Cum am beneficiat de îngrijire din partea lui Dumnezeu

ÎN DIMINEAŢA zilei de 18 mai 1963 m-am trezit mult mai fericită decât de obicei. Era începutul unei zile frumoase, încălzite de razele soarelui. Însă înainte de a vă explica motivul pentru care mi s-a părut atât de deosebită această zi, permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre mine.

M-am născut în Philadelphia, Pennsylvania, S.U.A., pe 20 mai 1932, fiind mezina unei familii cu patru fete. Mama a murit când aveam doi ani, iar tata s-a recăsătorit când am împlinit cinci. După un timp, familiei noastre i s-au mai adăugat şase fraţi şi surori mai mici. Eram baptişti, iar la un moment dat chiar mă gândeam să devin profesoară la o şcoală duminicală.

M-am născut cu artrită reumatică, motiv pentru care copilăria a fost pentru mine o perioadă foarte dificilă. La nouă ani, un medic mi-a spus că situaţia se va înrăutăţi odată cu trecerea timpului. Din nefericire, prezicerea lui s-a adeverit. La 14 ani nu mai puteam umbla. În cele din urmă, mâinile şi picioarele mi-au fost complet paralizate, iar şoldurile anchilozate. Degetele mi s-au deformat într-atât, încât faptul de a scrie sau pur şi simplu de a ridica ceva era pentru mine un chin. Din cauza stării în care mă aflam, nu mi-am putut relua cursurile la o şcoală de stat.

Când m-am internat în spital, la vârsta de 14 ani, eram fericită că infirmierele îmi dădeau voie să le ajut la treburi mărunte. Eram foarte bucuroasă de ceea ce făceam. Mai târziu am ajuns să nu mă mai pot ridica singură în capul oaselor. Medicii le-au spus părinţilor mei că nu puteau face nimic pentru mine, aşa că, după trei luni petrecute în spital, am fost trimisă acasă.

În următorii doi ani, până la vârsta de 16 ani, n-am mai făcut nimic altceva decât să stau în pat. Am primit la domiciliu, o oarecare şcolarizare, apoi însă starea mea s-a înrăutăţit. Am făcut o rană la glezna dreaptă şi m-am îmbolnăvit de reumatism, ceea ce a impus o nouă internare în spital. Am împlinit 17 ani în timp ce mă aflam în spital. Internarea a durat alte trei luni. După ce m-am întors acasă, nu am mai avut dreptul la şcolarizare la domiciliu.

La vârsta de aproape 20 de ani eram foarte nefericită şi plângeam mult timp. Ştiam că există Dumnezeu şi de multe ori îl rugam să mă ajute.

O speranţă de viitor

În timp ce mă aflam în Spitalul General din Philadelphia pentru un tratament la gleznă, am fost internată într-un salon cu o tânără pe nume Miriam Kellum, cu care m-am împrietenit. Când Catherine Miles, sora lui Miriam, a venit în vizită, mi-a vorbit din Biblie. După ce am fost externată, am tot căutat să ţin într-un fel sau altul legătura cu Catherine, care era Martoră a lui Iehova.

Din nefericire, mama mea vitregă nu m-a plăcut foarte mult. Când am împlinit 25 de ani, m-am mutat la una dintre surorile mele mai mari, iar întâmplarea a făcut ca exact într-o casă de după colţ să se mute Catherine. Am chemat-o la mine, şi astfel am început să studiez Biblia folosind ca auxiliar pentru studiu cartea Dumnezeu să fie găsit adevărat. Cât de mult m-am bucurat când am învăţat că nu voi rămâne paralizată pentru totdeauna şi că într-o bună zi toată răutatea va fi înlăturată (Proverbele 2:21, 22; Isaia 35:5, 6)! Aceste adevăruri, precum şi speranţa învierii şi perspectiva de a-mi revedea mama, mă atrăgeau. — Faptele 24:15.

Imediat am început să asist la întrunirile Martorilor lui Iehova. Soţul lui Catherine mă purta în braţe până la maşină şi mă ducea la Sala Regatului. Iubirea care mi se arăta la întruniri constituia o încurajare pentru mine.

Depăşirea obstacolelor

Din nefericire, sora mea şi soţul ei s-au separat, aşa că a trebuit să locuiesc din nou cu tatăl meu şi cu mama mea vitregă. Întrucât mama vitregă nu-i putea suporta pe Martorii lui Iehova, am fost nevoită să studiez Biblia pe ascuns din 1958 până în 1963. Ea nu i-ar fi permis vreunui Martor să intre la noi în casă. Studiam cu diferite persoane prin telefon sau când eram internată în spital.

Un alt obstacol a fost faptul că mama mea vitregă refuza uneori să-mi dea să mănânc şi să mă îmbăieze. Odată nu mi-a spălat părul timp de opt luni. De asemenea, nu mi-a permis să citesc nici o scrisoare înainte ca ea să-mi dea voie. Cu toate acestea, îngrijirea din partea lui Iehova era evidentă, întrucât fratele meu a fost de acord să primesc scrisorile pe adresa lui. Datorită acestui aranjament, Pat Smith, o soră creştină cu care corespondam, a putut ţine legătura cu mine şi mă putea încuraja din Scripturi. Fratele meu îmi aducea scrisorile pe furiş, eu răspundeam la scrisori şi apoi, tot pe furiş, mi le expedia.

În 1963 a fost necesar să mă internez din nou în spital, iar Pat Smith a continuat să studieze cu mine acolo. Într-o zi m-a întrebat: „Ţi-ar plăcea să te botezi la adunarea noastră de circumscripţie?“

„Da!“, i-am răspuns eu.

Eram internată la secţia de recuperări şi puteam obţine o învoire de o zi. În ziua adunării de circumscripţie, Pat şi alţi Martori au venit după mine. Fraţii au trebuit să mă ridice peste marginea bazinului şi apoi să mă lase în apă pentru a fi botezată. De acum şi eu făceam parte dintre slujitorii lui Iehova! Aceasta s-a întâmplat pe 18 mai 1963, o zi pe care nu o voi uita niciodată.

Dintr-un sanatoriu particular într-altul

În noiembrie am fost externată din spital. N-am vrut să mă întorc acasă fiindcă ştiam că acolo nu îi puteam sluji lui Iehova atât cât voiam. Aşa că am făcut demersuri ca să pot sta într-un sanatoriu particular. Acolo am început să particip la minister scriindu-le scrisori persoanelor pe care Martorii le contactau mai greu în ministerul din casă în casă. Citeam de asemenea necrologurile din ziare şi le scriam persoanelor cărora le murise de curând cineva, oferindu-le versete scripturale consolatoare.

Apoi, în mai 1964, m-am mutat la New York, pentru a locui cu sora mea cea mai mare şi cu soţul ei. El mi-a cumpărat primul meu cărucior cu rotile şi astfel am început să asist la întruniri. Nu vă pot descrie cât de fericită am fost atunci când am prezentat prima mea temă la Şcoala de Minister Teocratic!

La începutul anului 1965, câţiva prieteni din Philadelphia m-au rugat să petrec două săptămâni împreună cu ei. În timp ce mă aflam la Philadelphia, am primit o scrisoare de la sora mea prin care mă anunţa că nu mai voia să audă de mine şi că ar fi bine să rămân acolo unde mă aflam. Am făcut demersuri ca să mă mut din nou într-un sanatoriu. Tot timpul cât am locuit acolo, am continuat să fiu prezentă la întruniri şi să le depun mărturie oamenilor prin intermediul scrisorilor. În această perioadă am putut să-mi extind ministerul participând la lucrarea cunoscută sub denumirea de pionierat auxiliar.

Îngrijire iubitoare

Un alt indiciu al îngrijirii din partea lui Iehova a fost ajutorul furnizat de Congregaţia Vest a Martorilor lui Iehova din Philadelphia. Pe lângă faptul că mă duceau la întrunirile creştine, ei îmi ofereau plicuri şi hârtie de scris, precum şi alte materiale de care aveam nevoie pentru minister.

În 1970 o altă confirmare a grijii pe care mi-o purta Iehova am primit-o atunci când s-au luat măsuri ca să mă mut cu Maude Washington, o soră creştină, fostă infirmieră. Deşi pe atunci avea aproape 70 de ani, ea s-a oferit să mă îngrijească în următorii doi ani, până când nu a mai putut s-o facă.

În perioada în care am stat împreună cu Maude, fraţii din congregaţia Ridge din Philadelphia s-au îngrijit de tot ce era necesar ca să pot participa la toate întrunirile. Aceasta a însemnat să mă urce şi să mă coboare pe scări trei etaje, de trei ori pe săptămână. Cât de recunoscătoare le sunt celor care, plini de loialitate, s-au îngrijit să pot participa la întruniri!

În 1972, când sora Washington nu mi-a mai putut purta de grijă, m-am decis să-mi găsesc un apartament care să fie al meu. Nu aş fi putut face lucrul acesta fără sprijinul plin de sacrificiu de sine şi fără iubirea surorilor creştine din congregaţia Ridge. Ele mi-au dat să mănânc, mi-au făcut baie şi s-au îngrijit de necesităţile mele personale. Alţii m-au ajutat făcându-mi cumpărăturile şi ocupându-se de alte lucruri necesare.

Surorile veneau în fiecare dimineaţă ca să-mi dea să mănânc şi să mă îmbrac. După ce mă ajutau să mă urc în scaunul cu rotile, mă împingeau până la biroul meu situat într-un colţişor, aproape de o fereastră. Acolo şedeam şi participam la minister vorbind la telefon şi scriind scrisori. Am numit acest loc din apartament „un colţ de paradis“, întrucât îl decorasem cu numeroase scene teocratice. Îmi petreceam întreaga zi în minister până când venea cineva seara şi mă ducea la culcare.

În 1974 am fost internată în spital din cauza unor probleme de sănătate. Acolo, medicii au încercat să mă determine să primesc sânge. Cam o săptămână mai târziu, după ce starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit, doi dintre medici au venit să mă viziteze. „O, îmi aduc aminte de dumneavoastră. De amândoi. Aţi încercaţi să mă convingeţi să primesc sânge“, le-am spus eu.

„Da — au răspuns ei — dar ştiam că n-o să reuşim.“ Am avut ocazia să le depun medicilor mărturie despre promisiunea Bibliei cu privire la înviere şi la paradisul pământesc. — Psalmul 37:29; Ioan 5:28, 29.

Pe parcursul primilor zece ani în care am trăit singură, am putut asista la întrunirile creştine. Nu lipseam decât atunci când eram bolnavă. Dacă vremea era urâtă, prietenii îmi înveleau bine picioarele cu un pled ca să mă ferească de umezeală. Uneori venea să mă vadă supraveghetorul de circumscripţie. În timpul vizitelor lui, el mă „însoţea“ la un studiu biblic pe care îl ţineam prin telefon. Aceste momente mi-au adus o mare bucurie.

În faţa unei situaţii tot mai critice

În 1982 am ajuns în situaţia de a nu mă mai putea da jos din pat. Nu mai puteam asista la întruniri şi nici nu mai eram în stare să fac pionierat, şi aceasta după aproape 17 ani fără întrerupere. Această situaţie m-a întristat nespus de mult şi deseori chiar am plâns. Însă faptul că Iehova îmi purta de grijă era evident: bătrânii creştini au aranjat ca o grupă a congregaţiei să ţină Studiul de Carte în micul meu apartament. Sunt şi acum foarte recunoscătoare pentru acest lucru!

Întrucât sunt toată ziua ţintuită la pat şi nu mai pot sta la birou, am început să învăţ să scriu pe o coală de hârtie pe care o aşez pe piept. La început nu am putut scrie citeţ, însă, după numeroase exerciţii, pot scrie inteligibil. O perioadă de timp am reuşit să depun din nou mărturie prin intermediul scrisorilor, fapt care mi-a produs bucurie într-o anumită măsură. Din nefericire, starea sănătăţii mele s-a înrăutăţit şi mai mult, iar acum nu mai pot participa la acest gen de minister.

Deşi, încă din 1982, sănătatea nu mi-a mai permis să particip la nici un congres de district, în perioada congreselor încerc să trăiesc atmosfera de congres. O soră creştină îmi aduce un ecuson şi mi-l prinde de cămaşa de noapte. De asemenea, mă uit la televizor pe un canal care transmite un meci de base-ball de pe stadionul Veteran’s din Philadelphia şi îmi amintesc unde obişnuiam să stau când se ţineau acolo congresele noastre. De obicei cineva înregistrează programul de congres, astfel încât îl pot audia în întregime.

Nu mă dau bătută

Deşi acum nu mai pot să activez în minister ca înainte, pot încă să discut cu oamenii despre adevărurile Bibliei. Faptul că am reuşit să efectuez pionierat şi că am ajutat mai multe persoane interesate să studieze Biblia a constituit pentru mine o sursă de bucurie. Deşi nu a fost uşor să trăiesc singură pe parcursul ultimilor 22 de ani, m-am bucurat de libertatea de a-i sluji lui Iehova fără piedici, lucru care nu ar fi fost posibil dacă aş fi rămas acasă.

Am constatat, de asemenea, necesitatea de a lucra în mod sârguincios la îmbunătăţirea propriei personalităţi. Uneori nu vorbeam cu bunăvoinţă atunci când le dădeam indicaţii celor care se ofereau să mă ajute (Coloseni 4:6). Mă rog încontinuu lui Iehova să mă ajute să fac îmbunătăţiri în această privinţă. Sunt cu adevărat recunoscătoare pentru răbdarea şi spiritul îngăduitor de care au dat dovadă cei care m-au suportat cu iubire de-a lungul anilor. Ajutorul lor iubitor este o binecuvântare pentru care le mulţumesc atât lor, cât şi lui Iehova.

Deşi în ultimii ani starea sănătăţii nu-mi permite să fiu prezentă la întruniri — în tot acest timp nu am mai ieşit afară decât o singură dată, atunci când am mers la spital —, sunt totuşi bucuroasă şi fericită. Trebuie să recunosc că am fost uneori deprimată, însă Iehova mă ajută să depăşesc această stare. Acum mă bucur că pot să ascult întrunirile prin intermediul unei legături telefonice cu Sala Regatului. Sprijinindu-mă pe Iehova în rugăciune şi punându-mi încrederea în el, nu m-am simţit niciodată singură. Da, pot spune că într-adevăr am avut parte de grija lui Iehova. — Relatată de Celeste Jones.

[Legenda fotografiilor de la pagina 24]

Am numit locul în care îmi efectuam ministerul „un colţ de paradis“.