Naţiunile Unite — Ceva mai bun?
ÎN preambulul Cartei Naţiunilor Unite sînt enunţate aceste obiective nobile: „Noi, popoarele Naţiunilor Unite, sîntem hotărîte să salvăm generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, de două ori în cursul acestei generaţii, a adus dureri de nedescris asupra omenirii, . . . şi [dorim] să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, . . . sîntem hotărîte să ne unim eforturile pentru a realiza aceste obiective.“
A realizat ONU „aceste obiective“? A convins ea naţiunile să-şi unească forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii? Nu, pînă în prezent nu, deşi Naţiunile Unite au încercat cu toată sinceritatea să fie ceva mult mai bun decît Liga Naţiunilor. Însă generaţia care a văzut fundarea ei în 1945 a fost, de atunci încoace, sfîşiată de războaie, revoluţii, invazii, lovituri de stat şi agresiuni în multe părţi ale pămîntului. Iar această violenţă a implicat multe din naţiunile care luaseră hotărîrea să „menţină pacea şi securitatea internaţională“.
Nu s-a dovedit a fi ceva mai bun
Criticii care condamnă eşecul Naţiunilor Unite în prevenirea acestor nenorociri uită, probabil, un factor important — puterea unei organizaţii depinde de puterea pe care i-o conferă statutul său şi de angajamentul părţilor constituente de a respecta obligaţiile impuse de statut. În primul rînd, Carta Naţiunilor Unite nu învesteşte ONU ca guvern mondial cu putere supremă asupra tuturor naţiunilor membre.
Articolul 2(7) decretează: „Nimic din prezenta Cartă nu autorizează Naţiunile Unite să intervină în probleme care ţin esenţialmente de jurisdicţia internă a unui stat.“ UNCIO (United Nations Conference on International Organization), care s-a reunit la San Francisco între 25 aprilie şi 26 iunie 1945 pentru a finaliza carta, a considerat necesar „să asigure că Naţiunile Unite, în cazul unor condiţii mondiale predominante, nu vor trece peste limitele acceptabile sau nu vor depăşi anumite limite“.
Aţi remarcat precizarea: „în cazul unor condiţii mondiale predominante“? UNCIO pretindea că dacă aceste condiţii s-ar fi schimbat, acest regulament ar fi putut fi elaborat „aşa cum starea lumii, opinia publică mondială şi interdependenţa efectivă a lumii ar fi considerat necesar şi potrivit“.
Obiectivul prevăzut în Carta Naţiunilor Unite de a menţine „pacea şi securitatea internaţională“ este ceva de dorit pentru omenire. Lumea ar fi, într-adevăr, în mult mai multă siguranţă dacă naţiunile ar respecta articolul 2(4) din Carta ONU: „Toţi membrii trebuie să se reţină . . . de la ameninţarea sau utilizarea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a vreunui stat.“ Dar interesele egoiste ale naţiunilor membre au zădărnicit în mod repetat eforturile ONU de a-şi realiza scopul. În loc să-şi respecte angajamentul luat la ONU de „a-şi reglementa disputele internaţionale prin mijloace paşnice“, unele naţiuni sau blocuri întregi de naţiuni au recurs adesea la război, pretinzînd că «problema ţinea esenţialmente de jurisdicţia lor internă». — Articolul 2(3,7).
Naţiunile nu numai că au ignorat procedurile de pace stabilite de ONU, dar ele au respins şi au sfidat în mod deschis deciziile luate de aceasta în vederea rezolvării conflictelor. Iar oamenii lor de stat au urcat frecvent la tribuna ONU, ca să rostească lungi discursuri pentru a încerca să-şi justifice actele de agresiune. Această eschivare de la legile decretate pentru menţinerea păcii a paralizat de foarte multe ori ONU în momente critice, punîndu-i în mod serios la îndoială credibilitatea. Reprezentanţii ONU care asistă la aceste sesiuni se simt adesea frustraţi. La sfîrşit, aceste discursuri se dovedesc de multe ori a fi simple argumente sofisticate care încearcă să minimalizeze sau să justifice violenţa şi vărsarea de sînge care a avut loc. Nu este de mirare că secretarul general al ONU, Javier Pérez de Cuéllar, a spus că ONU „era privit în unele cercuri drept un turn Babel şi, în cele mai favorabile circumstanţe, un loc pentru tratative diplomatice adesea inutile“.
Mai există un motiv pentru care Organizaţiei Naţiunilor Unite i-a fost dificil să demonstreze că este mai bună decît Liga. Cînd a început să funcţioneze la 24 octombrie 1945, „nu a fost stabilită nici o strategie coerentă de pace“, a afirmat Pérez de Cuéllar. Fără aceasta, cum puteau Naţiunile Unite să devină un instrument eficient pentru garantarea păcii mondiale aşa cum îşi propuseseră să fie?
Ce fel de pace ar putea ea realiza?
Pérez de Cuéllar răspunde: „Pacea nu va aduce cu sine încetarea tuturor conflictelor. Ea va permite doar rezolvarea conflictelor prin alte mijloace decît forţa sau intimidarea. . . . Naţiunile Unite caută să ne îndrepte privirea spre acest obiectiv.“ Aşadar singura pace pe care poate s-o realizeze ONU este controlarea violenţei.
Este aceasta realmente o pace sigură? Este adevărat că „toate statele iubitoare de pace . . . pot deveni membre ale Naţiunilor Unite“ (Articolul 4[1]). Dar chiar dacă o naţiune este iubitoare de pace în momentul în care devine membră ONU, va continua ea să rămînă tot la fel? Unele guverne se schimbă, iar noii conducători adoptă o politică nouă. Ce se poate spune dacă o naţiune membră se schimbă radical, fixîndu-şi obiective excesiv de naţionaliste şi avînd mari ambiţii teritoriale? Şi ce se poate spune dacă naţiunea respectivă începe să se înarmeze cu arme chimice şi nucleare? Naţiunile Unite ar avea acum în mîini o bombă cu acţiune întîrziată. Însă, după cum demonstrează evenimentele recente din Orientul Mijlociu, o astfel de turnură a evenimentelor ar putea determina naţiunile să acorde puteri depline Naţiunilor Unite pentru a înlătura această ameninţare la adresa securităţii lor.
Pot naţiunile să îmbunătăţească ONU?
Ca niciodată înainte, naţiunile devin tot mai conştiente de ceea ce UNCIO a numit „interdependenţa efectivă a lumii“. Nici un stat nu mai poate trăi izolat. Naţiunile fac parte toate dintr-o singură comunitate internaţională. Toate se confruntă cu o serie de probleme comune: efectele devastatoare ale poluării mediului înconjurător, sărăcia, boli debilitante, trafic de droguri pe toate continentele, terorism, arsenale de arme nucleare sofisticate la un număr tot mai mare de naţiuni. Aceşti factori obligă naţiunile fie să caute pacea şi securitatea sub auspiciile Naţiunilor Unite, fie să comită o sinucidere globală.
Fostul ministru de externe sovietic Shevardnadze a făcut remarca: „Organizaţia Naţiunilor Unite poate funcţiona în mod eficient dacă are un mandat din partea membrilor ei, dacă statele consimt pe bază voluntară şi temporară să-i confere o parte din drepturile lor suverane şi să-i încredinţeze îndeplinirea unor sarcini în interesul majorităţii.“ El a adăugat: „Numai în acest mod putem face ca perioada de pace să fie durabilă şi ireversibilă.“
Dacă acest lucru ar putea fi făcut, atunci ONU ar putea denunţa cu voce autoritară orice naţiune care ameninţă pacea lumii. Fiind învestită cu putere reală, ea i-ar putea suprima pe agresori cu forţă şi rapiditate. Dar vor da oare naţiunile membre ale ONU acest mandat, «punîndu-şi la dispoziţie forţele armate, sprijinul şi mijloacele» pentru a garanta pacea (Articolul 43[1])? Ar putea-o face dacă o criză ar ameninţa fundamentul pe care se bazează suveranitatea lor naţională. Dacă naţiunile ar vedea că «unirea forţelor lor pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale» sub auspiciile ONU ar putea înlătura astfel de ameninţări, lucrul acesta le-ar putea spori respectul faţă de ONU.
Poate vă întrebaţi: «Rolul pe care l-a avut ONU în criza din Golful Persic a fost oare un prim pas în această direcţie?» Probabil. Multe naţiuni s-au confruntat cu un posibil colaps distrugător al economiilor lor. Şi dacă economiile lor strîns legate între ele s-ar fi prăbuşit, s-ar fi prăbuşit lumea întreagă. Astfel, naţiunile s-au adunat împreună la Naţiunile Unite. Consiliul de Securitate a aprobat o serie de rezoluţii ale ONU pentru a pune capăt crizei pe cale paşnică şi cînd acest lucru a eşuat, ONU a fost sprijinit să adopte o rezoluţie referitoare la utilizarea forţei în Golf.
În solicitarea acestei rezoluţii, secretarul de stat american James Baker a spus: „Istoria ne dă încă o şansă. Acum cînd războiul rece s-a terminat, avem şansa să construim lumea visată de fondatorii . . . Naţiunilor Unite. Avem şansa să facem din acest Consiliu de Securitate şi din această Organizaţie a Naţiunilor Unite adevărate instrumente de pace şi justiţie pentru lumea întreagă. . . . Acum că războiul rece este încheiat, trebuie să ne realizăm idealul nostru comun al unei lumi drepte şi paşnice.“ Şi vorbind despre dezbaterea privitoare la utilizarea forţei în Golf, el a spus: „[Acesta] va fi, cred, unul dintre cele mai importante lucruri din istoria Naţiunilor Unite. Desigur, el va contribui mult la deciderea viitorului acestui organism.“
Martorii lui Iehova sînt ferm convinşi că Naţiunile Unite vor avea un rol major în evenimentele mondiale din viitorul foarte apropiat. Fără îndoială, aceste evenimente vor fi emoţionante. Iar rezultatul va avea un efect de lungă durată asupra vieţii dvs. Vă îndemnăm să-i solicitaţi pe Martorii lui Iehova din vecinătatea dvs. pentru mai multe detalii privitoare la această chestiune. Biblia prezintă un tablou clar al faptului că Naţiunile Unite vor fi învestite foarte curînd cu putere şi autoritate. ONU va face atunci unele lucruri foarte surprinzătoare care poate vă vor uimi. Şi vă va face plăcere să aflaţi că se află la orizont ceva mai bun, ceva care va aduce în mod sigur pace şi securitate eternă!
[Legenda fotografiei de la pagina 9]
Guido de Marco, preşedintele Adunării Generale (dreapta), şi secretarul general Pérez de Cuéllar, la cea de-a 45-a sesiune a Adunării
[Provenienţa fotografiei]
UN photo 176104/Milton Grant