Tineri care au avut ‘o putere care depăşeşte normalul’

EŞTI tânără. Ai numai 12 ani. Ai o familie pe care o iubeşti. Ai colegi de şcoală cu care te înţelegi bine. Faci excursii la mare şi la munte. Noaptea, când îţi înalţi privirea şi vezi cerul plin de stele, te simţi cuprinsă de un sentiment de teamă şi veneraţie. Ai toată viaţa înainte.

Apoi, dintr-odată, ţi se spune că ai cancer. O veste de acest fel este o lovitură când ai 60 de ani, însă, când ai 12 ani, este un adevărat dezastru.

Lenae Martinez

La fel a simţit Lenae Martinez, o fetiţă de 12 ani. Speranţa ei era să trăiască pentru totdeauna pe un pământ paradiziac. Această speranţă se baza pe instruirea biblică pe care o primise de la părinţii ei care sunt Martori ai lui Iehova. Nu citise chiar ea în Biblie că pământul va rămâne pentru totdeauna, că a fost creat pentru a fi locuit pentru totdeauna şi că aceia care sunt blânzi îl vor moşteni pentru totdeauna? — Eclesiastul 1:4; Isaia 45:18; Matei 5:5.

Acum se afla la Valley Children’s Hospital din Fresno (California, S.U.A.). Fusese internată acolo pentru ceva ce părea a fi o infecţie la rinichi. Analizele au arătat însă că avea leucemie. Medicii care o îngrijeau pe Lenae au decis că trebuia să i se transfuzeze concentrat eritrocitar şi trombocite şi să se înceapă imediat chimioterapia.

Lenae a spus că nu voia sânge şi nici derivaţi ai acestuia, că ea a învăţat că Dumnezeu interzice acest lucru, aşa cum se arată în cărţile biblice Leviticul şi Faptele. „Căci s-a părut bine Duhului Sfînt şi nouă să nu punem peste voi nici o altă greutate, decît aceste lucruri necesare: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sînge, de animale sugrumate şi de desfrînare“ (Faptele 15:28, 29). Părinţii ei i-au susţinut decizia, însă Lenae a subliniat că aceasta era decizia ei şi că acest lucru era foarte important pentru ea.

Medicii au discutat de câteva ori cu Lenae şi cu părinţii săi. Însă, chiar aşa stând lucrurile, ei au venit din nou într-o după-amiază. Referindu-se la această vizită, Lenae a spus: „Eram foarte slăbită din cauza durerilor şi a faptului că vomasem mult sânge. Mi-au pus aceleaşi întrebări, numai că le-au formulat altfel. Le-am spus încă o dată: «Nu vreau sânge sau derivaţi ai acestuia. Aş accepta mai degrabă moartea, dacă ar fi necesar, decât să-mi încalc promisiunea făcută lui Iehova Dumnezeu de a-i înfăptui voinţa»“.

Lenae a continuat: „În dimineaţa următoare au revenit. Numărul trombocitelor era în scădere, iar febra încă nu-mi scăzuse. Aş putea spune că doctorul m-a ascultat mai mult de această dată. Chiar dacă nu erau de acord cu poziţia mea, au spus totuşi că eram o fetiţă de 12 ani foarte matură. Mai târziu, pediatrul care mă îngrijea m-a vizitat şi mi-a spus că îi pare foarte rău că trebuie să mi-o spună, dar că, în afară de chimioterapie şi de transfuzii, nimic nu-mi poate fi de ajutor. El a plecat şi mi-a spus că va reveni mai târziu.

Când a plecat, am început să plâng în hohote pentru că el a fost medicul meu de când m-am născut, iar acum aveam sentimentul că mă trăda. Când a revenit, mai târziu, i-am spus ce sentiment m-a făcut să am: că nu-i mai păsa de mine. Acest lucru l-a surprins şi a spus că regretă ceea ce spusese. Nu avusese intenţia să mă rănească. M-a privit şi a spus: «Ei bine Lenae, dacă aşa trebuie să se întâmple, cred că atunci când voi muri, te voi întâlni în cer». Şi-a scos ochelarii şi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, mi-a spus că mă iubeşte şi m-a îmbrăţişat îndelung. Eu i-am mulţumit, spunându-i: «Vă mulţumesc. Şi eu vă iubesc, domnule doctor Gillespie, însă eu sper ca la înviere să trăiesc pe un pământ paradiziac»“.

Au venit apoi doi medici şi un avocat care le-au spus părinţilor lui Lenae că doreau să vorbească numai cu ea şi i-au invitat să părăsească salonul, lucru pe care ei l-au şi făcut. Pe parcursul întregii discuţii, medicii au fost foarte delicaţi şi amabili şi au fost impresionaţi de capacitatea ei de a se exprima clar, precum şi de profunzimea convingerilor ei.

Când au rămas singuri cu ea, i-au explicat că avea să moară din cauza leucemiei şi i-au spus: „Însă transfuziile de sânge îţi vor prelungi viaţa. Dacă refuzi sângele, vei muri în câteva zile“.

„Dacă primesc sânge, cu cât mi se va prelungi viaţa?“, a întrebat Lenae.

„Cu aproape trei până la şase luni“, i-au răspuns ei.

„Ce aş putea face în şase luni?“, a întrebat ea.

„Îţi vei recăpăta puterea. Ai putea face multe lucruri. Ai putea face o vizită la Disney World. Ai putea vizita multe alte locuri.“

Lenae s-a gândit puţin, apoi a răspuns: „I-am slujit lui Iehova toată viaţa mea, 12 ani. El mi-a promis viaţă veşnică în Paradis, dacă îl voi asculta. Nu îl voi renega acum, pentru şase luni de viaţă. Vreau să-i fiu fidelă până la moarte. Astfel, ştiu că la timpul hotărât de el mă va învia şi-mi va da viaţă veşnică. Atunci voi avea timp destul pentru orice lucru pe care voi vrea să-l fac“.

Medicii şi avocatul au fost vizibil impresionaţi. Ei au lăudat-o, apoi au ieşit şi le-au spus părinţilor că Lenae gândeşte şi vorbeşte ca o persoană adultă şi că este capabilă să ia singură decizii. Ei au recomandat-o pe Lenae comisiei pentru etică de la Valley Children’s Hospital pentru a fi considerată drept un minor matur. Această comisie, alcătuită din medici şi alţi specialişti ai personalului spitalicesc, precum şi un profesor de etică de la Universitatea de Stat din Fresno, a decis să-i permită lui Lenae să hotărască singură la ce tratament medical să fie supusă. Ei o considerau pe Lenae drept un minor matur. Nu s-a solicitat nici un ordin judecătoresc.

După o noapte lungă şi grea, în dimineaţa zilei de 22 septembrie 1993, la ora 6.30, Lenae a adormit în moarte, în braţele mamei sale. Demnitatea şi calmul acelei nopţi sunt bine întipărite în mintea celor care au fost prezenţi. La funeralii au fost prezente 482 de persoane, între care medici, infirmiere şi profesori care au fost impresionaţi de credinţa şi de integritatea lui Lenae.

Părinţii şi prietenii lui Lenae le-au fost foarte recunoscători medicilor, infirmierelor şi administratorilor de la Valley Children’s Hospital pentru sensibilitatea dovedită în discernerea maturităţii acestei minore şi pentru faptul că nu a fost nevoie de nici un proces pentru luarea acestei decizii.

Crystal Moore

O astfel de consideraţie însă nu a fost arătată şi faţă de Crystal Moore, în vârstă de 17 ani, când a fost internată la Columbia Presbyterian Medical Center din New York City. Ea suferea de o colită ulceroasă. În momentul internării ei în spital, Crystal împreună cu părinţii ei au subliniat în mod repetat faptul că ea nu va accepta sânge. Ea nu voia să moară; voia, în schimb, un tratament medical care să fie în armonie cu porunca biblică de a se abţine de la sânge. — Faptele 15:28, 29.

Echipa medicală care se ocupa de Crystal avea convingerea că starea ei impunea o transfuzie de sânge. Un medic a spus fără menajamente: „Dacă lui Crystal nu i se va face transfuzie până joi, 15 iunie, vineri, 16 iunie, va fi moartă!“ Pe 16 iunie Crystal nu a fost moartă, iar spitalul a cerut Curţii Supreme a statului New York autorizaţia de a-i face transfuzie împotriva voinţei sale.

În timpul audierii, convocată în aceeaşi dimineaţă în mare grabă la spital, unul dintre medici a declarat că Crystal avea nevoie să primească imediat două unităţi de sânge şi că s-ar putea să aibă nevoie de cel puţin alte zece. El a afirmat în continuare că, dacă Crystal încerca să se opună, îi va lega mâinile şi picioarele de pat pentru a-i face transfuzie. Crystal le-a spus medicilor că dacă încercau să-i facă transfuzie va începe ‘să urle’ şi că, fiind o Martoră a lui Iehova, considera că orice administrare de sânge forţată este la fel de detestabilă ca şi violul.

În pofida repetatelor solicitări din partea avocatului ei, lui Crystal i s-a refuzat posibilitatea de a se exprima în faţa completului de judecată pentru a demonstra că era în măsură să ia decizii. Deşi Crystal tocmai primise un premiu în cadrul Super Youth Program ca recunoaştere a rezultatelor strălucite pe care le-a obţinut la liceu, judecătoarea nu i-a permis să depună mărturie în legătură cu refuzarea sângelui. Aceasta echivala cu negarea dreptului lui Crystal de a beneficia de un proces corespunzător, a dreptului de a decide asupra propriului ei corp, a dreptului la ocrotirea vieţii sale particulare şi la libertate religioasă.

Deşi tribunalul nu a consimţit ca Crystal să depună mărturie în timpul procesului, completul de judecată a vizitat-o şi a discutat cu ea timp de 20 de minute când era singură în salon. După această întrevedere, judecătoarea a spus că Crystal era „în mod evident foarte inteligentă“ şi „foarte elocventă“ şi a arătat că avea „cu siguranţă o judecată sănătoasă“ şi că era „pe deplin capabilă să se exprime“. În pofida acestor observaţii, tribunalul a refuzat în mod categoric să-i acorde lui Crystal dreptul de a decide în legătură cu tratamentul medical care să i se aplice.

În dimineaţa zilei de duminică, 18 iunie, Crystal a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală de urgenţă, la care ea a consimţit, continuând însă să se opună folosirii sângelui. În timpul intervenţiei a pierdut mai puţin de un litru de sânge. Cu toate acestea, medicii au susţinut că s-ar putea să fie necesară o transfuzie postoperatorie. Un alt medic a declarat că nu mai era nevoie de nici o transfuzie de sânge; de 13 ani el trata în mod obişnuit fără sânge cazuri similare şi niciodată nu a fost nevoie de transfuzii postoperatorii.

La 22 iunie 1989, tribunalul i-a acordat spitalului, temporar, tutela asupra lui Crystal cu scopul de a i se face transfuzie numai dacă va fi „necesar pentru a i se ocroti şi salva viaţa“. Această tutelă a încetat când Crystal a fost externată din spital. Crystal nu a avut niciodată nevoie de sânge şi nu i s-a făcut nici un fel de transfuzie, însă este şocant modul în care a fost tratată de tribunal.

După ce a fost externată din spital, Crystal a absolvit liceul cu diploma de onoare. La scurt timp după aceea, a devenit ministru cu timp integral în calitate de Martoră a lui Iehova. A devenit ghid la Sala de Adunări a Martorilor lui Iehova din Jersey City şi s-a alăturat ca voluntar unei echipe care construieşte şi reamenajează Săli ale Regatului.

Cu toate acestea, medicii de la Columbia Presbyterian Medical Center au spus că dacă nu i se va face transfuzie în 15 iunie, în 16 iunie va fi moartă şi că dacă avea să se opună transfuziei, îi vor lega de pat mâinile şi picioarele. Când medicii care doresc o decizie judecătorească pentru a administra sânge declară cu aroganţă că dacă judecătorul nu este imediat de acord pacientul va muri, să-şi amintească de cazul lui Crystal Moore.

Lisa Kosack

Prima noapte petrecută de Lisa la spitalul de pediatrie din Toronto a fost mai mult decât un coşmar. Ea s-a internat la ora patru după-amiaza şi a fost imediat supusă la o serie de analize. Nu a ajuns în salon decât la ora unsprezece şi un sfert noaptea. La miezul nopţii . . ., dar mai bine să o lăsăm pe Lisa să povestească ce s-a întâmplat: „La miezul nopţii, o soră medicală a intrat şi a spus: «Trebuie să-ţi dau sânge». Eu am strigat: «Nu pot să accept sânge pentru că sunt Martoră a lui Iehova! Sper că ştiţi acest lucru! Sper că ştiţi acest lucru!» «Ei bine, da, ştiu», spuse ea şi, scoţându-mi imediat aparatul pentru perfuzie, îl introduse cu brutalitate pe cel pentru injectarea sângelui. Eu plângeam şi ţipam fără să mă pot opri“.

Ce mod insensibil şi crud de a trata o fetiţă de 12 ani bolnavă şi înspăimântată, la miezul nopţii şi într-un mediu străin! Părinţii Lisei o duseseră la acel spital de pediatrie din Toronto în speranţa că vor găsi medici înţelegători şi dispuşi să coopereze. Aici, dimpotrivă, fiica lor a fost supusă în miez de noapte la o înfiorătoare transfuzie de sânge, în pofida faptului că atât Lisa, cât şi părinţii ei susţineau că folosirea sângelui şi a derivaţilor săi viola legea lui Dumnezeu şi nu trebuia să fie folosiţi. — Faptele 15:28, 29.

În dimineaţa următoare, spitalul a cerut tribunalului un ordin care să autorizeze efectuarea transfuziilor. Procesul a durat cinci zile şi a fost prezidat de judecătorul David R. Main. A avut loc într-un salon al spitalului, Lisa fiind prezentă în fiecare zi. Lisa suferea de leucemie mielocitară acută, o boală în general mortală, deşi medicii au spus la proces că indicele de vindecare era de 30 de procente. Ei au prescris transfuzii de sânge repetate şi chimioterapie intensivă, un tratament foarte dureros cu efecte secundare debilitante.

În cea de-a patra zi a procesului, a fost ascultată depoziţia Lisei. Una dintre întrebările care i-au fost puse s-a referit la sentimentul pe care l-a avut atunci când i s-a făcut transfuzie cu forţa la miezul nopţii. Ea a spus că s-a simţit ca un câine folosit pentru un experiment, că a avut sentimentul că era violată şi că datorită faptului că era minoră unii oameni considerau că puteau să-i facă orice. O dezgusta profund faptul de a şti că în corpul ei s-a introdus sângele altcuiva şi se întreba dacă va lua SIDA sau hepatită sau vreo altă boală infecţioasă. Dar, mai presus de toate, era preocupată de ce anume va gândi Iehova despre faptul că ea a încălcat legea sa, primind în corpul ei sângele altcuiva. Ea a spus că dacă se va mai întâmpla acest lucru, ‘se va zbate şi va dărâma stativul cu punga de sânge, îşi va scoate acul aparatului de injectare oricât de mult ar durea-o şi va sparge punga cu sânge’.

Avocata ei a întrebat: „Cum te simţi ştiind că Asociaţia pentru Ocrotirea Minorilor solicită ca tutela ta să fie preluată de la părinţii tăi şi acordată lor?“

„Ei bine, acest lucru mă supără enorm de mult; mă gândesc că ei sunt cruzi pentru că părinţii mei nu m-au bătut niciodată, ei m-au iubit întotdeauna, iar eu îi iubesc pe ei; şi de fiecare dată când mă durea în gât sau eram răcită sau aveam orice altceva, ei aveau grijă de mine. Întreaga lor viaţă gravita în jurul meu, iar faptul că acum vine cineva şi mă desparte de ei numai pentru că nu este de acord, cred că este de o mare, mare cruzime şi mă îndurerează foarte mult.“

„Vrei să mori?“

„Nu, cred că nimeni nu doreşte să moară, însă dacă voi muri nu-mi va fi teamă, pentru că ştiu că am speranţa vieţii veşnice într-un paradis pe pământ.“

Puţine persoane au putut să-şi reţină lacrimile în timp ce Lisa vorbea cu curaj despre moartea ei iminentă, despre credinţa ei în Iehova şi despre hotărârea ei de a asculta în continuare de legea sa cu privire la sfinţenia sângelui.

„Lisa, a continuat avocata ei, s-ar schimba cu ceva situaţia dacă ai şti că tribunalul îţi ordonă să accepţi transfuzia?“

„Nu, pentru că îi voi rămâne în continuare fidelă Dumnezeului meu şi voi asculta de poruncile sale, pentru că Dumnezeu este cu mult superior oricărui tribunal şi oricărui om.“

„Lisa, ce ai dori să decidă judecătorul în acest proces?“

„Ei bine, ce aş dori eu să decidă judecătorul în acest proces este să mă trimită înapoi la părinţii mei şi să le acorde lor tutela asupra mea, astfel încât să pot fi fericită şi să pot să mă întorc acasă şi să fiu într-un mediu plin de fericire.“

Iar judecătorul Main a decis exact acest lucru. Iată câteva fragmente din decizia sa:

„Lisa a spus instanţei simplu şi clar că, dacă se va încerca să i se transfuzeze sânge, va lupta împotriva acelei transfuzii cu toată puterea de care este capabilă. Ea a spus, şi o cred, că va ţipa şi se va zbate şi va trage afară din braţ aparatul de injectare şi se va strădui să distrugă punga cu sânge de deasupra patului ei. Refuz să oblig acest copil la un asemenea chin“.

Cu privire la transfuzia administrată forţat la miezul nopţii, el a spus:

„Trebuie să recunosc că [Lisa] a fost obiectul unei discriminări din cauza religiei şi a vârstei ei, potrivit articolului 15(1). În aceste condiţii, dat fiind faptul că i s-a făcut o transfuzie de sânge, dreptul ei la inviolabilitate personală prevăzut de articolul 7 a fost încălcat“.

Este interesant şi ceea ce a spus despre Lisa ca persoană:

„Lisa este o fată frumoasă, foarte inteligentă, capabilă să se exprime, manierată, sensibilă şi, mai presus de toate, curajoasă. Este deosebit de înţeleaptă şi de matură pentru vârsta ei şi cred că pot spune liniştit că ea întruneşte toate calităţile pe care oricare părinte ar dori să le aibă un copil. Are convingeri religioase bine chibzuite, ferme şi clare. După părerea mea, nici un sfat, indiferent din partea cui ar veni, şi nici o presiune din partea părinţilor ei sau a oricui altcuiva, inclusiv un ordin al acestei instanţe, nu i-ar slăbi şi nu i-ar modifica convingerile religioase. Cred că Lisei trebuie să i se dea posibilitatea de a lupta împotriva acestei boli cu demnitate şi seninătate“.

„Cererea se respinge.“

Lisa împreună cu familia ei au părăsit spitalul chiar în acea zi. Lisa a luptat împotriva bolii ei într-adevăr cu demnitate şi seninătate. A murit în pace acasă la ea, în braţele iubitoare ale mamei şi tatălui ei. Astfel, ea a intrat în rândurile acelor mulţi tineri Martori ai lui Iehova care l-au pus pe Dumnezeu pe primul plan. Drept urmare, şi ea, asemenea lor, se va bucura de împlinirea promisiunii lui Isus: „Cine îşi va fi pierdut viaţa pentru Mine, o va găsi“. — Matei 10:39.

Ernestine Gregory

La vârsta de 17 ani, Ernestine a descoperit că are leucemie. Internată la spital, nu a vrut să consimtă la folosirea de derivaţi ai sângelui care să susţină chimioterapia pe care medicii doreau să i-o administreze. Din cauza refuzului lui Ernestine şi a faptului că mama ei i-a susţinut alegerea cu privire la un tratament fără sânge, spitalul a supus acest caz atenţiei unor asistenţi sociali din Chicago (Illinois, S.U.A.), care, la rândul lor, au solicitat un ordin judecătoresc în baza căruia să se folosească sânge. S-au luat măsuri în vederea unei audieri în cadrul căreia tribunalul a ascultat depoziţia lui Ernestine, a unui medic, a unui psihiatru şi a unei avocate, precum şi a altor persoane implicate.

Ernestine i-a spus medicului ei că nu vrea sânge. Că era vorba despre decizia ei personală bazată pe ceea ce citise din Biblie. Că o transfuzie impusă, administrată din ordinul tribunalului constituia în egală măsură o încălcare a legii lui Dumnezeu şi că şi ea o considera ca fiind o greşeală, fără a ţine seamă de autoritatea tribunalului. Că nu se opunea unui tratament medical şi că nu voia să moară. Că decizia ei nu însemna că doreşte să moară, nu era o dorinţă sinucigaşă; pe de altă parte, ea nu se temea de moarte.

Un medic, dr. Stanley Yachnin, a declarat că a fost „impresionat de maturitatea lui Ernestine, de hotărârea ei“, precum şi de sinceritatea convingerilor ei religioase. A mai spus că Ernestine a înţeles natura şi consecinţele bolii ei. Din acest motiv, dr. Yachnin a considerat că nu mai era necesar să cheme un psihiatru sau un psiholog.

Cu toate acestea, a fost chemat unul, dr. Ner Littner, psihiatru, care, după ce a vorbit cu Ernestine, a fost de părere că ea avea maturitatea unei persoane între 18 şi 21 de ani. El a afirmat că Ernestine a demonstrat că înţelege consecinţele acceptării sau refuzării unei transfuzii de sânge. A spus că ea le accepta, nu pentru că se afla sub controlul cuiva, ci pe baza unei convingeri personale. Dr. Littner a spus că ar trebui să i se permită lui Ernestine să decidă personal.

Jane McAtee, avocata spitalului, a declarat că în urma discuţiei cu Ernestine s-a convins că fata înţelegea natura bolii ei şi că „părea că este pe deplin în măsură să-şi înţeleagă propria decizie şi să accepte consecinţele“.

Şi completul de judecată a fost foarte impresionat de declaraţia lui Ernestine. Acesta a apreciat că Ernestine era o fată de 17 ani matură, capabilă să ia decizii de natură medicală, fiind în cunoştinţă de cauză; cu toate acestea, în mod uimitor, completul de judecată a emis un ordin care permitea transfuzia de sânge. La spital, doi doctori erau pregătiţi să intervină, echipamentul pentru transfuzie era montat şi, de îndată ce decizia completului de judecată a intrat în vigoare, lui Ernestine i s-a administrat cu forţa transfuzia de sânge în pofida protestelor ei energice. S-a făcut imediat recurs împotriva ordinului judecătoresc, însă nu suficient de repede pentru a împiedica spitalul să administreze în grabă transfuzia.

Pentru interzicerea în viitor a unei transfuzii, împotriva acestui ordin s-a făcut recurs mai întâi la Curtea de Apel a statului Illinois. Cu două voturi contra unul, Curtea de Apel a hotărât că nu putea să o oblige pe Ernestine să primească transfuzii de sânge împotriva voinţei sale. Completul de judecată a conchis că dreptul lui Ernestine de a-şi exercita în mod liber religia, drept garantat de primul amendament, precum şi dreptul său constituţional la viaţă particulară îi garantau dreptul, în calitate de minor matur, de a refuza transfuziile de sânge din motive religioase.

Funcţionarii de la asistenţa copilului au făcut recurs împotriva hotărârii Curţii de Apel la Curtea Supremă a statului Illinois. Aceasta din urmă a confirmat hotărârea, dispunând că, deşi era minoră, Ernestine avea dreptul de a refuza un tratament medical pe care îl considera inacceptabil. Această Curte Supremă şi-a bazat decizia pe dreptul de a dispune de propriul corp — garantat de „dreptul cutumiar“ — şi pe principiul minorului matur. Norma care trebuia aplicată în Illinois în cazurile care se referă la minorii maturi a fost rezumată de către Curtea Supremă din Illinois în următoarea declaraţie:

„Dacă există dovezi clare şi convingătoare că minorul este suficient de matur pentru a înţelege consecinţele acţiunilor sale şi că minorul este suficient de matur, încât foloseşte raţionamentul unui adult, într-un astfel de caz doctrina minorului matur îi conferă dreptul, bazat pe „dreptul cutumiar“, de a consimţi la un tratament medical sau de a-l refuza“.

Lui Ernestine nu i s-au mai administrat transfuzii, şi nici nu a murit din cauza leucemiei. Ernestine a fost fermă şi l-a pus pe Dumnezeu pe primul plan, asemenea celorlalţi tineri menţionaţi anterior. Fiecare dintre ei a primit „puterea care depăşeşte normalul“. — 2 Corinteni 4:7, NW.

[Chenarul de la pagina 13]

Pericolele transfuziei de sânge

Numărul din 14 decembrie 1989 al revistei New England Journal of Medicine arăta că o singură unitate de sânge poate conţine suficient virus SIDA pentru a cauza până la 1 750 000 de infectări!

În 1987, după ce s-a înţeles faptul că SIDA se transmite prin intermediul sângelui provenit de la donatori voluntari, o carte deplângea situaţia în aceşti termeni: „Aceasta a fost cea mai amară dintre toate ironiile medicinei: faptul că sângele, preţiosul dar dătător de viaţă, se poate transforma într-un instrument al morţii“. — Autologous and Directed Blood Programs.

Dr. Charles Huggins, directorul centrului de tranfuzii al unui spital din Massachusetts, S.U.A., a spus: „Este cea mai periculoasă substanţă pe care o folosim în medicină“.

Periodicul Surgery Annual prezenta următoarea concluzie: „Este clar că cea mai sigură transfuzie este cea care nu se administrează“.

Având în vedere faptul că rata recidivelor cancerului este mult mai ridicată în cazul intervenţiilor în cursul cărora s-a transfuzat sânge, dr. John S. Spratt a scris într-o revistă medicală: „Este posibil ca chirurgul oncolog să ajungă în situaţia de a renunţa la transfuzii“. — The American Journal of Surgery, septembrie 1986.

În periodicul Emergency Medicine se afirma: „Experienţa pe care am dobândit-o cu Martorii lui Iehova ar putea fi interpretată în sensul că nu este nevoie să ne punem atâtea speranţe în transfuziile de sânge, cu toate posibilele lor complicaţii, aşa cum gândeam cândva“.

Periodicul Pathologist, referindu-se la refuzul Martorilor lui Iehova de a primi sânge, a afirmat: „Există dovezi clare în sprijinul argumentaţiei lor împotriva folosirii sângelui, deşi băncile de sânge afirmă cu convingere contrariul“.

Dr. Charles H. Baron, profesor de drept la Boston College Law School, a spus în legătură cu refuzul Martorilor lui Iehova în ce priveşte sângele: „Au adus un serviciu întregii societăţi americane. Datorită activităţii Comitetelor de legătură cu spitalele organizate de Martori, astăzi, nu numai Martorilor lui Iehova, dar şi pacienţilor în general li se vor administra mai puţine transfuzii de sânge inutile“.