Decăderea bunelor maniere

Milioane de persoane practică în continuare bunele maniere. Alte milioane de persoane le ignoră cu dispreţ.

POTRIVIT cu The New Encyclopædia Britannica, la sfârşitul secolului trecut, eticheta a călcat cu stângul: „Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, elita societăţii privea respectarea celor mai neînsemnate cerinţe ale etichetei ca fiind un divertisment şi, în acelaşi timp, pentru femei, o ocupaţie. Norme de etichetă din ce în ce mai complicate aveau menirea de a crea un sentiment de exclusivitate pentru cei iniţiaţi şi de a-i ţine la distanţă pe cei nemerituoşi, care nu le cunoşteau“.

Acest lucru este departe de ceea ce ar trebui să fie bunele maniere. Amy Vanderbilt, o autoritate respectată în materie de maniere, a scris în lucrarea sa New Complete Book of Etiquette: „Cele mai frumoase norme de comportare se găsesc în capitolul 13 din întâia scrisoare către Corinteni, în minunata pledoarie pe care Sf. Pavel o face în favoarea iubirii. Aceste norme nu au nici o legătură cu complicatele detalii ale modei, nici cu buna-cuviinţă de suprafaţă, ci fac apel la sentimente, la propriul fel de a fi, la bunătatea sufletească şi la consideraţia faţă de alţii“.

Amy Vanderbilt se referea la pasajul biblic din 1 Corinteni 13:4–8, în care se spune: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă [geloasă, NW]; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate. Dragostea nu piere niciodată“.

Cât de neobişnuit ar fi să vedeţi o asemenea iubire practicată astăzi! Pretutindeni aţi întâlni numai maniere impecabile! Punctul de plecare în ce priveşte predarea şi învăţarea acestor maniere este familia creştină. Familia este comparabilă cu un mecanism delicat între componentele căruia există o strânsă legătură. Numai o lubrifiere făcută cu pricepere îl poate menţine într-o bună stare de funcţionare. Faptul de a şti să fim de folos, să fim amabili, să ne facem plăcuţi şi să fim politicoşi constituie un factor important pentru a ne face fericită familia. Faptul de a învăţa să dăm glas exprimărilor obişnuite de amabilitate şi consideraţie — de exemplu „Mulţumesc“, „Te rog“, “Te rog să mă ierţi“, „Îmi pare rău“ — va juca un rol important în înlăturarea fricţiunilor distructive din cadrul asocierilor noastre. Acestea sunt cuvinte mărunte, dar cu o semnificaţie considerabilă şi, în plus, oricine le poate rosti în mod corespunzător. Ele nu ne costă nimic, în schimb, cu ajutorul lor câştigăm prieteni. Dacă vom exersa zilnic bunele maniere la noi acasă, nu vom uita de ele atunci când ieşim din cercul familial şi ne aflăm în mijlocul altor persoane.

Practicarea bunelor maniere implică faptul de a manifesta consideraţie faţă de sentimentele altora, de a le acorda respect, de a-i trata pe alţii aşa cum am dori să ne trateze ei pe noi. Cu toate acestea, multe persoane au observat că manierele s-au deteriorat. O scriitoare a afirmat: „Politeţea ne lipseşte din cauză că a fost învinsă de individualism“. Filozoful Arthur Schopenhauer a scris: „Egoismul este un lucru atât de dezgustător, încât, pentru a-l ascunde, am inventat politeţea“. Astăzi, multe persoane consideră că „politicos“ este sinonim cu „slab“ şi că a-i pune pe alţii pe primul plan înseamnă slăbiciune. Însă nu tocmai deceniul Eului propriu, respectiv anii ’70, a fost cel care ne-a lansat pe orbita modului de viaţă egoist din prezent? Într-un cotidian de mare tiraj se spunea: „Lucrurile au avansat până la stadiul în care bunul-simţ elementar nu mai poate fi numit câtuşi de puţin elementar“.

Cotidianul londonez Daily Mail relatează că încă de la vârsta de cinci ani copiii sunt din ce în ce mai agresivi, mai lipsiţi de respect faţă de lucrurile care le aparţin altor copii, lipsiţi de respect faţă de adulţi şi folosesc un limbaj obscen. Majoritatea profesorilor intervievaţi în cadrul unor sondaje sunt convinşi că părinţii îşi răsfaţă copiii şi că aceasta este principala cauză a amplorii pe care a luat-o comportamentul antisocial. Dintre profesorii intervievaţi cu ocazia unui sondaj, 86 la sută îndreaptă un deget acuzator spre „lipsa unor norme şi a unor aşteptări clar formulate acasă“. Optzeci şi două de procente indică spre lipsa unui exemplu din partea părinţilor. Dezbinările din familie, divorţurile, concubinajul, vizionarea în exces a programelor TV, lipsa disciplinării, lipsa sancţiunilor — toate acestea au drept consecinţă distrugerea familiei.

Directoarea unei şcoli primare a afirmat: „Mă îngrijorează lipsa de respect manifestată în rândurile copiilor de azi. Se pare că lor nu le pasă că îi umilesc pe colegii lor ori că-i jignesc pe adulţi. . . . Lipsa de respect şi-o manifestă în multe feluri — prin gesturi ofensatoare, obscenităţi, refuz de a se supune unor ordine simple . . ., dorinţa de a monopoliza mingea în cadrul unui joc de echipă . . . [Pe de altă parte,] copiii unor familii tind să manifeste respect faţă de alţii. Ei nu sunt neapărat preferaţii profesorilor . . ., însă se comportă respectuos faţă de alţii. Ei aşteaptă la rând în timp ce alţii se înghesuie în faţă . . . Faptul că un copil a învăţat sau nu a învăţat respectul este evident“.

Un alt director de şcoală primară cu multă experienţă oferă mai multe informaţii: „Asistăm la manifestarea într-o măsură mai mare a unei josnicii evidente. Copiii nu par să se mai joace ca altădată pe terenul de joacă; hoinăresc în bande. Ei îi depistează rapid pe cei slabi, pe copiii marginalizaţi, pe copiii care nu poartă adidaşii sau blugii «corespunzători». Îi iau în obiectiv şi îşi bat joc de ei; şi fac acest lucru cu o asprime răutăcioasă. Am încercat să punem capăt acestui lucru, însă nu am avut prea mult succes“.

„Multe persoane conduc într-un mod incredibil de violent“, spune profesorul Jonathan Freedman de la Universitatea Columbia, Statele Unite. „Autostrăzile aproape că s-au transformat într-un câmp de luptă.“ Publicaţia Monthly Letter editată de Royal Bank din Canada vorbeşte despre „măcelul neînduplecat de pe autostrăzi“ şi conchide că „miezul problemei îl constituie comportamentul necivilizat. Amabilitatea, consideraţia, răbdarea, toleranţa şi respectul faţă de drepturile omului, trăsături care stau la baza civilizaţiei, lipsesc spre ruşinea noastră“.

Iată cum descrie cotidianul New York Times străzile New-York-ului: „Automobiliştii împotriva salvărilor“. Mai mulţi automobilişti din acest oraş refuză să le acorde prioritate vehiculelor care prestează servicii de urgenţă, cum sunt salvările şi maşinile pompierilor, sporind astfel pericolul ca o persoană grav bolnavă sau accidentată să moară din cauză că salvarea nu poate să ajungă la domiciliul acesteia sau nu poate să o transporte suficient de repede la spital. Căpitanul Ellen Scibelli de la Serviciile Medicale de Urgenţă a relatat despre un bărbat care, în timp ce rula pe Aleea Pelham din cartierul Bronx, nu a vrut să facă loc unei salvări chemate pentru a acorda asistenţă medicală victimei unui atac de cord. „El a încercat să joace rolul tipului dur şi nu s-a dat la o parte, dar când a ajuns acasă şi-a dat seama cât de nechibzuit procedase. Mama lui suferise o criză de inimă, iar salvarea încerca să ajungă la ea.“

Publicaţia New York Times International relata despre o organizaţie britanică numită Polite Society (Distinsa Societate) care a fost instituită din cauză că „oamenii au devenit deosebit de brutali în relaţiile dintre ei şi trebuie să se facă ceva“. Iată ce s-a simţit îndemnat să scrie un ziarist de la radio într-un articol apărut în The Evening Standard: „O ţară renumită odinioară pentru politeţe este pe cale să devină o ţară de bădărani“. O companie de asigurări din Scoţia „a conchis că 47 la sută dintre accidentele rutiere au loc ca urmare a unui act de impoliteţe“.

Televiziunea a contribuit într-o foarte mare măsură la degradarea manierelor, în special în cazul copiilor şi al adolescenţilor. Întrucât arată cum se îmbracă oamenii, cum vorbesc, cum se descurcă în relaţiile interumane, cum îşi rezolvă problemele de repetate ori în mod violent, televizorul face educaţie. Dacă noi şi copiii noştri urmărim cu regularitate programe cu conţinut de ficţiune şi fără valoare, în cele din urmă manierele noastre vor reflecta atitudinile neruşinate, lipsite de respect şi pline de sarcasm ale personajelor pe care le vizionăm. Părinţii sunt adesea prezentaţi ca fiind nişte naivi, iar copiii ca fiind cei descurcăreţi.

Oamenilor le place să vorbească tare, pe un ton autoritar care denotă ameninţare — întrerupând, fiind mândri că domină, fiind gălăgioşi, având un aer de superioritate, exprimându-se în mod provocator, arogant. Odinioară, comportamentul grosolan era dezaprobat de comunitate în general, iar autorul acestuia era exclus din colectivitate. În societatea de astăzi o persoană poate comite un act de grosolănie fără să fie stigmatizată. Iar, dacă cineva obiectează, este posibil ca respectivul să devină victima unui violent atac verbal sau fizic! Unii tineri care călătoresc în grupuri gălăgioase folosesc în auzul tuturor un limbaj trivial, fac gesturi obscene, jignind persoanele din jur prin comportamentul lor necivilizat, şi toate acestea în mod voit, cu scopul de a atrage atenţia asupra spiritului lor rebel, sfidător şi de a-i şoca pe adulţi printr-o manifestare ostentativă a grosolăniei lor. Cu toate acestea, aşa cum s-a mai spus, „grosolănia este tăria aparentă a celor slabi“.

Deşi legile alcătuite de oameni pentru a ţine sub control comportamentul oamenilor ar putea umple o bibliotecă, acestea nu au avut drept rezultat îndrumarea de care are nevoie omenirea. Avem cumva nevoie de mai multe legi? Sau poate de mai puţine? S-a spus că cu cât o societate este mai bună, cu atât are nevoie de mai puţine legi. Ce s-ar întâmpla dacă ar avea o singură lege? De exemplu, aceasta: „Deci tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci aceasta este Legea şi Prorocii“. — Matei 7:12.

Respectarea acestei legi ar înlătura majoritatea problemelor actuale, însă, pentru ca necesităţile societăţii să fie satisfăcute pe deplin, trebuie adăugată o lege şi mai importantă, şi anume: „Să-l iubeşti pe DOMNUL [Iehova, NW] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta“. — Marcu 12:30.

Societatea zilelor noastre respinge aceste două cerinţe biblice, precum şi orice altă îndrumare conţinută în Biblie, considerându-le ca fiind nenecesare. Biblia vorbeşte despre astfel de persoane în Ieremia 8:9: „Înţelepţii sunt daţi de ruşine . . . căci au nesocotit Cuvântul DOMNULUI [lui Iehova, NW]; şi ce înţelepciune este în ei?“ Ei, de asemenea, nu sesizează necesitatea existenţei unui acord unanim cu privire la adevăratele valori care au fost recunoscute din generaţie în generaţie ca având un rol esenţial în îndrumarea noastră. Noua lor moralitate este o cale lată care permite orice alt mod de viaţă pe care l-ar putea alege o persoană — calea lată pe care Isus a identificat-o ca fiind drumul care duce la distrugere —, şi sunt mulţi cei care intră pe ea. — Matei 7:13, 14.

Exemplul perfect

Isus Cristos, cel „care este în poziţia sânului la Tatăl“, este un exemplu remarcabil, demn de imitat (Ioan 1:18, NW). În relaţiile cu oamenii el era, pe de o parte, tandru şi plin de compasiune, iar, pe de altă parte, energic şi ferm; totuşi, el nu a fost niciodată grosolan sau aspru faţă de cineva. Referitor la „darul său extraordinar de a se simţi în largul său în prezenţa a tot felul de persoane“, cartea The Man From Nazareth (Omul din Nazaret) spune despre Isus: „La fel ca în public, el se asocia şi în particular cu bărbaţi şi cu femei deopotrivă. Se simţea în largul lui cu copiii mici şi inocenţi şi, în mod destul de surprinzător, se simţea în largul lui şi în prezenţa unor funcţionari corupţi care aveau mustrări de conştiinţă, asemenea lui Zacheu. Gospodinele respectabile, cum erau Maria şi Marta, puteau vorbi cu el cu naturaleţe, însă şi curtezanele îi căutau compania, fiind sigure că el le va înţelege şi le va trata ca un adevărat prieten . . . Una dintre calităţile sale reprezentative a constat tocmai în faptul, neobişnuit de altfel, că ignora graniţele care îi încorsetau pe oamenii de rând“.

Iehova Dumnezeu este întotdeauna manierat când tratează cu cei care îi sunt inferiori lui, adăugând adesea la cerinţele sale un „te rog“. Când i-a dat o binecuvântare prietenului său Avraam, el a spus: „Ridică-ţi ochii, te rog, şi priveşte din locul în care eşti“. Şi din nou: „Priveşte în sus, te rog, la ceruri, şi numără stelele“ (Geneza 13:14, NW; 15:5, NW). Când i-a dat lui Moise un semn al puterii Sale, Dumnezeu a spus: „Bagă-ţi mâna, te rog, în faldul de sus al veşmântului tău“ (Exodul 4:6, NW). Mulţi ani după aceea, Iehova, prin profetul său Mica, i-a spus până şi poporului său îndărătnic: „Ascultaţi, vă rog, căpetenii ale lui Iacov şi mai-mari ai casei lui Israel! . . . Ascultaţi, vă rog, lucrul acesta, căpetenii“ (Mica 3:1, 9). În această privinţă, am devenit şi noi „imitatori ai lui Dumnezeu“, spunând „te rog“ în relaţiile noastre cu alţii? — Efeseni 5:1, NW.

Prin urmare, ce îndrumări sau precepte morale oferă înţelepţii lumii în locul preceptelor biblice pe care le resping ca fiind inacceptabile? Acest lucru va fi analizat în articolul următor.

[Text generic pe pagina 4]

Bunul-simţ elementar nu mai poate fi numit câtuşi de puţin elementar.

[Text generic pe pagina 5]

Salvarea încerca să ajungă la mama sa.

[Text generic pe pagina 6]

„Grosolănia este tăria aparentă a celor slabi.“

[Provenienţa ilustraţiilor de la pagina 3]

Stânga: Life; dreapta: Grandville