Capibara — Greşeală sau minunăţie a creaţiei?

CUM v-aţi simţi dacă cineva ar spune că sînteţi bizar sau stupid? V-aţi ofensa? Ei bine, aşa m-au descris evoluţionistul Charles Darwin şi alţii. Imaginaţi-vă, cineva a spus chiar că sînt „o greşeală a creaţiei“! Deşi sînt paşnic din fire, acest lucru mă înfurie. De aceea, doresc să mă disculp. Vă voi vorbi despre înfăţişarea mea, despre preferinţele şi temerile mele, despre părţile mele bune şi despre părţile mele rele, după care veţi decide dacă sînt o greşeală sau o minunăţie a creaţiei.

Cel mai mare din lume

Scuzaţi-mă. Sînt atît de zăpăcit încît am uitat să mă prezint. Mă numesc Capibara şi locuiesc în zona tropicală a Americii de Sud.a Vorbitorii de limbă spaniolă mă numesc carpincho sau chigüiro. Acestea sînt doar două din cele 190 de nume care mi s-au dat. Sînt însă mai bine cunoscut drept „cel mai mare rozător din lume“.

Aceasta sună a laudă, dar în realitate nu este. Sînt aproximativ de mărimea unei oi. Puneţi-mă pe cîntar şi acul va indica în jur de 45 de kilograme. Sora mea geamănă cîntăreşte 60 de kilograme sau mai mult. Însă ea este suplă comparativ cu o capibara femelă din Brazilia care a atins greutatea record de 90 de kilograme.

„Stăpînii păşunilor“

Toate aceste kilograme nu le acumulăm îndopîndu-ne cu alimente bogate în calorii, deoarece noi sîntem în exclusivitate vegetarieni, hrănindu-ne în principal cu iarbă. Uneori chiar paştem alături de vite. Amerindienii din vechime ne numeau în mod respectuos „stăpînii păşunilor“. Aceasta este, desigur, o descriere mult mai rezonabilă decît cea de „bizar“.

Ne hrănim, de asemenea, cu plante acvatice şi, în timp ce dvs. dormiţi, nu putem rezista tentaţiei de a ne înfige incisivii ascuţiţi într-un pepene zemos sau să roadem un lujer dulce de trestie de zahăr sau o plantă fragedă de orez.

De fapt, oricînd ne priviţi, ne vedeţi rozînd — nu pentru că am fi gurmanzi, ci pentru că sîntem rozătoare. Molarii noştri cresc în permanenţă, aşadar, singura modalitate de a-i menţine scurţi este aceea de a mesteca şi de a roade toată viaţa.

Totuşi, aşa cum au remarcat biologii, noi ştim ce anume să mestecăm. Alegem numai „plante cu cel mai mare conţinut de proteine şi, spun ei, sîntem mai eficienţi în ce priveşte transformarea ierbii în proteine decît oile sau iepurii“. Cine a spus că sîntem stupizi?

Un porc cu înotătoare?

Recunosc că înfăţişarea mea este, ca să spun aşa, caracteristică. Ochii pătrunzători, urechile mici şi rotunde, nările contractibile — toate sînt plasate pe partea superioară a capului meu mare, conferindu-mi un aer de continuă stupoare. Unii spun că arăt ca un „cobai uriaş“, dar care are ceva din alura unui hipopotam. Această comparaţie încă pot s-o suport. Nu sînt însă de acord cu scriitorul care a spus că botul meu pătrat pare a fi „sculptat de un novice dintr-un trunchi de copac înclinat“. În ceea ce mă priveşte, prefer să am „o faţă amuzantă [cu] ochi ageri de porc“.

Bineînţeles, nu sînt rudă cu porcii, dar picioarele mele scurte, corpul meu robust, asemănător unui butoi, mă fac să semăn cu ei. În plus, cu 200 de ani în urmă, botanistul suedez Carolus Linnaeus m-a clasificat în mod greşit drept porc. Dar, aţi văzut vreodată un porc cu înotătoare? Greu de crezut! Însă, acest lucru este exact ceea ce mi-a dat Creatorul şi, credeţi-mă, aceste picioare palmate sînt foarte practice deoarece îmi place apa. De fapt, corpul meu ca de porc şi predilecţia pentru apă mi-au adus supranumele de porc de apă.

Secretul meu în ce priveşte înotul

Locuiesc, de preferinţă, în pădurile tinere şi dese din apropierea eleşteelor, lacurilor, rîurilor şi mlaştinilor. Nu numai că iubesc apa, dar am nevoie de ea pentru a supravieţui.

Însă, cu circa trei sute de ani în urmă, în Venezuela, predilecţia noastră pentru apă ne-a adus necazuri. Catolicii de acolo nu aveau voie să mănînce carne în timpul postului Paştelui. Peştele era însă un aliment permis. Astfel, biserica catolică a decretat că strămoşii mei erau peşti! Pînă în ziua de azi credincioşii din Venezuela ne mănîncă fără remuşcări în timpul postului Paştelui.

Din fericire, unii dintre strămoşii mei au scăpat. Cum? Nu făcîndu-şi vizuini pentru a se ascunde, cum fac celelalte rozătoare. Mai degrabă, cînd ne simţim în pericol, ne îndreptăm spre apă, ne aruncăm în ea şi înotăm în larg cu uşurinţă. Deşi corpul meu nu are caracteristicile aerodinamice ale altor creaturi acvatice, sînt un înotător excelent. Motivul? Aici este secretul meu.

Straturile mele de grăsime fac ca greutatea corpului meu să fie doar cu puţin mai mare decît a apei în ce priveşte volumul dezlocuit. Gîndiţi-vă puţin, un cercetător a scris că atunci cînd sînt în apă am supleţea unui balerin şi că mişcările mele sînt deosebit de graţioase! Aceasta nu este totuna cu a fi „o greşeală de creaţie“!

Cînd sînt în pericol, picioarele mele palmate mă propulsează repede înainte — departe de duşmani. Pot să parcurg distanţe mari sub apă rămînînd cufundat mai multe minute. Apoi, cu precauţie, revin la suprafaţă scoţîndu-mi afară doar nările, ochii şi urechile — întocmai ca hipopotamul. Duşmanii mei, de pildă cîinii sălbatici, jaguarii, caimanii, anacondele şi oamenii, nu pot să mă repereze prea uşor în mijlocul plantelor acvatice. În plus, fiind dotat cu un foarte fin simţ al mirosului, depistez uşor prezenţa animalelor de pradă.

Întrucît o expunere constantă la soarele fierbinte îmi provoacă crăpături şi ulceraţii ale pielii, faptul de a sta în apă constituie o protecţie împotriva arsurilor. Blana mea cu nuanţe de la brun-roşcat la gri este destul de rară, lăsînd să se vadă pielea. Aşadar, pentru a-mi menţine constantă temperatura corpului, pur şi simplu rămîn cufundat în apă sau mă tăvălesc în noroi, acoperindu-mi corpul cu un strat de argilă.

„Colaborare în ce priveşte alăptarea“

Sîntem vreodată pe uscat? Cel puţin mama trebuie să se întoarcă acolo pentru a naşte. După o gestaţie de circa patru luni, ea naşte între doi şi opt pui, fiecare cîntărind peste un kilogram. „Culoarea lor brun deschis, blana mai lucioasă“, notează un observator, face ca ei să pară „îmbrăcaţi mai elegant“ decît părinţii lor. O capibara femelă începe să se reproducă la vîrsta de 15 luni. Ea poate trăi circa zece ani dînd naştere pe parcursul vieţii la cel puţin 36 de pui.

Doar la cîteva ore după naştere, capibara junior o urmează îndeaproape pe mama sa. Înotul este însă mult mai dificil, deoarece puiul ezită la început să intre în apă. După o lansare forţată, puiul se zbate cu desperare încercînd să ajungă la mama lui sau la o altă femelă pentru a i se căţăra pe spate. Atunci mama joacă de bună voie rolul de colac de salvare. Cu cît puiul devine mai mare însă, cu atît este mai dificil să-şi menţină echilibrul. Curînd el se va rostogoli de pe spatele mamei, înotînd de unul singur.

Femelele adulte cooperează în ce priveşte alăptarea. Mamele îi alăptează nu numai pe puii lor, ci şi pe însetata progenitură a altei femele. De ce? „Colaborarea în ce priveşte alăptarea“, explică autorul de documentare Adrian Warren, “poate să sporească şansele de supravieţuire ale celor mici“.

În încheiere

Fiind blînzi din fire, sîntem uşor de domesticit. Un fermier orb din Surinam chiar a utilizat un capibara drept „cîine pentru nevăzători“. Dar, în principal, sîntem crescuţi pentru carnea noastră care, după părerea unora, este delicioasă. În Venezuela, de exemplu, există ferme unde sîntem crescuţi cu miile pentru scopuri alimentare — o onoare discutabilă. În orice caz, sper că mă simpatizaţi deja nu doar pentru că sînt bun la gust, ci pentru ceea ce sînt.

În concluzie, ce părere aveţi? Sînt eu o greşeală sau o minunăţie a creaţiei? Îi daţi dreptate lui Darwin sau mie? Bineînţeles, nu vreau să vă influenţez, dar amintiţi-vă: Darwin s-a înşelat de multe ori!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Sîntem crescuţi cu miile pentru scopuri alimentare — o onoare discutabilă