Înflorirea şi declinul comerţului mondial

Partea a 2-a: De la expansiune la consolidare

INIŢIAL, dezvoltarea lumii comerţului a fost serios frînată de absenţa, încetineala şi costul transportului şi a comunicaţiilor. Comerţul maritim pretindea mult timp, iar rutele terestre erau foarte primejdioase. Dar toate acestea aveau să se schimbe.

Comerţul dobîndeşte un caracter internaţional

În perioada elenistică, din 338 î.e.n. pînă în 30 î.e.n., oraşele mediteraneene au devenit importante centre comerciale. Printre acestea se afla Alexandria (Egipt), oraş fundat de Alexandru cel Mare în 332 î.e.n. Dar „prin secolul al doilea î.e.n., spune profesorul de istorie Shepard B. Clough, Orientul elenistic a început să dea semne de stagnare economică; în secolul întîi î.e.n. el era în mod evident în declin“. Grecia a fost înlocuită ca putere mondială de Roma. Ulterior, sub dominaţie romană Alexandria a devenit capitală provincială, a doua după Roma.

Imperiul Bizantin, echivalentul răsăritean şi succesorul Imperiului Roman de Apus, a atins apogeul între secolele al IX-lea şi al XI-lea. Capitala sa, Constantinopol (astăzi Istanbul), cu o populaţie de un milion de locuitori era, cu siguranţă, cel mai mare oraş din lume. Piaţă de desfacere pentru mătăsuri, mirodenii, vopsele şi parfumuri din Orient, precum şi de blănuri, chihlimbar, cherestea şi fier din Occident, aceasta a constituit o puternică punte economică între Europa şi Asia.

Dar în 1204, în timpul celei de-a patra cruciade, imperiul a primit o lovitură dură. Capitala sa a fost capturată şi jefuită, devenind o victimă a avidităţii economice. Cum aşa? Potrivit lucrării The Collins Atlas of World History, „la originea cruciadelor a stat dorinţa excesivă a Apusului după bogăţiile Orientului“. Acest lucru indică în mod clar că, deşi animată în aparenţă de fervoare religioasă, biserica avea şi alte motive.

Între timp, în Europa medievală, negustorii organizau tîrguri comerciale unde puteau expune produse provenite din diverse ţări situate de-a lungul rutelor pe care le parcurgeau. Despre succesul deosebit de care se bucurau expoziţiile ţinute în Champagne, regiune din nord-estul Franţei, The New Encyclopædia Britannica spune: „La aceste tîrguri, tranzacţiile între negustori se făceau adesea prin intermediul unor scrisori prin care se promitea efectuarea plăţii la un tîrg viitor şi care puteau fi transferate altei persoane. Astfel de tranzacţii au constituit începuturile utilizării creditului. În secolul al XIII-lea, tîrgurile serveau drept centre obişnuite de activitate bancară pentru Europa.

În cursul secolului al XV-lea, cuceririle otomane au ameninţat întreruperea rutelor comerciale dintre Europa şi Asia. Astfel, exploratorii europeni au plecat în căutare de noi rute. Între anii 1497 şi 1499, Vasco da Gama, navigator portughez, a condus cu succes o expediţie înconjurînd Africa pe la Capul Bunei Speranţe şi stabilind o nouă rută maritimă spre India, fapt care a contribuit la ridicarea Portugaliei la rang de putere mondială. Noua rută a deposedat astfel Alexandria şi alte porturi mediteraneene de importanţa lor pe plan comercial.

Între timp, Spania, vecina Portugaliei, finanţa încercarea navigatorului italian Cristofor Columb de a ajunge în India navigînd spre vest. În 1492 — în octombrie anul acesta se vor împlini exact 500 de ani — Columb s-a ciocnit, ca să zicem aşa, de emisfera vestică. Pe de altă parte, englezii, în loc să caute să ajungă în Orient navigînd spre sud la fel ca Vasco da Gama, sau spre vest cum făcuse Columb, au căutat un drum spre nord-est sau nord-vest. Toate aceste explorări au favorizat extinderea comerţului la nivel internaţional. Şi fiind un factor decisiv în descoperirea Americilor, lumea comerţului şi-a demonstrat influenţa sa puternică asupra evenimentelor mondiale.

Puterea economică — fondatoare de imperii

Lumea comerţului a fundat organizaţii puternice. Un exemplu în acest sens îl constituie, potrivit cărţii By the Sweat of Thy Brow, „una dintre cele mai faimoase şi mai durabile inovaţii socioeconomice din antichitate: corporaţia meşteşugarilor sau ghilda“. Amintind de unele organizaţii puternice de astăzi, aceste ghilde, în timp ce pe de o parte au avut un rol pozitiv, uneori au abuzat de puterea lor într-o manieră atît de flagrantă încît se spune că în secolul al XIV-lea traducătorul biblic John Wycliffe le-a demascat pe unele dintre ele denumindu-le „conspiratoare perfide . . . blestemate de Dumnezeu şi de oameni“. — Vezi chenarul de la pagina 11.

Lumea comerţului a construit chiar imperii, Imperiul britanic fiind, fără îndoială, cel mai prosper. Dar înainte de apariţia sa în secolul al XVI-lea, alte organizaţii comerciale din Europa au început să acapareze puterea economică. Una dintre acestea a fost Liga hanseatică.

Vechiul cuvînt german Hanse, însemnînd „trupe“, a fost aplicat treptat unui anumit număr de ghilde sau asociaţii de negustori care se formau. Spre sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, o Hansă cu centrul la Lübeck, oraş din nordul Germaniei, a obţinut monopolul asupra comerţului baltic şi a reuşit să stabilească relaţii între Germania şi Rusia şi alte ţări baltice. Între timp, la vest, Hansa din oraşul german Cologne şi-a întărit relaţiile comerciale cu Anglia şi cu Ţările de Jos.

Aceste asociaţii de negustori au emis legi pentru protecţia lor şi a produselor lor, reglementînd în general comerţul pentru binele tuturor. De asemenea, ele au depus eforturi unite pentru suprimarea pirateriei pe mare şi a jafului pe uscat. Pe măsură ce comerţul lua amploare, se făcea simţită necesitatea unei mai strînse cooperări între diversele grupuri. Astfel, spre sfîrşitul secolului al XIII-lea, toate oraşele principale din nordul Germaniei s-au unit într-o singură ligă care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Liga hanseatică.

Dată fiind poziţia sa geografică, liga controla principalul flux comercial nordic. Spre vest, ea făcea comerţ cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic, cum ar fi Anglia şi Ţările de Jos care, la rîndul lor, întreţineau relaţii comerciale cu ţările mediteraneene şi cu Orientul. Spre est, ea avea cu uşurinţă acces spre Scandinavia şi Europa de Est. Pe lîngă comerţul cu lînă efectuat cu Flandra, liga a ajuns astfel să controleze comerţul cu peşte efectuat cu Norvegia şi Suedia, precum şi cel cu blănuri efectuat cu Rusia.

Deşi nu era o federaţie politică şi nu avea nici reprezentanţi permanenţi, nici vreun organism de guvernare permanentă, la apogeul său liga a exercitat totuşi o mare influenţă. Una dintre cele mai importante realizări ale sale a fost dezvoltarea unui sistem de legi maritime şi comerciale. În timp ce crea noi pieţe, liga era promptă în a le apăra pe cele vechi uzînd de forţă, dacă era necesar. În majoritatea cazurilor, marea sa flotă comercială reuşea să înlăture orice rezistenţă decretînd embargouri sau blocade economice.

Liga hanseatică şi-a atins apogeul spre mijlocul secolului al XIV-lea şi a început să decadă în secolul al XV-lea cînd englezii şi olandezii au început să crească în putere şi să domine comerţul mondial. Războiul de treizeci de ani i-a dat ligii lovitura de graţie. Membrii ei s-au întîlnit pentru ultima dată în 1669. Numai cîteva oraşe, printre care Lübeck, Hamburg şi Bremen, membri relativ slabi ai unui gigant comercial altădată puternic, se mai mîndresc cu titlul de oraşe hanseatice.

Alţi giganţi comerciali mai puternici şi mai mari aşteptau să ia locul Ligii hanseatice. Veţi afla despre ei în partea a 3-a a acestui serial intitulat: „Avidul comerţ îşi arată adevărata faţă“.

[Chenarul de la pagina 11]

Puterea ghildelor şi a sindicatelor

În secolul al IV-lea î.e.n. unele oraşe mediteraneene erau specializate în fabricarea anumitor articole, şi toţi cei care practicau aceeaşi meserie erau grupaţi în aceleaşi cartiere. Iniţial aceste ghilde, sau corporaţii meşteşugăreşti, erau evident de natură social-religioasă. By the Sweat of Thy Brow ne spune că „fiecare asociaţie avea zeul sau zeiţa sa care o patrona, iar membrii ei îşi ţineau propriile slujbe religioase“.

Ghildele medievale erau destinate să ofere ajutor social membrilor ei şi să protejeze meseria ca întreg reglementînd producţia şi stabilind norme, probabil chiar ţinînd sub control preţurile şi salariile. Unele au devenit monopoliste, manipulînd preţurile prin acorduri secrete în scopul protejării pieţei ghildei şi a prevenirii concurenţei inechitabile.

Urmînd modelul anticelor ghilde meşteşugăreşti, în secolul al XI-lea au apărut ghildele comerciale, cînd negustorii itineranţi s-au organizat pentru a se proteja de tîlharii de drumul mare. Dar, treptat, ghildele şi-au pierdut caracterul iniţial. Fiind adaptate comerţului local, puterea şi prestigiul lor au scăzut pe măsură ce pieţele regionale, naţionale şi internaţionale au luat avînt şi pe măsură ce negustorii au început să-i eclipseze pe meşteşugari.

Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, odată cu revoluţia industrială, şi-au făcut apariţia în Marea Britanie şi Statele Unite sindicatele, asociaţii de muncitori cu aceeaşi meserie. Avînd la început şi rolul de cluburi sociale, ele au sfîrşit prin a deveni mişcări de protest împotriva sistemului social şi politic dominant. Astăzi, unele sindicate luptă pur şi simplu pentru stabilirea salariilor, orelor de muncă, condiţiilor de lucru şi pentru siguranţa locului de muncă a membrilor lor, realizînd aceste obiective fie prin intermediul tratativelor colective, fie prin recurgerea la greve. Altele în schimb sînt de natură complet politică.