Şi-a ‘amintit de creatorul său în zilele tinereţii sale’

ADRIAN şi-a atras întotdeauna o măsură mai mare de atenţie din partea mea şi a mamei sale“, a spus tatăl lui. „La patru ani, a urcat la volan şi a intrat cu maşina familiei într-un copac, făcându-ne pe toţi să întârziem la întrunirea congregaţiei. La cinci ani, a adunat zeci de broaşte şi le-a adus în casă. Ne-au trebuit câteva zile ca să scăpăm de ele. Ne simţeam ca o familie de egipteni în timpul plăgii biblice cu broaşte.

Când avea 11 ani, a găsit pe şosea trei pui de raton şi i-a dus la şcoală în ghiozdan. Când a intrat profesoara, clasa era în dezordine — copiii se înghesuiau în jurul ghiozdanului lui Adrian sporovăind cu multă însufleţire. Profesoara s-a apropiat, a văzut ratonii, apoi l-a luat pe Adrian împreună cu protejaţii lui şi i-a dus cu maşina la o instituţie care primea în pensiune pui de animale orfani. Adrian a început să plângă gândindu-se că-şi va pierde puişorii, însă, după ce a făcut un tur al instituţiei respective şi a văzut că puii de vulpe şi de alte animale erau bine îngrijiţi, şi-a lăsat ratonii acolo.“

Tatăl lui a continuat: „Adrian nu a fost un băiat rău. Avea doar foarte multe preocupări. Avea o imaginaţie bogată care făcea ca viaţa să fie mereu interesantă“.

Mama lui Adrian a dezvăluit o altă trăsătură a personalităţii lui, şi anume că îşi iubea familia, era ataşat de casă şi era foarte afectuos. Ea relatează: „Copiii de la şcoală spuneau că nu ar fi făcut rău nimănui. O fetiţă din clasa lui avea un mic handicap mintal, însă nu era întârziată. Ea mergea cu autobuzul şcolii împreună cu Adrian. Ceilalţi copii râdeau de ea, însă mama ei ne-a spus că întotdeauna Adrian a tratat-o pe fiica ei cu respect şi cu o deosebită amabilitate. Seriozitatea era o altă trăsătură a personalităţii lui: era un băiat cu o gândire profundă şi cu trăiri profunde pe care nu şi le exprima adesea. Dar atunci când o făcea, ne surprindea cu comentariile lui care dovedeau că pătrundea în miezul lucrurilor“.

În încheierea aprecierilor despre fiul său, ea a spus: „Boala l-a maturizat repede şi i-a întărit spiritualitatea“.

A fost ferm — Fără sânge!

Boala? Da. A început în martie 1993, când Adrian avea 14 ani. Medicii i-au descoperit în stomac o tumoare cu evoluţie rapidă. Doreau să-i facă o biopsie, însă se temeau de o sângerare abundentă şi au spus că s-ar putea să fie necesară o transfuzie de sânge. Adrian a spus nu. A fost ferm. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, el a spus: „Nu mi-aş mai putea păstra respectul de sine dacă mi s-ar administra sânge“. El şi familia lui erau Martori ai lui Iehova şi refuzau transfuzia de sânge datorită motivelor biblice consemnate în Leviticul 17:10–12 şi Faptele 15:28, 29.

În timp ce la clinica de pediatrie „Dr. Charles A. Janeway“ din St. John’s (Newfoundland, Canada) Adrian aştepta biopsia — care trebuia efectuată fără sânge — medicul oncolog Lawrence Jardine i-a cerut să-şi exprime punctul de vedere cu privire la sânge.

„Vedeţi, a spus Adrian, faptul că părinţii mei sunt sau nu sunt Martori ai lui Iehova nu are importanţă. Eu oricum nu aş accepta sânge.“

Dr. Jardine l-a întrebat: „Îţi dai seama că ai putea să mori dacă nu accepţi o transfuzie de sânge?“

„Da.“

„Şi accepţi acest lucru?“

„Dacă este necesar, da.“

Mama lui care era şi ea acolo l-a întrebat: „De ce iei o astfel de poziţie?“

Adrian i-a răspuns: „Mamă, acesta nu este un schimb avantajos. Să nu-l ascult pe Dumnezeu şi să-mi prelungesc acum viaţa cu câţiva ani, apoi să pierd, din cauza neascultării mele, învierea şi viaţa eternă pe pământul paradiziac creat de Dumnezeu — pur şi simplu nu este un lucru înţelept!“ — Psalmul 37:10, 11; Proverbele 2:21, 22.

La 18 martie s-a efectuat biopsia în urma căreia a rezultat că Adrian avea un limfom malign mare. Următoarea biopsie, luată din măduva osoasă, a confirmat bănuiala că avea leucemie. Dr. Jardine a explicat că singura metodă de tratament care ar putea face posibil ca Adrian să trăiască era o chimioterapie intensivă asociată cu transfuzii de sânge. Adrian însă refuza în continuare transfuziile de sânge. S-a început chimioterapia fără transfuzii.

Acum însă, având în vedere acest stadiu critic atins în tratament, exista temerea că Departamentul pentru Tutela Minorului ar putea interveni şi obţine un ordin judecătoresc care să-i acorde tutela şi dreptul de a-i administra lui Adrian transfuzie de sânge. Legea îi permitea oricărei persoane în vârstă de 16 ani, sau peste, să decidă personal asupra tratamentului. Singura modalitate ca o persoană sub 16 ani să beneficieze de acest drept era aceea de a fi considerată drept un minor matur.

În faţa Curţii Supreme din Newfoundland

Aşadar, în dimineaţa zilei de duminică, 18 iulie, locţiitoarea directorului Departamentului pentru Tutela Minorului a iniţiat procedura judecătorească în vederea obţinerii tutelei. Un reputat şi foarte respectat avocat, David C. Day, procuror în St. John, Terra Nova, a fost solicitat fără întârziere să-l reprezinte pe Adrian. În aceeaşi după-amiază, la orele 15.30, Curtea Supremă a provinciei Newfoundland s-a întrunit, fiind prezidată de judecătorul Robert Wells.

În timpul şedinţei de după-amiază, dr. Jardine i-a explicat foarte clar judecătorului că îl considera pe Adrian un minor matur care nutrea convingeri ferme, opuse folosirii sângelui şi că el, dr. Jardine, îi promisese lui Adrian că nu va include transfuzia de sânge în nici un tratament. Judecătorul Wells l-a întrebat pe medic dacă i-ar administra o transfuzie în cazul în care tribunalul ar decide acest lucru. Dr. Jardine a răspuns: „Nu. Eu nu aş face acest lucru“. El a menţionat faptul că Adrian considera că speranţa sa cu privire la viaţa eternă, speranţă întemeiată pe Biblie, ar fi primejduită. Mărturia sinceră depusă de acest medic remarcabil a fost atât surprinzătoare, cât şi încurajatoare pentru părinţii lui Adrian, care au plâns de bucurie.

„Vă rog să mă respectaţi şi să-mi respectaţi dorinţa“

Când curtea s-a întrunit din nou luni, 19 iulie, David Day a prezentat copii ale unui afidavit redactat şi semnat de Adrian — prea bolnav pentru a se prezenta în faţa instanţei — în care îşi exprima dorinţa personală cu privire la un tratament anticancer fără utilizarea sângelui sau a derivaţilor acestuia. În acesta, Adrian spunea:

„Când eşti bolnav, te gândeşti mult, iar dacă suferi de cancer, ştii că s-ar putea să mori şi te gândeşti la acest lucru. . . . Nu sunt de acord să mi se facă transfuzie de sânge, nici nu voi permite să se folosească sânge; categoric nu. Ştiu că s-ar putea să mor dacă nu se foloseşte sânge. Dar aceasta este decizia mea. Nimeni nu m-a convins în acest sens. Am foarte multă încredere în dr. Jardine. Cred că este un om de cuvânt. Dânsul spune că îmi va aplica un tratament de şoc fără să folosească vreodată sânge. M-a informat cu privire la riscuri. Înţeleg cum stau lucrurile. Ştiu ce se poate întâmpla în cel mai rău caz. . . . Iată cum privesc lucrurile: dacă mi se va administra sânge, aceasta va însemna pentru mine o violare, o molestare a corpului meu. Dacă se va întâmpla acest lucru, nu mai vreau acest corp. Nu pot plăti acest preţ pentru a-mi salva viaţa. Refuz orice tratament în care se foloseşte sânge sau în care folosirea sângelui se întrevede fie şi numai ca o posibilitate. Mă voi opune folosirii sângelui“. Afidavitul lui Adrian se încheia cu acest apel: „Vă rog să mă respectaţi şi să-mi respectaţi dorinţa“.

Pe toată perioada audierii, Adrian s-a aflat în salonul său de la spital, însă judecătorul Wells, foarte binevoitor, a venit să-l vadă, în prezenţa lui David Day. Într-o dare de seamă asupra discuţiei purtate, d. Day a spus că Adrian i-a vorbit judecătorului cu fermitate, în special pe acestă temă: „Ştiu că sunt foarte bolnav şi ştiu că s-ar putea să mor. Unii membri ai personalului medical spun că transfuziile de sânge îmi vor face bine. Eu nu împărtăşesc această părere, întrucât am citit despre toate pericolele care le însoţesc. Indiferent că sunt utile sau nu, credinţa mea se opune folosirii sângelui. Respectaţi-mi credinţa şi mă veţi respecta pe mine. Dacă nu-mi respectaţi credinţa voi considera că mă violaţi. Dacă îmi respectaţi cu adevărat credinţa, îmi voi putea înfrunta cu demnitate boala. Credinţa este aproape tot ce mi-a mai rămas, iar acum este cel mai important lucru de care am nevoie ca să mă ajute să lupt împotriva bolii“.

D. Day a făcut câteva remarci personale cu privire la Adrian: „A fost un client capabil să-şi înfrunte boala gravă cu răbdare, stoicism şi curaj. În ochii lui se citea hotărâre; vocea lui exprima încredere; atitudinea lui denota curaj. Dar mai presus de toate, atât cuvintele, cât şi gesturile lui mi-au arătat credinţa lui perseverentă. Ceea ce-l caracteriza era credinţa. Boala lui necruţătoare îi pretindea să arunce punţi între visurile de adolescent şi realitatea vieţii de adult. Credinţa l-a ajutat să facă acest lucru. . . . Avea o candoare naturală şi, după părerea mea, era sincer . . . Eram conştient că exista posibilitatea ca părinţii [să-i fi impus] atitudinea lor de opoziţie faţă de folosirea sângelui în tratamentul lui . . . M-am convins însă [că] el îşi exprima propria lui părere în legătură cu dorinţa de a beneficia de un tratament medical fără sânge“.

Cu o altă ocazie, d. Day s-a exprimat astfel în legătură cu convingerile lui Adrian: „Îi erau mai dragi decât viaţa însăşi“, după care a adăugat: „Acest tânăr ferm, care s-a confruntat cu astfel de probleme, mă face să înţeleg că toate necazurile mele sunt neînsemnate. El va rămâne pentru totdeauna în memoria mea. Este un minor matur de un curaj, o profunzime şi o inteligenţă ieşite din comun“.

Verdictul: Adrian este un minor matur

Audierea s-a terminat luni, 19 iulie, iar judecătorul Wells a comunicat verdictul, care a fost ulterior publicat în Human Rights Law Journal, din 30 septembrie 1993. Urmează câteva fragmente:

„Cererile formulate de directorul Departamentului pentru Tutela Minorului sunt respinse pentru următoarele motive: copilul nu este în situaţia de a avea nevoie de ocrotire; nu s-a demonstrat faptul că folosirea sângelui sau a derivaţilor acestuia în vederea unei transfuzii sanguine sau a injectării este vitală, ci, dată fiind situaţia deosebită, în acest caz ar putea fi dăunătoare.

Exceptând cazul în care intervine o schimbare a situaţiei care să reclame un ordin ulterior, folosirea sângelui sau a derivaţilor acestuia în tratamentul său este interzisă: băiatul este declarat un minor matur a cărui dorinţă de a primi un tratament medical fără sânge sau derivaţi ai acestuia trebuie respectată. . . .

Nu există nici o îndoială că acest «tânăr» este foarte curajos. Consider că beneficiază de sprijinul unei familii care manifestă iubire şi grijă şi cred că îşi înfruntă suferinţa cu mult curaj. Potrivit convingerilor lui religioase, constituie o greşeală din partea lui faptul de a folosi derivaţi ai sângelui introducându-i în corp, indiferent de scopul urmărit . . . Am avut privilegiul de a citi afidavitul redactat ieri de Adrian, de a o audia pe mama sa şi de a discuta cu Adrian.

Sunt convins că el crede din toată inima că acceptarea sângelui este ceva greşit şi că faptul de a fi obligat să accepte sânge în situaţia în discuţie ar însemna o violare a corpului lui, o violare a intimităţii sale şi o violare a întregii sale fiinţe într-o asemenea măsură, încât aceasta îi va influenţa în mod dramatic forţa şi capacitatea de a lupta cu chinul cumplit pe care trebuie să-l suporte, oricare ar fi deznodământul.

Consider că medicul a făcut o declaraţie deosebit de rezonabilă atunci când a spus că pacientul trebuie să aibă o atitudine pozitivă şi să fie dispus să coopereze în ce priveşte chimioterapia şi alte tratamente împotriva cancerului, pentru a exista cât de cât o speranţă, dar o speranţă reală, de reuşită, şi că un pacient care este constrâns la ceva împotriva celor mai intime convingeri ale sale va fi un pacient a cărui compatibilitate cu tratamentul va fi drastic redusă. . . .

Consider că ceea ce i s-a întâmplat lui Adrian a contribuit la maturizarea lui într-o măsură care ar părea de neînchipuit în cazul unui băiat de 15 ani care nu se confruntă şi nu trăieşte situaţia pe care o trăieşte el şi cu care trebuie să se confrunte şi se confruntă el. Cred că experienţa lui este cea mai dureroasă experienţă pe care mi-aş putea-o imagina şi presupun că credinţa este unul dintre lucrurile care îi susţin pe el şi pe familia lui. Cred că lucrurile care s-au întâmplat l-au făcut pe Adrian să se maturizeze într-o măsură care depăşeşte aşteptările în ce priveşte maturizarea unui băiat de 15 ani. Cred că băiatul cu care am vorbit azi dimineaţă este cu totul deosebit de un copil obişnuit de vârsta lui, din cauza acestei tragice experienţe.

Consider că este suficient de matur pentru a exprima un punct de vedere convingător şi l-a exprimat faţă de mine . . . Sunt, de asemenea, convins că este corect . . . să ţin seama de dorinţa lui şi fac acest lucru. Dorinţa lui este să nu i se administreze derivaţi pe bază de sânge şi, de asemenea, sunt convins că, dacă această dorinţă este încălcată în vreun fel de d. director în virtutea unui ordin emis de această instanţă, interesele lui ar fi cu adevărat şi în mod clar afectate în sens negativ . . . În plus, dacă — şi acest lucru este foarte posibil — va muri din cauza bolii, el ar muri, ţinând seama de convingerile sale religioase, foarte nefericit şi trist, ceea ce este departe de a fi de dorit. Ţin seama de toate aceste lucruri. . . .

Având în vedere toate aceste situaţii, consider că este corect să refuz cererea cu privire la folosirea derivaţilor pe bază de sânge în tratamentul lui Adrian“.

Mesajul lui Adrian către judecătorul Wells

Acest băiat, care ştia că va muri, i-a trimis judecătorului Robert Wells un mesaj plin de consideraţie, care a fost comunicat de d. David Day după cum urmează: „Cred că ar fi o neglijenţă din partea mea dacă nu v-aş transmite în numele clientului meu, cu care am vorbit foarte pe scurt după ce aţi plecat astăzi de la spital, mulţumiri din adâncul inimii sale, o inimă de aur, pentru că aţi tratat această problemă cu promptitudine, sensibilitate şi o remarcabilă imparţialitate. El vă este foarte recunoscător, Onorată Instanţă, şi aş dori ca acest lucru să fie consemnat în procesul-verbal. Vă mulţumesc“.

Mama lui Adrian relatează momentele finale ale acestei experienţe:

„După proces, Adrian l-a întrebat pe dr. Jardine: «Cât voi mai trăi?» Medicul i-a răspuns: «O săptămână sau două». L-am văzut pe fiul meu lăsând să-i curgă o lacrimă furişată printre pleoapele închise strâns. M-am apropiat să-l cuprind în braţe, dar el mi-a spus: «Nu, mamă. Mă rog». După câteva momente, l-am întrebat: «Cum priveşti situaţia aceasta, Adrian?» «Mamă, oricum voi trăi, chiar dacă mor. Şi dacă mai am doar două săptămâni de trăit, vreau să mă bucur de ele. Aşa că trebuie să fiţi bucuroşi».

A vrut să viziteze filiala Watch Tower din Georgetown, Canada. A făcut acest lucru. A înotat în piscina de acolo împreună cu unul dintre prietenii lui. A fost la un meci al echipei de base-ball Blue Jays şi s-a fotografiat împreună cu câţiva dintre jucători. Cel mai important lucru însă a fost că în inima lui el se dedicase pentru a-i sluji lui Iehova Dumnezeu şi a dorit să-şi simbolizeze dedicarea prin cufundarea în apă. Între timp însă, starea lui s-a agravat şi s-a întors la spital, dar fără să mai poată ieşi. Cu multă amabilitate, infirmierele i-au pus la dispoziţie unul dintre bazinele de oţel din salonul de fizioterapie. A fost botezat acolo la 12 septembrie; a murit a doua zi, la 13 septembrie.

Înmormântarea lui a fost cea mai mare înmormântare pe care a avut-o vreodată biroul de pompe funebre — infirmiere, medici, părinţi ai pacienţilor, colegi de clasă, vecini şi multe dintre surorile şi fraţii lui spirituali atât din congregaţia lui, cât şi din alte congregaţii. Ca părinţi, nu ne-am dat seama de toate calităţile minunate care deveneau evidente la fiul nostru pe măsură ce îşi îndura multele încercări, nici de bunătatea şi consideraţia care făceau parte din personalitatea sa creştină aflată în dezvoltare. Psalmistul inspirat a spus: «Copiii sînt o moştenire de la Iehova». Cu siguranţă că Adrian a fost, şi aşteptăm cu nerăbdare să ne întâlnim cu el în lumea nouă a lui Iehova, o lume nouă a dreptăţii care va fi instituită cât de curând pe un pământ paradiziac.“ — Psalmul 127:3, NW; Iacov 1:2, 3.

Să aşteptăm şi noi, în cazul lui Adrian, împlinirea promisiunii lui Isus consemnată în Ioan 5:28, 29: „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii“.

Respingând transfuziile de sânge care se presupune că i-ar fi putut prelungi viaţa prezentă, Adrian Yeatts s-a dovedit a fi unul dintre acei mulţi tineri care îl pun pe Dumnezeu pe primul plan.

[Chenarul de la pagina 5]

‘Viaţa este în sînge’

Sângele este de o incredibilă complexitate, el ajungând la fiecare celulă a corpului. Într-o singură picătură de sânge, 250 000 000 de hematii aduc oxigenul şi elimină dioxidul de carbon; 400 000 de leucocite descoperă şi distrug invadatorii nepoftiţi; 15 000 000 de trombocite se adună imediat acolo unde există o tăietură şi încep procesul de coagulare pentru a închide rana. Toate acestea se află în suspensie în plasma transparentă, de culoarea fildeşului care, la rândul ei, este alcătuită din sute de componente cu roluri deosebit de importante în nenumăratele funcţii ale sângelui. Oamenii de ştiinţă nu cunosc amănunte despre activitatea sângelui.

Nu este de mirare că Iehova Dumnezeu, Creatorul acestui lichid miraculos, declară că ‘viaţa este în sînge’. — Leviticul 17:11, 14.

[Chenarul de la pagina 7]

Transplant de inimă fără sânge

În octombrie, anul trecut, o fetiţă de trei ani pe nume Chandra Sharp a fost internată la un spital din Cleveland, Ohio, Statele Unite, având inima nu doar hipertrofiată, ci şi slăbită. Era subnutrită, prezenta tulburări de creştere, cântărea numai 9 kilograme şi avea nevoie de un transplant de inimă. Se presupunea că mai avea de trăit doar câteva săptămâni. Părinţii ei au fost de acord cu transplantul, însă nu şi cu tranfuzia de sânge. Ei sunt Martori ai lui Iehova.

Faptul acesta nu a constituit o problemă pentru medicul chirurg Charles Fraser. Iată ce se putea citi în numărul din 1 decembrie 1993 al cotidianului Flint Journal din Michigan: „Dr. Fraser a afirmat că Clinica Cleveland, precum şi alte centre medicale se specializează în efectuarea multor tipuri de operaţii — inclusiv transplanturi — fără ca pacientului să i se injecteze sângele altei persoane. «Ştim mai multe lucruri despre modul de prevenire a pierderilor de sânge, precum şi despre modul de a acţiona aparatul inimă-plămân cu alte lichide în loc de sânge», a spus d. Fraser“. Apoi a adăugat: „Unele spitale de specialitate efectuează de zeci de ani intervenţii chirurgicale complexe la nivelul cordului şi al vaselor sanguine fără să folosească sânge. . . . Noi căutăm întotdeauna să operăm fără să folosim sânge (transfuzat)“.

La 29 octombrie el i-a făcut Chandrei un transplant de inimă fără să folosească sânge. O lună mai târziu, Chandra se simţea bine.