunse printre dărâmături şi vegetaţie. Începând de atunci s-a făcut multă muncă de cercetare şi restaurare, astfel încât astăzi pot fi vizitate câteva dintre aceste locuri evocatoare.
O vizită într-o catacombă
Ne aflăm pe Via Appia, drumul străbătut de apostolul Pavel când a fost luat la Roma ca prizonier (Faptele 28:13–16). Deşi ne aflăm la numai 3 kilometri în afara zidurilor vechiului oraş, suntem deja în câmp deschis, înconjuraţi de pini şi chiparoşi măreţi, crescuţi printre monumentele şi ruinele acestui drum cândva aglomerat.
După ce ne-am cumpărat bilet de intrare, am coborât aproximativ 12 metri pe o scară abruptă. Ghidul ne explică faptul că această catacombă are cinci nivele, ajungând până la o adâncime de 30 de metri, şi că sub ea s-a găsit apă. De fapt, Roma este înconjurată de cantităţi mari de tuf, o rocă vulcanică moale şi permeabilă, care este uşor de excavat, dar care este în acelaşi timp rezistentă şi solidă.
Trecem printr-un coridor îngust, lat de un metru şi înalt de aproximativ 2,5 metri. Pereţii de un maroniu închis sunt aspri şi umezi şi poartă încă însemnele clare lăsate de târnăcoapele groparilor — lucrătorii care au săpat aceste tuneluri strâmte. Mormintele de pe ambele părţi au fost deschise şi jefuite cu mult timp în urmă, însă unele conţin încă mici fragmente de os. Pe măsură ce înaintăm în întuneric, ne dăm seama că suntem înconjuraţi de mii de morminte.
Modalitatea cea mai economicoasă şi mai practică de a îngropa morţii a fost aceea de a săpa de-a lungul zidurilor nişte nişe dreptunghiulare, situate una deasupra celeilalte. Aceşti loculi conţineau de obicei un singur cadavru, însă uneori erau puse două sau trei. Apoi se acopereau cu cărămizi, plăci de marmură sau de teracotă şi se închideau ermetic cu var. Multe catacombe erau fără nici un fel de inscripţie. Ele puteau fi recunoscute după nişte obiecte mici plasate în exterior — o monedă sau o scoică de mare presată în varul neuscat sau, aşa cum este în Catacomba Priscillei, o păpuşă mică din os, lăsată acolo probabil de nişte părinţi îndureraţi, îndoliaţi în urma pierderii premature a fiicei lor. Multe dintre morminte sunt micuţe de tot, atât cât să încapă doar bebeluşii abia născuţi.
„Cum putem afla vârsta catacombelor?“, întrebăm noi. „Aceasta se poate afla fără nici un dubiu“, răspunde ghidul nostru. „Vedeţi semnul acesta?“ Ne aplecăm să examinăm un semn de pe o bucată mare de teracotă cu care a fost închis unul dintre loculi. „Această placă a fost marcată atunci când a fost fabricată. Fabricile, majoritatea dintre ele fiind proprietate imperială, treceau numeroase informaţii pe cărămizile şi plăcile pe care le produceau, indicând cariera de unde a fost luată argila, numele atelierului, meşterul, consulii (magistraţii şefi) în funcţie în anul respectiv etc. Acesta este un element extrem de util în datarea exactă a mormintelor. Cel mai vechi mormânt datează de la mijlocul secolului al II-lea e.n., iar cel mai recent, aproximativ din anul 400 e.n.“
Un amalgam de idei
Unii dintre cei care foloseau aceste locuri aveau, evident, anumite cunoştinţe despre Sfintele Scripturi, întrucât unele morminte sunt decorate cu scene biblice. Nu există însă nici un indiciu referitor la închinarea la Maria sau referitor la alte teme atât de frecvente în arta „sacră“ de mai târziu, de pildă aşa-numita crucificare.
Vedem, de asemenea, imagini care nu au nici o legătură cu Biblia. „Aşa este“, recunoaşte ghidul. „Multe scene din aceste catacombe sau din altele sunt împrumutate din arta păgână. Îl puteţi recunoaşte pe semizeul şi eroul greco-roman Orfeu; pe Cupidon şi Psyche, care reprezintă destinul sufletului în viaţa aceasta şi în cea de dincolo; precum şi viţa de vie şi recoltarea strugurilor, un bine cunoscut simbol dionisiac al extazului din viaţa de dincolo. Inspirate în întregime din artele idolatre, potrivit spuselor lui Antonio Ferrua, un erudit iezuit, sunt personificările unor lucruri abstracte: cele patru anotimpuri sunt reprezentate de cupidoni; scene şi mai complexe înfăţişează cele patru anotimpuri ale anului, Vara, de exemplu, încoronată de spice de grâu şi de crini etc.“
Temele frecvent întâlnite sunt: păunul — simbol al nemuririi, întrucât carnea lui se credea că este nealterabilă; pasărea mitologică phoenix — şi ea simbol al nemuririi, întrucât se spunea că moare răpusă de flăcări ca să reînvie apoi din propria-i cenuşă; sufletele morţilor, înconjurate de păsări, flori şi fructe, sărbătorind în viaţa de dincolo. Un adevărat amalgam de concepte păgâne şi biblice!
Unele inscripţii sunt emoţionante expresii ale credinţei, ce par să reflecte convingerea că morţii sunt adormiţi şi aşteaptă învierea: „Aquilina doarme în pace“ (Ioan 11:11, 14). În contrast cu învăţăturile scripturale, alte inscripţii reflectă ideea că morţii îi pot ajuta sau pot comunica cu cei vii: „Aminteşte-ţi de soţul şi de copiii tăi“; „Roagă-te pentru noi“; „Mă rog pentru tine“; „Am găsit liniştea“.
De unde acest amalgam de idei scripturale şi păgâne? Istoricul J. Stevenson afirmă: „Religia unor creştini era pătrunsă de idei provenite din trecutul lor păgân“. Este cert, „credincioşii“ din Roma nu mai acţionau potrivit cunoştinţei transmise de adevăraţii discipoli ai lui Isus. — Romani 15:14.
Pe măsură ce ne continuăm vizita, influenţa exercitată de cultul nescriptural al morţilor devine tot mai evidentă. Mulţi au dorit să fie înmormântaţi aproape de mormântul cuiva considerat martir, gândindu-se că, din poziţia de fericire cerească în care se află martirul, acesta poate mijloci pentru cel mai puţin privilegiat, ajutându-l să obţină aceeaşi răsplată.
Catacombele nu au fost construite exact sub oraş, cum îşi închipuie mulţi. Toate se află situate la câţiva kilometri în afara centrului oraşului. De fapt, legile romane interziceau înmormântarea în interiorul zidurilor oraşului. Legea celor XII Table, formulată în secolul al V-lea î.e.n., spunea: Hominem mortuum in urbe ne sepelito neve urito (Morţii nu pot fi înmormântaţi sau incineraţi în oraş).
Ghidul remarcă: „Autorităţile cunoşteau bine aceste cimitire, atât de bine, încât în timpul persecuţiei de pe vremea împăratului Valerian, atunci când creştinilor le era interzis să intre în catacombe, Papa Sixtus al II-lea a fost executat fiindcă a fost găsit acolo (în 258 e.n.)“.
Trecând de un alt colţ al labirintului, zărim o geană din lumina zilei la capătul îndepărtat al coridorului şi ne dăm astfel seama că vizita noastră a ajuns la sfârşit. Ne luăm rămas bun de la ghid, îi mulţumim pentru informaţiile interesante auzite şi, în timp ce urcăm pe o altă scară abruptă pentru a ieşi la suprafaţă, nu putem să nu medităm la cele văzute.
Pot fi oare acestea rămăşiţele adevăratului creştinism? Cu siguranţă nu. Scripturile au profeţit că la scurt timp după moartea apostolilor doctrinele predate de Isus şi de discipolii săi vor fi contaminate (2 Tesaloniceni 2:3, 7). Într-adevăr, dovezile pe care le-am văzut, referitoare la cultul morţilor şi al martirilor, precum şi la ideea nemuririi sufletului, constituie o mărturie elocventă nu a unei credinţe bazate pe învăţăturile lui Isus, ci, mai degrabă, a unei puternice influenţe păgâne, prezente deja în rândul creştinilor romani apostaţi care au trăit între secolele al II-lea şi al IV-lea e.n.
[Text generic pe pagina 18]
Presupusele morminte ale papilor au devenit locuri de pelerinaj în masă.
[Text generic pe pagina 19]
O catacombă are cinci nivele, ajungând până la o adâncime de 30 de metri.
[Text generic pe pagina 20]
Catacombele dezvăluie influenţa prezisei devieri de la adevărul Bibliei.
[Legenda ilustraţiilor de la pagina 17]
Dreapta: Anumite păsări au fost folosite ca simboluri ale nemuririi;
[Provenienţa ilustraţiei]
Archivio PCAS
Dreapta, plan îndepărtat: Schema în formă de labirint a unor catacombe romane;
Dreapta jos: Pecete în cărămidă, utilă pentru datarea mormintelor;
[Provenienţa fotografiilor]
Soprintendenza Archeologica di Roma
Jos: Cripta papilor