Când răpitorii sunt părinţii

DUPĂ ce ani de zile a fost victima bătăilor violente şi a unor abuzuri afective grave din partea soţului ei, iar în final a fost părăsită pentru o altă femeie, Cheryl a intentat proces pentru a obţine divorţul.a Instanţa i-a încredinţat în totalitate copiii, iar liniştea a început să se aştearnă încetul cu încetul, pe măsură ce îşi aduna viaţa bucată cu bucată — până când, într-o zi, a sunat telefonul. Era fostul ei soţ. Acesta a spus: „Dacă vrei să-ţi mai vezi vreodată copiii, trebuie să consimţi să te recăsătoreşti cu mine!“ Nelăsându-i să se mai întoarcă la mama lor după ce au fost în vizită la tatăl lor timp de o lună în ţara lui natală, copiii lui Cheryl au fost răpiţi.

Distrusă, Cheryl s-a adresat Departamentului de Stat al Statelor Unite, însă nu a găsit nici un mijloc legal prin care să-şi recapete copiii aflaţi într-o altă ţară. Sentimentele de totală neputinţă pe care le avusese în toţi acei ani în care a fost bătută au apărut din nou. „Situaţia este aproape la fel“, explică ea. „Nu ştii cum să-i pui capăt.“

„Violenţă psihologică“

Răpirea de către părinţi a fost clasificată drept „un act suprem de violenţă psihologică“ înfăptuit împotriva unui părinte şi a unui copil. Carolyn Zogg, director executiv al organizaţiei Child Find of America, Inc., a declarat următoarele în legătură cu asemenea răpitori: „Mulţi părinţi care fac acest lucru se răzbună, însă se răzbună în cel mai crud mod posibil, atingând cel mai vulnerabil domeniu. Acest domeniu se referă la ceea ce le este cel mai apropiat [părinţilor cărora li s-au încredinţat prin lege copiii], şi anume giuvaerul lor, chiar copiii lor. . . . Ei nu se gândesc la copil, ci numai la ei înşişi şi la răzbunarea lor — la faptul de a-şi lua revanşa, de a i-o plăti“.

Răpirea unui copil nu numai că îl face pe părinte să aibă sentimente de mânie, de pierdere, de neputinţă şi să fie îngrijorat, ci, aproape în toate cazurile, influenţează, într-o oarecare măsură, negativ starea afectivă a copilului. În unele cazuri, un copil ar putea fi obligat să trăiască pe drumuri, evitând să lege relaţii apropiate şi auzind lucruri denaturate şi minciuni despre celălalt părinte. Toate acestea ar putea genera o serie de tulburări, cum ar fi incontinenţă urinară, insomnie, un comportament care reflectă o dependenţă sau un ataşament afectiv exagerat faţă de cineva, frică de ferestre şi de uşi şi o teamă exagerată. Chiar şi copiii mai mari pot fi cuprinşi de durere şi mânie.

În Statele Unite există în fiecare an peste 350 000 de cazuri în care un părinte încalcă decizia instanţei referitoare la încredinţarea copiilor sau nu aduce înapoi copilul la momentul stabilit. În peste 100 000 dintre aceste cazuri, copilul este ascuns de un membru al familiei cu scopul de a-l ţine pentru totdeauna departe de celălalt părinte. Unii copii sunt scoşi din statul respectiv sau chiar din ţară.

Alte motive

Ceea ce îl determină pe un părinte să-şi răpească propriul copil este întotdeauna dorinţa de a obţine împăcarea sau un spirit de răzbunare? Michael Knipfing, de la Child Find of America, Inc., arată că unii părinţi se tem să nu piardă lupta cu fostul lor partener în ce priveşte încredinţarea copiilor şi că, „din teamă, ei acţionează, luând-o înaintea celuilalt“. Sau, în cazul în care s-a hotărât cărui părinte i se încredinţează copilul şi acesta refuză în permanenţă să acorde dreptul pe care celălalt părinte îl are de a-şi vizita copilul, apar frustrările. Iată cum explică situaţia Knipfing: „Dacă îţi iubeşti copilul şi ţi se refuză dreptul de a-l vedea, începi să crezi că nu mai ai nici o altă soluţie decât să pui mâna pe copil şi să fugi“.

El mai declară că ‘majoritatea oamenilor nu-şi dau seama de consecinţele pe care le are răpirea unui copil. Ei nu-şi dau seama că vor avea probleme în ce priveşte găsirea unui loc de muncă. Se emit mandate pentru arestarea lor. Ei cred că problema este doar a lor şi a celuilalt părinte. Nu-şi dau seama că este implicată şi poliţia. Ei au nevoie de doi avocaţi în loc de unul, deoarece acum sunt obiectul unei acţiuni în care sunt acuzaţi de intenţii criminale, precum şi a unei acţiuni civile care va stabili cărui părinte i se va încredinţa copilul’.

Unii părinţi şi-ar putea imagina că celălalt părinte i-ar putea face ceva rău copilului lor. Dacă procedurile legale sunt tărăgănate, atunci un părinte disperat ar putea acţiona în pofida consecinţelor. Acest lucru s-a întâmplat în cazul lui Hilary Morgan, o fetiţă de cinci ani. Un psihiatru de copii a recomandat ca Hilary să nu se mai întâlnească cu tatăl ei, invocând un abuz dovedit în mod „clar şi convingător“. Instanţa însă a decis că abuzul nu era dovedit şi a stabilit că pot avea loc vizite nesupravegheate. Dr. Elizabeth Morgan, mama lui Hilary, şi-a ascuns fetiţa, încălcând astfel hotărârea judecătorească. O mare parte din opinia publică este de partea unui astfel de părinte care îşi răpeşte copilul şi fuge pentru a-l ocroti.

În cazul lui Elizabeth Morgan, consecinţele au fost pierderea dreptului de a-şi profesa meseria, peste doi ani de închisoare şi datorii legale şi medicale care s-au ridicat la peste 1,5 milioane de dolari. Iată ce a explicat ea unui redactor de la U.S.News & World Report: „Specialiştii îmi spun că, dacă nu aş fi pus capăt abuzului, copilul meu ar fi fost acum nebun pentru totdeauna. . . . Trebuia să fac ceea ce instanţa a refuzat să facă, adică să-mi salvez copilul“.

Observaţia pe care cercetătorii Greif şi Hegar au făcut-o în legătură cu răpirile înfăptuite de părinţi se dovedeşte a fi pe deplin adevărată: „Acestea sunt evenimente extrem de complexe care, asemenea unui mic lac adânc, par puţin diferite, în funcţie de unghiul din care priveşti; cineva care pătrunde cu privirea în apă vede de fiecare dată ceva nou“. — When Parents Kidnap​—The Families Behind the Headlines.

Pe lângă copiii care sunt răpiţi de un părinte sau de un străin, în întreaga lume mai există milioane de alţi copii dispăruţi: cei alungaţi şi cei care au fugit de acasă. Cine sunt aceştia şi ce se întâmplă cu ei?

[Notă de subsol]