Jucăriile din prezent — Ce îi învaţă pe copiii noştri?
COPIII au o tendinţă înnăscută spre joacă. Potrivit cărţii Choosing Toys for Children (Alegerea jucăriilor pentru copii), copiii sănătoşi „îşi creează în mod spontan propriile lor lumi ale explorărilor şi ale imaginaţiei“. Chiar şi în timpurile antice situaţia era aceeaşi. Pe atunci era un lucru obişnuit să-i vezi pe copii ‘jucându-se pe străzi’ (Zaharia 8:5). O asemenea joacă implica adesea jocuri creatoare, pline de imaginaţie. — Compară cu Matei 11:16, 17.
În mod potrivit aşadar, joaca a fost numită munca unui copil, iar dacă aşa stau lucrurile, atunci despre jucării se poate spune că ele sunt uneltele sale de lucru. Iată ce afirmă revista Parents: „Joaca este modalitatea prin care copiii descoperă lumea. . . . Jucându-se cu jucăriile, lumea este redusă la proporţiile unui copil, o lume pe care un copil o poate mânui şi controla. Joaca dezvoltă muşchii şi capacitatea de coordonare, stimulează sociabilitatea, încearcă barierele dintre realitate şi imaginaţie şi îi ajută pe copii să comunice între ei, să facă pe rând anumite lucruri, să-şi împartă obiectele. Joaca stimulează imaginaţia şi îi ajută să ştie cum să rezolve problemele pe baza experienţei“.
Jucăriile au avut un rol important şi în viaţa copiilor din timpurile biblice. Săpăturile efectuate în Israel au scos la iveală câteva preţioase jucării de copii, cum ar fi jucării zornăitoare, fluiere şi oale de lut şi care în miniatură. The World Book Encyclopedia afirmă: „În Africa antică, copiilor le plăceau mingile, animalele de jucărie şi jucăriile care se trăgeau. Copiii din Grecia şi Roma antică se distrau jucându-se cu bărci, căruţe, cercuri şi titirezi. În Europa evului mediu, printre jucăriile obişnuite se găseau bilele de lut, jucăriile zornăitoare şi marionetele“.
Şi în prezent jucăriile care sunt stimulatoare, interesante şi educative joacă încă un rol important. Cu toate acestea, pe piaţă sunt prezentate un număr alarmant de jucării care au merite discutabile. Iată ce spune un articol din revista Time din 1992: „În cazul în care căutaţi distracţii bune, sănătoase, nu vă îndreptaţi spre producţia de noi jucării din acest an. Practic, toţi principalii producători accentuează ceea ce este dezgustător“. Un anumit tip de jucării includea un craniu de plastic în mărime naturală pe care copiii îl puteau modela „cât se poate de respingător“. De asemenea, există de vânzare jucării care simulează unele funcţii ale organismului, cum ar fi vomitarea. Părinţii şi copiii deopotrivă sunt supuşi unor presiuni extraordinare pentru a cumpăra aceste jucării.
De vânzare copiilor
Revista Pediatrics in Review semnala faptul că anticul ‘Cod al lui Hammurabi declara vânzarea oricărui lucru unui copil drept o crimă pasibilă de pedeapsa cu moartea’. Cu toate acestea, producătorii de jucării şi agenţii de publicitate din prezent nu consideră că este ceva ruşinos să-şi vândă produsele costisitoare unor copii neştiutori. Folosindu-se de tehnici de cercetare sofisticate, creatorii de jucării pătrund în mintea copiilor. Şi, adăugând în permanenţă noi variante ale produselor lor, ei pot face ca modelele de anul trecut să pară demodate, iar cele de anul acesta, indispensabile.
Industria jucăriilor se foloseşte din plin şi de puterea televizorului. În Statele Unite, programele de televiziune pentru copii sunt efectiv inundate cu reclame la jucării. Folosind decoruri şi imagini sofisticate, efecte speciale şi o muzică ce apelează la sentimente, reclamele fac ca cele mai neinteresante jucării să pară magice, atrăgătoare. Deşi majoritatea adulţilor pot sesiza ce se află în spatele acestor manipulări, „copiii mai mici cred că reclamele spun adevărul“. — Pediatrics in Review.
Multe dintre emisiunile TV pentru copii nu sunt altceva decât reclame la jucării. Potrivit publicaţiei Current Problems in Pediatrics (Probleme actuale din pediatrie), astfel de programe sunt „destinate să vândă o jucărie, nu să-i educe pe copii sau să le îmbogăţească viaţa“. De exemplu, emisiunea Teenage Mutant Ninja Turtles (Ţestoasele Ninja) a dus la apariţia „a peste 70 de produse, a unui preparat din cereale pentru micul dejun şi a unui film“.
Potrivit cu Pediatrics in Review, „multe studii indică faptul că acei copii care văd reclamele îşi bat la cap părinţii să le cumpere produsele la care s-a făcut publicitate“. Fondatorul unei companii internaţionale de jucării declară: „E de ajuns să-i vezi pe copii cum îşi trag părinţii de haină, şi ştii deja ce spun: «Dacă nu-mi iei jucăria asta, o să mor»“. Nu este de mirare, aşadar, că, numai în Canada, cumpărătorii cheltuiesc în fiecare an mai mult de 1,2 miliarde de dolari pe jucării pentru copiii, nepoţii şi prietenii lor.
Jocuri de război
Jocurile video de război se află pe primele locuri în cadrul industriei jucăriilor. Cei care le susţin pretind că asemenea jocuri ajută la dezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor, a coordonării ochi-mână şi a capacităţilor locomotoare, şi, de asemenea, stimulează curiozitatea. „Utilizată în mod corect, se spune într-un articol din The Toronto Star, o jucărie electronică poate fi inofensivă, ba chiar educativă.“ ‘Dar, recunoaşte ziarul, mult mai adesea este o activitate care izolează, ba chiar o obsesie.’
Să luăm cazul unui băiat pentru care jocurile video de război au devenit o obsesie. Iată ce spune mama sa: „Este teribil — nu lasă ecranul până nu-i omoară pe toţi“. Câţi ani are acest copil? Numai doi ani! Degeţelul său cel mare este plin de băşicuţe de la apăsatul pe butoane timp de patru până la cinci ore pe zi. Cu toate acestea, mama nu pare a fi îngrijorată. „Singurul lucru care mă îngrijorează este faptul că el vrea ca totul să se facă cât ai bate din palme“, spune ea. Jocul „este atât de rapid . . ., iar viaţa reală nu este aşa“.
Potrivit cu The Toronto Star, unii adversari ai jocurilor video consideră că aceste jocuri „îi descurajează pe copii în ce priveşte faptul de a învăţa să se distreze folosindu-se de imaginaţie, de a citi sau de a-şi petrece timpul liber într-un alt mod tradiţional, precum şi că le răpeşte timpul necesar temelor pentru acasă“. Unii educatori chiar afirmă că ‘jocurile video constituie o ameninţare seducătoare şi că sunt capabile să-i încurajeze pe copii spre un comportament violent şi solitar’.
Reportajele TV despre bombardamentele din timpul războiului din Golful Persic din 1991 au generat o uriaşă cerere de mai multe jucării tradiţionale de război. În fruntea celor mai populare articole s-au aflat modelele tancurilor Abrams, ale rachetelor Scud şi cele ale elicopterelor Hind. Experţii se tem că, jucându-se cu astfel de jucării, copiii pot fi încurajaţi spre un comportament agresiv sau, probabil, pot fi desensibilizaţi în faţa violenţei. În cel mai rău caz însă, această joacă vine în contradicţie cu spiritul textului biblic din Isaia 2:4, care prezice că poporul lui Dumnezeu nu va „mai fi instruit în vederea războiului“. — The New English Bible.
Au fost situaţii în care jucăriile care imită atât de bine realitatea, cum ar fi puştile cu apă de mare putere, au generat manifestări de violenţă reale. Într-un oraş nord-american, un conflict cu puşti cu apă de mare putere confecţionate din plastic s-a transformat într-un adevărat conflict cu focuri de armă, ceea ce a dus la moartea unui băiat de 15 ani. Într-un alt incident, doi tineri au fost răniţi de un terorist furios care a fost udat până la piele cu nişte puşti cu apă. Numeroase alte incidente violente au fost declanşate de aparente bătălii inofensive cu puşti cu apă.
Mesajul pe care îl transmiteţi
Puţini părinţi responsabili aprobă într-adevăr violenţa. Totuşi, industria jucăriilor de război continuă să prospere. Uneori părinţii preferă să facă compromis în ce priveşte propriile lor convingeri decât să-şi atragă mânia unui copil. Procedând astfel însă, ei ar putea să-i provoace copilului un rău nespus de mare. Susan Goldberg, o cercetătoare canadiană în domeniul sănătăţii mintale, este de părere că, „atunci când le dăm jucării copiilor, le arătăm aprobarea noastră pentru ceea ce reprezintă o jucărie“. Este adevărat că nu este deloc anormal ca unii copii să manifeste uneori un comportament agresiv. „Dacă n-ar avea puşti de jucărie, susţine un psiholog, copiii şi-ar face propriile lor modele, folosindu-se chiar de degete.“ Probabil că aşa stau lucrurile. Dar ar trebui un părinte să încurajeze agresiunea oferindu-le copiilor replici ale armelor care promovează violenţa?
Este, de asemenea, adevărat că puţini copii vor deveni în realitate criminali pentru simplul motiv că s-au jucat cu o puşcă de jucărie. Dar, dacă le daţi asemenea jucării copiilor voştri, ce mesaj le transmiteţi? Doriţi ca ei să creadă că violenţa este o distracţie sau că războiul şi crima sunt fascinante? Îi învăţaţi să manifeste apreciere faţă de normele lui Dumnezeu? Cuvântul Său spune: ‘[Dumnezeu] îl urăşte pe cel care iubeşte violenţa’. — Psalmul 11:5.
Susan Goldberg remarcă în continuare că ‘cu cât copiii petrec mai mult timp cu jocurile violente având aprobarea tacită a părinţilor, cu atât este mai probabil ca ei să rezolve problemele prin agresiune’. În Galateni 6:7, Biblia spune: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“. Se poate ca un copil să secere trăsături de personalitate bune dintr-o joacă plină de violenţă?
Ca să fim cinstiţi, trebuie să recunoaştem că nu toţi copiii sunt la fel. Un copil s-ar putea să aibă mania jocurilor electronice, în timp ce un altul nu. Iar dacă copiii fac într-adevăr o legătură între distrugerea pe cale electronică a ţintelor de pe ecranul video şi violenţa din viaţa reală rămâne o chestiune deschisă. Aşadar, părinţii trebuie să decidă ce este cel mai folositor pentru propriii lor copii şi să demonstreze o mare grijă în ce priveşte alegerea jucăriilor pentru copiii lor.
[Legenda fotografiei de la pagina 6]
Joaca îi ajută pe copii să înveţe cum să se comporte unii faţă de ceilalţi.