Am căutat o lume mai bună

Relatată de o fostă călugăriţă catolică

O LUME mai bună — era oare posibil lucrul acesta? Desigur, scopul lui Dumnezeu cînd a creat lumea nu a fost ca ea să fie plină de ură, violenţă, egoism, corupţie, nedreptăţi şi suferinţă. Trebuie să existe o lume mai bună. Dacă lucrul acesta era posibil, atunci eram hotărîtă să contribui la realizarea lui.

M-am născut şi am crescut în provincia Corrientes din Argentina, un loc renumit pentru închinarea la Virgina Itati. Oamenii sînt catolici, extrem de religioşi, şi în fiecare an fac multe pelerinaje pentru a se închina la această fecioară. Eu mă aflam printre ei. Din copilărie doream să-l cunosc pe acest Dumnezeu despre care se vorbea atît de mult, dar tatăl meu mi-a interzis să asist la orele de catehism. Mai tîrziu, cînd eram adolescentă, tata a devenit beţiv din cauza asocierilor sale rele. Cu toţii am suferit, dar îndeosebi mama, care a trebuit să suporte injurii şi abuz fizic. Ca urmare, am ajuns să urăsc bărbaţii, considerîndu-i pe toţi răi şi perverşi.

Obiectivul meu — un revolver pentru a ucide

Şcoala a dezvoltat însă ceea ce aveam mai bun în mine. Am studiat cu zel şi tenacitate, primind diplome în croitorie şi în domeniul comerţului, iar mai tîrziu am obţinut cu note maxime diploma de profesoară. Cele mai dragi visuri începeau să mi se realizeze: obţinerea de titluri şi diplome care aveau să mă elibereze de jugul patern. Totodată, îmi făceam planuri să lucrez din greu ca să îmbunătăţesc situaţia mamei mele şi apoi — să cumpăr un revolver pentru a-mi ucide tatăl!

Aceasta, desigur, nu mi-a adus bucurie, şi cu atît mai puţin pace şi fericire. Mai degrabă, mă simţeam ca un animal în cuşcă. Aveam 20 de ani şi mă aflam într-un labirint din care nu era ieşire.

Viaţa religioasă — Aşteptări şi realităţi

Cam în această perioadă am început să mă asociez cu călugăriţele şi, de asemenea, cu comuniştii. Ambele grupări încercau să mă îndoctrineze cu ideile lor. Dar ideea de a-i ajuta pe săracii din ţinuturi îndepărtate, cum sînt Africa şi Asia m-a determinat să mă decid pentru mănăstire.

Timp de 14 ani am trăit într-o mănăstire. Viaţa mea în mănăstire era confortabilă, liniştită şi paşnică. Pînă cînd nu am început să lucrez cu preoţi a căror filozofie se concentra asupra ţărilor în curs de dezvoltare nu am fost conştientă de diferenţa ce exista între lumea în care trăiam noi, călugăriţele, şi lumea restului omenirii — o lume a suferinţei şi nedreptăţilor în care oamenii sufereau sub jugul opresiv al celor despotici.

În ordinul religios din care făceam eu parte, misionarii carmeliţi ai Sf. Tereza, se vorbea mult despre dreptate, dar superiorii mei păreau să o ignore complet în modul de a-i trata pe alţii. Membrii corpului didactic primeau un salariu mult inferior celui stabilit de guvern, fără să aibă parte de beneficii suplimentare pentru ei şi pentru familiile lor şi puteau fi concediaţi fără preaviz şi fără indemnizaţie. În ce priveşte ajutorul casnic, situaţia era şi mai rea; după o muncă de 10–12 ore la şcoală, ei trebuiau să găsească un loc de muncă suplimentar pentru a-şi întreţine şi hrăni familia. Voiam să îndrept această situaţie nedreaptă.

Cînd i-am amintit acest lucru maicii stareţe, ea mi-a spus că îmi lipsea doar mitraliera în spate pentru a fi o extremistă în toată legea. În acel moment, m-am gîndit că aş prefera să fiu o extremistă decît să fiu atît de inumană cum erau ei. Aşadar, am decis să cer dispensare de jurămîntul pe viaţă pe care îl făcusem privitor la castitate, sărăcie şi supunere. Voiam să ajut biserica în mod mai amplu. Dispensarea mi-a fost acordată imediat.

Activitatea mea politică

Atunci am început să trăiesc cu adevărat în conformitate cu jurămîntul de sărăcie. De multe ori nu aş fi avut nici o bucăţică de pîine dacă nu mi-ar fi fost oferită de unele persoane cu inimă bună care mă înconjurau. Pentru prima dată am aflat cum trăiau în realitate oamenii de rînd. Am lucrat din greu alături de biserica locală în toate domeniile — religios, social şi politic. Avînd în vedere că le predam adulţilor, am avut multe ocazii să discut cu ei despre condiţiile primitive pe care li le impunea societatea, despre cauzele lor şi despre soluţiile posibile. Care erau aceste soluţii? Faptul de a lucra mai întîi prin mijloace paşnice şi proteste; iar apoi, dacă era necesar, a recurge la violenţă pentru a realiza acest obiectiv dorit, dreptatea.

Mişcarea politico-religioasă cu care eram asociată, organizată de preoţi catolici şi susţinută de laici, se ocupă de zonele subdezvoltate din Africa, Asia şi America Latină. Ea susţine o schimbare imediată şi radicală a structurilor socio-economice printr-un proces revoluţionar cu o respingere categorică a oricărui tip de imperialism economic, politic şi cultural. Obiectivul ei este stabilirea unui socialism de tip latino-american care să promoveze crearea lui hombre nuevo (a omului nou), liber de legăturile impuse de sisteme politice străine.

Ne-am asumat obligaţia de a pătrunde tot mai adînc în rîndurile celor săraci, identificîndu-ne cu condiţiile lor de viaţă. Cu aceste idealuri în minte, am luptat pentru a-i ajuta pe toţi — tineri şi bătrîni, adolescenţi şi adulţi.

Viaţa mea particulară — Cea mai mare deziluzie

În lupta mea pentru îmbunătăţirea condiţiilor săracilor, am uitat că inima poate fi trădătoare. M-am îndrăgostit de superiorul meu, un preot, cu care am trăit doi ani. În cele din urmă am rămas însărcinată. Cînd preotul a aflat, a dorit ca eu să fac avort, lucru pe care l-am refuzat deoarece aceasta ar fi fost crimă. Pentru a avea copilul, a trebuit să renunţ să lucrez cu preotul respectiv şi să părăsesc oraşul ca nu cumva să se descopere că eram amanta lui.

Am părăsit oraşul profund rănită şi mă gîndeam să mă sinucid aruncîndu-mă sub tren, dar ceva m-a reţinut. Am perseverat. Prietenii, membrii de familie şi unele persoane amabile din localitatea mea natală mi-au dăruit iubire, compasiune şi înţelegere — lucru pe care singurul om pe care l-am iubit nu l-a făcut niciodată. Cînd fiul meu s-a născut, ei au fost cei care ne-au purtat de grijă. Voiam să-l cresc pe fiul meu pentru a deveni un bărbat puternic, dinamic, statornic în convingeri şi dispus să-şi dea viaţa pentru idealurile sale. Din acest motiv, i-am pus al doilea nume Ernesto, în memoria lui Ernesto Che Guevara (binecunoscutul gueriler argentinian) pe care l-am admirat mult.

Cînd guvernul argentinian a fost răsturnat de forţele militare, grupările de stînga au început să fie persecutate. Mulţi dintre colaboratorii mei au fost arestaţi. De mai multe ori în casa mea au dat năvală encapuchados (cei cu glugă), care au scotocit peste tot şi mi-au furat aproape toate lucrurile. De multe ori am fost chemată înaintea autorităţilor pentru a dezvălui locurile unde se aflau colaboratorii mei, dar le-am rămas loială prietenilor mei, preferînd să mor mai degrabă decît să devin o trădătoare.

Un punct de cotitură

Pentru a supravieţui unei astfel de situaţii tensionate, aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc, de cineva în care mă puteam încrede şi pe care puteam conta ca prieten adevărat. Acesta a fost momentul cînd doi Martori ai lui Iehova au bătut la uşa mea. I-am primit fericită, observînd la ei un anume calm şi o anume amabilitate care m-a atras. I-am rugat să revină pentru a studia Biblia cu mine. Cînd au revenit, le-am explicat situaţia dificilă în care mă aflam şi le-am spus cu francheţe că nu doream să fie consideraţi drept complici ai mei. Ei m-au asigurat că nu le era teamă, deoarece autorităţile ştiau cine sînt ei.

Studiul nostru biblic a fost plin de obstacole încă de la început. Întrucît îmi pierdusem credinţa şi încrederea în Dumnezeu, îmi era foarte greu să accept punctele doctrinale din auxiliarul pentru studiul Bibliei, Adevărul care conduce la viaţă eternă. Eram pe punctul de a renunţa la studiu considerînd că Biblia era un mit şi că Marx a avut dreptate cînd a spus că religia este „opiu pentru popor“. Cînd le-am explicat Martorilor ce gîndeam şi le-am spus să nu-şi mai irosească timpul cu mine, ei mi-au răspuns că nu consideră irosire de timp faptul de a-i ajuta pe oamenii care aveau nevoie de ajutor.

Mi-am schimbat impresia cînd am fost invitată la Sala Regatului. Eram sătulă de reuniuni la care dialogul, respectul reciproc şi amabilitatea lipseau cu desăvîrşire. Însă, întrunirile Martorilor lui Iehova erau deosebite. Ele se bazează pe Biblie, ne întăresc credinţa şi ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii, şi să ne iubim chiar şi duşmanii.

O nouă personalitate creştină ia locul violenţei

În sfîrşit, am găsit calea spre o lume mai bună. La 8 iunie 1982, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă, iar apoi am dorit, ca niciodată înainte, să dezbrac vechea personalitate, violentul hombre nuevo, şi să îmbrac noua personalitate cu excelentele ei roade descrise la Galateni 5:22, 23. Acum particip la un alt gen de război, un război creştin, predicînd vestea bună a Regatului şi dăruind din mine pentru a le preda altora adevărul Regatului despre o lume mai bună care se află la orizont.

Ce binecuvîntare este să-l pot învăţa pe copilaşul meu ca, în loc să crească imitîndu-l pe Ernesto Che Guevara, să poată păşi pe urmele lui Cristos Isus, Conducătorul şi Modelul nostru! Mă rog ca fiul meu şi cu mine, împreună cu toţi iubitorii dreptăţii, inclusiv foştii mei colaboratori şi rudele mele, să intre în acea lume mai bună care va dura etern: un pămînt paradiziac plin de bucurie, pace, fericire şi dreptate. Violenţa nu foloseşte nimănui; ea doar promovează ură, dezbinări, frustrări şi probleme fără număr. Vorbesc din experienţă, deoarece am trecut prin aşa ceva. — De Eugenia María Monzón.

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Predicînd din casă în casă în Argentina