Dorinţa mea arzătoare de a-i sluji lui Dumnezeu

Aveam cinci ani şi eram cunoscută drept teroarea terenului de joacă. Frecventam şcoala Perkins pentru nevăzători.

Aveam să-mi petrec următorii 13 ani în această şcoală din Watertown, în statul american Massachusetts. Ştiam că toţi ceilalţi elevi erau orbi, dar eu credeam că puteam vedea. Părinţii m-au tratat întotdeauna exact la fel ca pe celelalte cinci surori ale mele. Tot ce făceau ele, făceam şi eu — treburi gospodăreşti, mers pe patine cu rotile, înot, căţărat prin copaci, tot. Niciodată nu am fost tratată în mod diferit de restul, de aceea niciodată nu m-am gîndit la mine ca fiind oarbă.

Iubeam viaţa, iubeam aventura şi eram dornică să mă distrez. Îi antrenam pe ceilalţi copii să se dea pe tobogan, pe balansoar şi în leagănul-bărcuţă. Îl balansam atît de puternic încît copiii ţipau, dar eu cîntam cît puteam de tare şi strigam pentru a mă distra. Presupun că exageram, deoarece atunci clopoţelul suna şi responsabila instituţiei mă chema, îmi dădea cîteva lovituri cu dosul periei de păr, şi trebuia să stau pe scaunul rezervat copiilor neascultători. Acesta era aşezat lîngă casa scării pe care toţi profesorii o foloseau. Ei mă vedeau şi mă întrebau rîzînd: „Iar eşti aici?“

Dar permiteţi-mi să mă întorc puţin în urmă şi să vă explic cum am ajuns în această şcoală pentru nevăzători. M-am născut în 1941 şi, pe cînd aveam doi ani, părinţilor li s-a spus că aveam o tumoare pe nervul optic al unui ochi. Ochiul trebuia extirpat. În timpul operaţiei, ei au descoperit că tumoarea se extinsese la nervul optic al celuilalt ochi şi ameninţa acum creierul. Aceasta însemna fie extirparea ambilor ochi, fie moarte. Atunci, în 1943, cecitatea era considerată mai rea decît moartea. Un oftalmolog a spus: „Dacă ar fi vorba de copilul meu, aş lăsa-o să moară“. Celălalt oftalmolog nu a fost de acord: „Nu, las-o să trăiască“. Din fericire, părinţii mei m-au lăsat să trăiesc. Trei ani mai tîrziu, eram teroarea terenului de joacă.

Fiecare copil primea instruire religioasă în religia pe care şi-o alegea. Întrucît mama era catolică, eu am fost instruită de călugăriţele care veneau săptămînal de la mănăstirea învecinată. Ele îmi relatau istorioare despre „sfinţi“ care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, astfel că la o vîrstă fragedă ardeam de dorinţa de a fi exact ca ei. Doream să-mi dedic întreaga viaţă lui Dumnezeu, dar călugăriţele mi-au spus că nu aveam nici o speranţă. „Eşti prea rea, spuneau ele. Dumnezeu nu te va accepta!“ Spuneau aceasta deoarece mă jucam cu copii protestanţi şi evrei, în timp ce ele ne spuseseră să ne jucăm numai cu catolici.

O altă sursă de iritare pentru călugăriţe era faptul că le întrebam despre numele lui Dumnezeu. Pe vremea aceea mama studia, deşi nu în mod regulat, cu Martorii lui Iehova, iar cînd veneam acasă o dată pe lună pentru un week-end, auzeam spunîndu-se că numele lui Dumnezeu este Iehova. Cînd le întrebam pe călugăriţe de ce nu ne învăţau despre Iehova, ele se înfuriau şi mă dădeau afară din clasă, pe culoar. Cred că trebuie să-mi fi petrecut jumătate din anii copilăriei stînd fie pe culoar, fie pe scaunul de pedeapsă.

Dat fiind că mama era o bună catolică, cum se face că ea studia cu Martorii lui Iehova? După operaţia mea preotul a vizitat-o şi i-a spus că ea trebuie să fi făcut ceva îngrozitor de rău pentru a-l supăra pe Dumnezeu atît de tare încît să-mi ia vederea. În loc să o consoleze în aceste momente de profundă durere prin care trecea, el a făcut-o să se simtă vinovată. În plus, el l-a învinuit pe Dumnezeu pentru cecitatea mea. Prin atitudinea sa, acest preot a lăsat uşa larg deschisă pentru Martorii lui Iehova, care nu peste mult timp au venit să bată la uşa noastră.

Ei i-au vorbit despre minunata veste bună a Regatului şi despre faptul că Dumnezeu, fiind un Dumnezeu al iubirii, nu cauzează suferinţe. Aşa a început mama să studieze cu Martorii. I-a trebuit însă mult timp pînă să se dedice lui Iehova pentru a-i sluji. Învăţăturile eronate ale catolicismului fuseseră adînc înrădăcinate în ea. Dar adevărurile Bibliei pe care le învăţa erau „puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să dărîme întăriturile“, şi în 1954 mama s-a botezat ca Martoră a lui Iehova. — 2 Corinteni 10:4.

Acum, cînd mergeam acasă pentru vizita mea lunară cu ocazia unui week-end, tata dorea ca noi să mergem la biserica baptistă, unele dintre surorile mele frecventau biserica metodistă, mama mă lua la Sala Regatului, iar la şcoală instruirea mea în catolicism se intensifica. Patru religii diferite se practicau în acelaşi timp într-o singură familie! Eram, aşadar, complet dezorientată neştiind care era modul corect de a-i aduce închinare lui Dumnezeu.

Pe cînd aveam 16 ani, acea profundă, fierbinte, arzătoare dorinţă de a-i sluji lui Dumnezeu în modul corect a început să devină mai intensă ca oricînd. M-am rugat lui Iehova cerîndu-i ca omul cu care mă voi căsători să aparţină religiei adevărate, indiferent care era ea. Ei bine, a sosit ziua cînd acest om aparent minunat a venit şi m-a cerut în căsătorie. Şi întrucît era catolic şi se părea că Dumnezeu mi-l trimisese ca răspuns la rugăciune, am tras concluzia că religia catolică trebuie să fie cea adevărată. M-am decis deci ca începînd din acel moment să fiu cu adevărat o catolică, o soţie şi o mamă bună.

Din nefericire, căsătoria mea s-a dovedit a fi un dezastru. După 10 luni am fost binecuvîntaţi cu o fetiţă şi după alte 22 de luni cu un băiat, dar în tot acest timp căsătoria noastră se deteriora. Eram sigură că lucrurile nu aveau cum să se mai înrăutăţească.

Mă înşelam; ele s-au înrăutăţit mult. Noi aveam obiceiul să mergem la dans în fiecare sîmbătă seara, şi după aceea grupul se întorcea la noi acasă pentru a servi cafea şi răcoritoare. Dar într-o sîmbătă, am mers acasă la un alt prieten. În timp ce eram acolo, l-am surprins pe soţul meu discutînd despre un schimb de soţii. Era acolo un străin care l-a întrebat cine avea să-i fie partenera de noapte, şi l-am auzit pe soţul meu spunînd: „Poţi s-o iei pe soţia mea“. Îngrozită, înspăimîntată, am fugit din casa respectivă. În primele ore ale dimineţii am plătit preţul plecării. Cînd soţul meu s-a întors acasă, m-a bătut cu brutalitate sub pretextul că ‘îl făcusem să treacă drept un imbecil’.

Toată ziua de duminică m-am rugat fierbinte lui Iehova ca, dacă exista o religie adevărată, un mod corect de a-i sluji, să-mi arate care era acesta. Altminteri, doream să mor. Singurul lucru care mă reţinea de la sinucidere erau cei doi copilaşi ai mei. Cine avea să le poarte de grijă dacă eu muream?

În dimineaţa următoare mă aflam în grădină desculţă şi tundeam iarba — trebuia să fiu desculţă pentru a-mi da seama unde era iarba mai lungă şi trebuia tăiată — cînd s-au apropiat doi Martori ai lui Iehova, un bărbat şi o femeie. Niciodată nu voi uita cît de manierat era bărbatul respectiv şi ce voce blîndă avea. El avea un articol special în Braille publicat de Watch Tower Society. Mi  l-a dat şi m-a întrebat dacă ar putea reveni săptămîna următoare. În realitate nu eram pregătită pentru acest lucru, dar ei aveau o atitudine atît de călduroasă şi de amabilă, încît nu i-am putut refuza. Îmi aduc aminte că m-am întors în casă gîndindu-mă: „O, nu, Dumnezeule, nu ei, nu Martorii lui Iehova! Nu ar putea fi o altă religie?“

Ei au revenit şi am studiat săptămînal Biblia. Apoi au început să vină două femei, Judy şi Penny. Ele erau miniştri cu timp integral (pioniere speciale) şi erau o adevărată binecuvîntare din partea lui Iehova. Judy era o fire entuziastă şi deschisă, dar în acelaşi timp studioasă şi deosebit de abilă în găsirea versetelor biblice. Penny era mai calmă, dar fermă în aplicarea disciplinării de care aveam nevoie. Ele îşi dedicaseră întreaga viaţă pentru a-i sluji lui Iehova şi, cu timpul, şi eu am dorit să fiu exact ca ele, nu ca acei „sfinţi“ despre care îmi vorbiseră călugăriţele.

Mai tîrziu, cînd au abordat problema predicării din casă în casă, mi-am zis: ‘O, nu, să nu se aştepte să fac asta! Sînt oarbă!’ Niciodată înainte nu am folosit handicapul meu drept scuză pentru a mă sustrage de la ceva, dar de această dată mi-am zis: ‘Nu. Nu voi merge în serviciul de la uşă la uşă’. Aşadar le-am răspuns: „Cum pot să citesc texte scripturale la uşi?“ Penny mi-a răspuns în mod calm: „Poţi memora texte scripturale, nu-i aşa?“ Ea ştia că puteam, deoarece ele mă învăţau cîte două noi texte scripturale în fiecare săptămînă. Evident, cu ele nu-mi mergea!

În 1968, după ce studiasem timp de doi ani, m-am decis să asist la Comemorarea morţii lui Cristos. M-am rugat înainte de a-i spune soţului meu. Ştiam că va reacţiona cu violenţă, ceea ce s-a şi întîmplat. El a ţipat spunînd că prefera să mă vadă moartă decît să fiu Martoră a lui Iehova. A apucat un cuţit şi mi l-a pus în gît. „Spune-mi că nu vei merge, şi n-am să te omor!“ M-am rugat în tăcere lui Iehova: ‘Ajută-mă să rămîn fidelă, chiar dacă va trebui să mor’. Am simţit atunci că mă învăluie un extraordinar calm interior şi m-am surprins gîndindu-mă: ‘De ce folos mi-ar fi viaţa fără serviciul lui Iehova?’ Părea o veşnicie dar, în cele din urmă, el a aruncat cuţitul pe duşumea. „Nu pot să te omor, s-a lamentat el, vreau s-o fac, dar efectiv nu pot. Nu ştiu de ce.“

În timpul Comemorării, aceste sentimente de pace şi apropiere de Iehova m-au învăluit din nou. Cînd am ajuns acasă, era uşa încuiată, iar lucrurile îmi erau pe prag. Am petrecut noaptea la părinţii mei. După aceea, ameninţările cu cuţitul au continuat, la fel şi bătăile. Adesea găseam uşa încuiată cînd mă întorceam de la întruniri. Soţul meu mi-a spus: „Dacă îi slujeşti lui Iehova, să-ţi poarte el de grijă“. El a încetat să plătească facturile. Alimentele ni s-au terminat, gazul şi curentul ne-au fost tăiate, ne-am pierdut locuinţa. Dar Iehova a fost întotdeauna prezent pentru a ne susţine, pe mine şi pe copii.

În iulie 1969 s-a ţinut un mare congres al Martorilor lui Iehova la New York City. Cu o oră înainte de a pleca la tren, soţul meu m-a înghesuit într-un colţ ameninţîndu-mă după cum obişnuia şi punîndu-mi iar cuţitul în gît. Dar eram deja obişnuită cu aceasta şi niciodată nu m-am lăsat intimidată. Cu ocazia acelui congres, la data de 11 iulie 1969, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova. Împreună cu alţi 3 000 de congresişti am fost botezată în ocean.

Cel puţin două luni pe an realizam cîte 75 de ore, cu toate că soţul meu îmi interzicea să ies în serviciu. Ştiam că Cristos Isus ne-a poruncit să predicăm şi că trebuia să ascult de el (Matei 24:14; 28:19, 20). Acasă lucram însă întotdeauna din greu. Menţineam casa curată. Masa era gata la timp. În serile cu întruniri, îi găteam soţului meu mîncarea preferată. Cînd veneam acasă, îi pregăteam un desert special. Dar chiar şi aşa, el era deosebit de morocănos. Însă este greu ca cineva să continue să ţipe la tine cînd îi oferi desertul preferat!

În 1975 soţul meu a decis să ne mutăm în California. În noiembrie 1976, după 17 ani, căsătoria noastră s-a sfîrşit. Niciodată nu am dorit să divorţez. Niciodată nu am crezut că divorţul ar fi un lucru bun. La Maleahi 2:16, Iehova a spus că ‘urăşte despărţirea în căsătorie’. Aceasta a fost pentru mine o experienţă tulburătoare. Pentru a adăuga la durerea mea, copiii au rămas cu tatăl lor în California. Cît despre mine, m-am reîntors în Est unde trăisem înainte.

Acolo se aflau părinţii mei, care m-au crescut cu atîta căldură şi iubire. (Între timp tatăl meu a murit, dar mama încă trăieşte. Are peste 80 de ani şi este o Martoră fidelă de aproape 40 de ani.) Deşi am trăit singură, Iehova s-a îngrijit de toate necesităţile mele: locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, bani, locuri de muncă atunci cînd aveam nevoie, şi mulţi prieteni iubitori care m-au ajutat şi încă mă ajută foarte mult. Judy Cole, o veche prietenă, deşi locuieşte acum departe de mine, îmi telefonează adesea, îmi citeşte unele articole din Turnul de veghere şi mă încurajează. Ea îmi este cu adevărat cea mai bună prietenă — bineînţeles după Iehova, a cărui prietenie o preţuiesc mai mult decît orice altă prietenie pe care am avut-o vreodată!

La 1 octombrie 1986, la orele 11 noaptea, fiica mea Linda m-a sunat din San Diego, California. Ea mi-a spus că fiul meu, Stephen, care avea atunci 23 de ani, se afla în spital la reanimare şi că nu existau speranţe să trăiască. În timp ce mergea cu motocicleta pe un drum de munte, s-a izbit de un copac şi a plonjat de pe o stîncă abruptă înaltă de 45 de metri aterizînd în canionul ce se afla dedesubt. Nu exista decît o casă în apropiere. Era ora două noaptea, dar s-a întîmplat ca bărbatul care locuia acolo să fie treaz: studia. El a auzit zgomotul, a ieşit afară, a văzut ce se întîmplase şi imediat a chemat ajutoare.

Stephen era inconştient, avea ambele picioare fracturate, o rotulă zdrobită şi capul foarte umflat. Cînd am ajuns acolo, medicii mi-au spus că nu credeau că va trăi. Era în comă de o săptămînă. Eram acolo cînd şi-a revenit. „Bună, mama“, a spus el; cele mai fericite cuvinte pe care le-am auzit vreodată! Pentru a-mi spori bucuria, Stephen s-a botezat ca Martor al lui Iehova un an mai tîrziu, în iulie 1988.

O altă bucurie care îmi luminează acum viaţa: Watch Tower Society a pus în prezent la dispoziţie atît de multă literatură în Braille! Este un dar minunat, un dar extraordinar! Cînd am cunoscut adevărul, nu exista practic nimic în Braille. Dar în prezent există cartea Învăţătorul cel mare, Cartea mea cu relatări biblice, cartea Tinerii se întreabă, iar acum cartea Cel mai mare om care a trăit vreodată.

În concluzie, aş dori să spun că toate încercările prin care am trecut n-au făcut decît să mă apropie de Iehova. Toate acestea mi-au întărit foarte mult credinţa. Nu am suferit niciodată în adevăratul sens al cuvîntului din cauza faptului că nu vedeam, deoarece nu am ştiut niciodată ce înseamnă să vezi. Am văzut într-adevăr pînă la doi ani, dar nu îmi amintesc nimic despre aceasta. Cu toate acestea, unul dintre versetele mele preferate este Psalmul 145:16, care spune: ‘[Iehova, NW] îşi deschide mîna şi satură după dorinţă tot ce are viaţă’. Toate dorinţele neîmplinite acum vor fi împlinite în paradisul pămîntesc promis de Dumnezeu, în care el va face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:3–5). Chiar şi vederea îmi va fi redată, aşa cum mi-a reamintit într-o zi o Martoră.

Bucuria care îmi umple acum inima este perspectiva de a-mi satisface pentru eternitate dorinţa arzătoare de a-i sluji lui Iehova! — Relatată de Collette Nunes.

[Text generic pe pagina 27]

„Dacă ar fi vorba de copilul meu, aş lăsa-o să moară“

[Text generic pe pagina 27]

„Eşti prea rea, au spus ele. Dumnezeu nu te va accepta!“

[Text generic pe pagina 28]

Preotul l-a învinuit pe Dumnezeu pentru cecitatea mea

[Text generic pe pagina 28]

L-am surprins pe soţul meu discutînd despre un schimb de soţii

[Text generic pe pagina 29]

El a apucat un cuţit şi mi l-a pus în gît. „Spune-mi că nu vei merge, şi n-am să te omor!“

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Collette cu cîinele său pentru nevăzători

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Collette la 17 ani şi la 2 ani (cînd încă putea să vadă)