Aţi văzut vreun thylacin?
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA
„DACĂ AM văzut ce?“, v-aţi putea întreba. „Nici măcar nu ştiu ce este un thylacin.“
De fapt, „thylacin“ este forma prescurtată a denumirii ştiinţifice Thylacinus cynocephalus şi numele unui animal fascinant din Australia: tigrul tasmanian, sau lupul marsupial.
Thylacinus cynocephalus înseamnă literalmente „câinele cu pungă şi cu cap de lup“, însă primii colonişti europeni ai Tasmaniei, micul stat insular al Australiei, i-au dat animalului o mulţime de nume mult mai simple. Erau frecvent folosite nume ca opossum-zebră, hienă, lup-zebră şi opossum cu cap de câine. Aborigenii, care se aflau în Tasmania cu mult timp înainte de venirea albilor acum aproximativ 200 de ani, i-au dat thylacinului numele corrina.
Tigrul tasmanian este considerat în prezent o specie dispărută, însă în muzee pot fi văzute exemplare împăiate. Ultimul thylacin viu cunoscut a murit în 1936 într-o grădină zoologică din Hobart, capitala Tasmaniei. Există totuşi unele persoane care pretind că mai există în viaţă câteva exemplare care se ascund în sălbăticia tasmaniană, iar rapoartele în acest sens continuă să se înmulţească.
Deşi nu face propriu-zis parte din familia tigrului, numele de tigru tasmanian se datorează probabil faptului că animalul are dungi şi că este carnivor. Dungile lui distinctive, de culoare brun închis, aproape negre, îi brăzdează spatele până pe coada lungă şi rigidă. Un alt lucru fascinant constă în faptul că thylacinul este un marsupial, cu alte cuvinte, femela are marsupiu. La naştere, puii sunt micuţi, insuficient dezvoltaţi, orbi, însă îşi găsesc drum spre marsupiul mamei, unde sug până când cresc suficient şi prind destulă putere ca să-l părăsească. Micuţul nou-născut stă în marsupiul mamei aproximativ trei luni înainte ca să se aventureze în lumea de afară. O dată ieşit din marsupiu însă, thylacinul junior începe să-şi urmeze mama în căutare de hrană.
Se presupune că thylacinul este cel mai mare marsupial carnivor cunoscut în zilele noastre. Spre deosebire de alte marsupiale, cum ar fi cangurul, la thylacinul femelă punga marsupială se deschide posterior. Ea poate purta şi alăpta în acelaşi timp patru pui.
Cât era de răspândit?
Deşi s-au găsit în numeroase părţi ale Australiei picturi rupestre aborigene, fosile şi exemplare deshidratate şi mumificate de thylacin, principalul lui habitat se pare că a fost Tasmania. Dar chiar şi acolo nu au existat niciodată extrem de multe exemplare. De dispariţia lui au fost răspunzători în principal oamenii. Chiar dacă el însuşi a fost un prădător, tigrul tasmanian nu s-a putut apăra de viclenii şi lacomii vânători, cum s-au dovedit a fi coloniştii albi. Curios din fire şi fără să se teamă prea mult de om, thylacinul a fost o pradă uşoară în faţa armelor şi a capcanelor.
Numeroşi fermieri susţineau că tigrul tasmanian omora oile, motiv pentru care proprietarii turmelor de oi şi guvernul tasmanian au oferit mari recompense pentru uciderea lui. Exemplarele vii prinse în capcane au fost imediat achiziţionate de grădinile zoologice de peste mări. Deşi populaţia de thylacini a fost, fără îndoială, victima unei extinse boli necunoscute, care a afectat cu mulţi ani în urmă o mare parte din fauna Tasmaniei, principalul factor care a contribuit la decimarea lor a fost cu siguranţă omul.
Metode de vânătoare unice
De obicei thylacinul vâna de unul singur, însă o făcea şi însoţit. Metoda lui consta în localizarea prăzii, de pildă un cangur mic, după care se lua pur şi simplu după el, hărţuindu-l până când acesta obosea. Odată ce prada se oprea istovită, thylacinul sărea pe ea şi o ucidea cu maxilarele lui puternice. O altă trăsătură distinctivă a acestui animal ciudat este uimitoarea deschidere a maxilarelor: 120 de grade!
Obiceiul de a mânca numai anumite părţi din cadavru — de obicei numai organele interne — i-a determinat pe unii să considere thylacinul drept un ucigaş crud. Dar ca să compenseze această aparentă risipă, un alt marsupial carnivor, mai mic — „gunoierul“ acesta fiind diavolul marsupial (care se află încă în existenţă) — mergea pe urmele tigrului şi curăţa imediat rămăşiţele: oase, blană şi tot ce mai rămânea.
După toate aparenţele, thylacinul nu constituia o ameninţare la adresa omului. Nu există nici o dovadă că el ar fi atacat vreodată oameni. O persoană înaintată în vârstă îşi aminteşte că, într-o seară, cu mulţi ani în urmă, şedea în faţa focului de tabără şi citea, când, printre flăcări, a văzut dintr-o dată un tigru tasmanian la pândă, urmărindu-l şi înaintând ameninţător. Temându-se că va fi atacat, şi-a luat încet puşca, a îndreptat-o cu grijă spre animal printre flăcări şi a tras. Fără pic de graţie, thylacinul a făcut o tumbă în spate, se pare însă că fără să fie grav rănit, fiindcă a ţâşnit dispărând în întuneric. Bărbatul respectiv a căutat apoi urmele de sânge pentru a vedea cât de tare fusese rănit tigrul. Chiar în faţa focului el a găsit un opossum mare, cu glontele în el. Pe acesta îl pândea thylacinul!
A fost oare văzut?
Din 1936 încoace, după ce ultimul exemplar a murit în captivitate, au fost făcute multe declaraţii din partea unor persoane care susţin că au văzut thylacini în viaţă, însă nici una dintre dovezile existente nu-i conving pe zoologi de acest lucru. Se pare că numai o fotografie actuală sau capturarea unui exemplar viu îi va convinge pe cei în cauză că thylacinul încă există.
Mulţi oameni în vârstă care trăiesc în zonele rurale ale Tasmaniei susţin că ei nu vor semnala existenţa vreunui tigru tasmanian, chiar dacă vor vedea vreunul. Ei sunt îngrijoraţi de faptul că, în tinereţea lor, alţi semeni de-ai lor s-au făcut vinovaţi de dispariţia acestui animal unic. Iar dacă mai există vreun thylacin, ei vor ca acesta să fie lăsat să trăiască în pace.
De aceea, dacă ar fi întrebaţi: „Aţi văzut în ultima vreme vreun thylacin?“, răspunsul lor — un adevăr sau o minciună — ar fi: „Nu!“
[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]
Tom McHugh/Photo Researchers