Cei care au fost alungaţi şi cei care au fugit de acasă

„MI-AM tăiat părul, m-am îmbrăcat ca un băiat, mi-am pus la gât lanţuri şi lacăte şi mi-am prins în obraz un ac de siguranţă; şi astfel mi-am început viaţa de punk.“ — Tamara.

Dacă aţi fi văzut-o pe Tamara pe stradă, v-aţi fi închipuit oare că este o adolescentă însingurată, care a fost victima unor abuzuri şi a cărei viaţă de familie a privat-o de atenţia şi afecţiunea pe care ea le cerea cu insistenţă prin înfăţişarea şi atitudinea ei? V-aţi fi gândit oare că este o rebelă care se îndreaptă spre o viaţă plină de probleme cu legea şi, probabil, spre o viaţă a crimei? Tamara dezvăluie corespondentului revistei Treziţi-vă! cutremurătoarele evenimente care au condus-o la acel gen de viaţă pe care l-a dus de la vârsta de 14 ani, un stil de viaţă pe care nu şi l-a dorit niciodată.

Cei alungaţi de acasă

Tamara povesteşte: „Am crescut într-un orăşel de munte din Italia, într-o familie în care afecţiunea nu era un lucru cunoscut. Din nefericire, am fost martora disputelor aprige care izbucneau între părinţii mei şi a insultelor, care nu pot fi repetate, ce erau aruncate în astfel de ocazii. Adesea sfârşeam prin a ajunge în mijlocul certei, fiind bătută fără pic de milă de tatăl meu care era un om fără inimă. Urmele bătăilor nu dispăreau săptămâni întregi.

Când am avut 14 ani, tatăl meu mi-a dat câţiva dolari şi un bilet de tren până în cel mai apropiat oraş, unde viaţa era plină de pericole. M-am împrietenit cu alţi tineri care, ca şi mine, nu aveau pe nimeni care să se intereseze de ei. Mulţi dintre noi am devenit alcoolici. Eu am devenit arogantă, vulgară şi agresivă. Adesea nu aveam ce mânca. Într-o seară de iarnă, eu şi prietenii mei am pus pe foc mobila ca să avem căldură. Cât de mult mi-ar fi plăcut să am o familie care să-mi poarte de grijă, să dorească să-mi cunoască sentimentele, frământările, temerile. Dar eram singură, groaznic de singură“.

În prezent, pe glob există sute de mii de astfel de „Tamare“. Pe fiecare continent există copii care au fost abandonaţi de părinţii lor ce şi-au neglijat responsabilităţile.

Cei fugiţi de acasă

Alţi tineri se hotărăsc să plece de acasă deoarece „este pur şi simplu un loc prea îngrozitor pentru ei ca să mai rămână; este prea dureros, este prea periculos, şi de aceea fug, ajungând pe străzi“. — New York State Journal of Medicine.

La nouă ani, când mama lui s-a recăsătorit, Domingos a fost abandonat într-un orfelinat. Deoarece a fost bătut de repetate ori de preoţi, el a plănuit să fugă. Mama lui l-a luat înapoi acasă, însă aici a fost în permanenţă victima bătăilor din partea tatălui său vitreg. Singurul mijloc de a scăpa de cruzimile de acasă era să fugă.

Din nefericire, „milioane de copii nu pot avea încredere în adulţii din propria lor locuinţă pentru un minim de grijă care să le ofere siguranţă“, scrie Anuradha Vittachi în cartea sa intitulată Stolen Childhood​—In Search of the Rights of the Child (Copilăria furată — în căutarea drepturilor copilului). Ea adaugă: „S-a estimat că, în Statele Unite, în fiecare zi mor trei copii din cauza abuzurilor din partea părinţilor lor“. În prea multe dintre cazuri, un membru al familiei în loc să ocrotească sexualitatea unui copil, o violează.

Exploataţi şi traumatizaţi

Domingos a fost obligat să trăiască împreună cu alţi copii ai străzii care se ocupau cu furtişaguri şi tâlhării şi care consumau şi vindeau droguri. Dar şi mai tragic este faptul că mulţi dintre cei care fug de acasă ca să scape de condiţiile grele de aici sunt exploataţi de proxeneţi, pedofili şi de cercurile care se ocupă cu pornografia. Acestor tineri flămânzi şi singuri li se oferă un loc unde să stea şi promisiunea de a aparţine unui adult „care să le poarte de grijă“, ca să afle însă că au plătit cu trupul lor intrarea într-o viaţă a prostituţiei. Fără să cunoască vreo meserie, mulţi învaţă să supravieţuiască pe străzi aşa cum pot, inclusiv lăsându-se seduşi şi seducând. Unii nu supravieţuiesc. Drogurile, alcoolul, crimele şi sinuciderile cer ca tribut multe vieţi tinere.

Referindu-se la viaţa copiilor străzii, un fost copil care s-a prostituat a declarat următoarele: „Aici, afară, eşti speriat. Ştiţi, ceea ce mă supără este că o grămadă [de oameni], atunci când văd un puşti dormind într-un vagon sau când văd un puşti că-şi petrece tot timpul pe stradă, se gândesc că este aşa pentru că aşa vrea el. Acum că sunt mai mare, nu aşa văd eu lucrurile. Aceşti puşti cer cu insistenţă ceva, fiecare în felul lui. Ei nu vor să fie aşa, însă părinţii lor nu îi vor“.

În căutarea „libertăţii“

Mai există şi alte sute de mii de tineri daţi dispăruţi de acasă care au fost atraşi pe străzi, deoarece şi-au imaginat că aici vor găsi libertatea. Unii vor să scape de sărăcie. Alţii vor să scape de autoritatea părintească şi de regulile acestora pe care ei le-ar putea considera prea restrictive.

O tânără care a gustat aşa-zisa eliberare de sub controlul părintesc şi de sub principiile unei locuinţe creştine se numea Emma. Plecând de acasă pentru a duce o viaţă alături de prietenii ei, a devenit sclava drogurilor. Însă, după ce a cunoscut brutalitatea străzii, Emma şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce şi de a pune capăt acestui viciu. Din nefericire însă, ea nu a întrerupt orice legătură cu cei care constituiau o asociere rea, iar într-o seară de vară, ea şi prietenii ei şi-au injectat heroină. Pentru Emma a fost pentru ultima oară. A intrat în comă şi a murit a doua zi, singură, abandonată de „prietenii“ ei.

Îi aşteaptă pe copiii care sunt victimele părinţilor lor sau ale altor persoane un viitor mai bun? Va exista vreodată o lume în care tinerii să nu mai fie exploataţi? Ce speranţă există ca viaţa de familie să fie îmbunătăţită şi apreciată, astfel încât copiii să nu mai dorească să fugă? Următorul articol furnizează răspunsurile la aceste întrebări.