De ce a apărut necesitatea unei Ligi

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL a însemnat patru ani de masacru şi distrugere fără precedent. Divizate în două alianţe opuse, marile puteri ale lumii, precum şi celelalte naţiuni, au mărşăluit în bătălie, fiecare parte fiind sigură de victorie şi fiind încurajată de aclamaţiile populaţiilor înşelate care considerau războiul o aventură glorioasă.

Dar în interval de cîteva luni, lumea a învăţat într-o manieră foarte dureroasă teribilul preţ al războiului. Iar cînd măcelul şi inutila pierdere de vieţi şi de bunuri au încetat, lumea s-a clătinat sub greutatea unei enorme datorii de război. Trebuia făcut ceva pentru a preveni izbucnirea unui alt conflict asemănător. De ce să nu se găsească o modalitate prin care naţiunile să-şi poată rezolva disputele pe cale paşnică mai degrabă decît militară? O idee nouă? Nu chiar.

De ce au eşuat eforturile anterioare

Înainte de izbucnirea primului război mondial, a fost instituit un tribunal pentru a se încerca rezolvarea pe cale paşnică a disputelor. Era vorba despre Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga (Olanda). La începutul anilor 1900, mulţi oameni sperau că aceasta ar putea deveni un centru în care medierea ar înlocui războiul. Dar ce anume s-a întîmplat la Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907, lucru care a dus la instituirea acestui tribunal cunoscut sub numele de Curtea de la Haga?

La ambele reuniuni, naţiunile reprezentate nu au fost de acord să se supună unui arbitraj obligatoriu, nici să-şi limiteze sau să-şi reducă arsenalul militar. În realitate, ele au respins orice propunere de dezarmare şi s-au opus oricărui proiect care le-ar fi obligat să-şi rezolve divergenţele prin mediere.

Aşadar, cînd Curtea de la Haga a început, în sfîrşit, să funcţioneze, naţiunile au făcut în aşa fel ca aceasta să nu le limiteze independenţa absolută. Cum? Printr-un simplu expedient: ele au făcut ca aducerea unui caz înaintea judecătorilor să fie facultativă. Iar ţările care îşi prezentau disputele înaintea acestei curţi nu erau obligate să accepte în mod necondiţionat o anumită decizie care se lua.

Dar această ocrotire prudentă a suveranităţii naţionale a periclitat pacea şi securitatea mondială. Astfel cursa înarmărilor a continuat nestînjenită pînă cînd, în vara anului 1914, omenirea a văzut pacea mondială distrusă.

Şi, culmea ironiei, în timp ce se derulau ultimele minute de pace, Sîrbia, în răspunsul său la ultimatumul austriac, şi-a exprimat dorinţa de a „accepta un acord de pace deferind această chestiune . . . deciziei Tribunalului Internaţional de la Haga“. Dar, întrucît apelarea la Curtea de la Haga era facultativă, Austria nu s-a simţit obligată să accepte acest potenţial „acord de pace“. Astfel, pentru a menţine pacea a fost declarat războiul şi peste 20 de milioane de civili şi militari au plătit acest lucru!

Clerul cere constituirea Ligii

În mai 1919, cu ocazia unei adunări eparhiale ţinute în Statele Unite, episcopul Chauncey M. Brewster a declarat că „speranţa omenirii într-o pace mondială dreaptă şi durabilă rezidă în reconstituirea într-o nouă autoritate a dreptului naţiunilor. . . . Dreptul internaţional trebuie să fie învestit cu o autoritate mai mare decît concluziile Conferinţei de la Haga [stabilite de Curtea de la Haga]. De aceea, naţiunile trebuie să coopereze în cadrul unei anumite asociaţii care să aibă caracteristicile unui legămînt sau ale unei ligi.“

Cardinalul romano-catolic Mercier, din Belgia, a fost de aceeaşi părere. Într-un interviu acordat în martie 1919, el a spus: „Cred că îndatorirea principală a guvernelor faţă de generaţia viitoare este de a face imposibilă repetarea crimelor din cauza cărora lumea sîngerează încă.“ El i-a numit pe negociatorii tratatului de pace de la Versailles „autorii reconstruirii lumii noi“ şi a încurajat formarea unei ligi a naţiunilor pentru atingerea acestui obiectiv. El spera că această ligă avea să devină un instrument perfect pentru apărarea păcii.

Pe prima pagină a ziarului The New York Times din 2 ianuarie 1919, apărea următorul titlu: „Papa speră în crearea unei Ligi a Naţiunilor“. În primul paragraf al articolului se putea citi: „În mesajul de Anul Nou adresat Americii, . . . papa Benedict şi-a exprimat speranţa că conferinţa pentru pace ar putea avea drept rezultat o nouă ordine mondială, cu o Ligă a Naţiunilor.“ În mesajul său, papa nu a folosit efectiv expresia „nouă ordine mondială“. Însă, speranţele pe care le-a exprimat el cu privire la Ligă erau atît de grandioase încît, evident, fie Associated Press, fie Oficiul de presă al Vaticanului a considerat această expresie ca fiind cea potrivită.

Să analizăm aceste speranţe în contextul acelui timp. Omenirea lovită de război cerea cu putere să se pună capăt războiului. Prea multe războaie în prea multe secole şi-au cerut cumplitul lor tribut. Iar acum cel mai mare dintre toate războaiele, în sfîrşit, se terminase. Papa şi-a îndreptat cuvintele spre o lume care avea o disperată nevoie de speranţă: „Fie să se nască această Ligă a Naţiunilor care, desfiinţînd serviciul militar va reduce armamentele; care, instituind tribunale internaţionale, va elimina sau aplana disputele; care, punînd pacea pe un fundament stabil, va garanta tuturor independenţă şi egalitate în drepturi.“ Dacă Liga Naţiunilor ar fi putut realiza toate aceste lucruri, ea ar fi creat, într-adevăr, o „nouă ordine mondială“.

De ce a eşuat ea

Teoretic, obiectivele şi metodele Ligii apăreau foarte frumoase, foarte practice, foarte realizabile. Statutul Ligii Naţiunilor declara că scopul său era „dezvoltarea colaborării între popoare, garantarea păcii şi securităţii internaţionale“. Dobîndirea păcii şi securităţii depindea de cooperarea naţiunilor şi de „acceptarea obligaţiei de a nu recurge la război“.

Astfel, dacă se ivea o dispută gravă, naţiunile membre implicate, avînd un angajament reciproc pentru a menţine pacea, trebuiau să supună cazul lor „unui arbitraj sau hotărîri judecătoreşti sau unei cercetări efectuate de Consiliul“ Ligii. În plus, Liga Naţiunilor încorporase în sistemul ei de menţinere a păcii Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga. Desigur, se credea că toate acestea aveau să elimine riscul unui alt război mare. Dar nu a fost aşa.

După părerea unor istorici, un motiv pentru care Liga nu a reuşit să menţină pacea a fost acela că mulţi dintre membrii ei „nu au înţeles că pacea pretindea un preţ“. O parte importantă a acestui preţ o constituia limitarea înarmărilor. Dar naţiunile nu au fost dispuse să plătească acest preţ. Astfel, istoria s-a repetat, dar într-o manieră mai rea. Naţiunile s-au lansat din nou într-o cursă a înarmărilor, iar Liga nu a reuşit să convingă naţiunile să coopereze pentru a o opri. Toate argumentaţiile şi apelurile au rămas neascultate. Naţiunile au uitat marea lecţie pe care o învăţaseră în 1914: Arsenale enorme tind să creeze un sentiment plăcut de superioritate militară.

O altă parte vitală a preţului păcii era necesitatea de a recunoaşte valoarea „securităţii colective“. Un atac asupra unei naţiuni trebuia considerat drept un atac asupra tuturor naţiunilor. Dar ce s-a întîmplat în realitate cînd una dintre ele a recurs la agresiune mai degrabă decît la negociere? În loc să colaboreze pentru a anula conflictul, naţiunile s-au divizat în diferite alianţe, căutînd protecţie reciprocă. Era aceeaşi iluzie care în 1914 le absorbise în vîrtejul războiului!

Liga era, de asemenea, slăbită din cauza refuzului Statelor Unite de a i se alătura. După părerea multora, ele erau „cea mai mare putere dotată cu mijloacele de a o face eficientă“, iar prezenţa Americii în Ligă i-ar fi putut conferi gradul de universalitate atît de necesar succesului său.

Dar existau şi alte motive pentru care a eşuat Liga. Să analizăm această clauză negativă de la începutul Statutului Ligii: „Orice membru al Ligii poate să se retragă, pe baza unui preaviz de doi ani“ (Articolul 1[3]). Această posibilitate de a alege, deşi bine intenţionată, nu i-a conferit stabilitate Ligii, şi, la rîndul ei, a slăbit hotărîrea naţiunilor de a adera cu loialitate la ea.

Această libertate de a se retrage a pus existenţa Ligii la discreţia membrilor săi, care puteau să o abandoneze cînd doreau. Părţile au devenit mai importante decît întregul. Şi astfel, în mai 1941, 17 naţiuni nu mai făceau parte din Ligă. Artileria grea a celui de-al doilea război mondial a spulberat speranţa unei „noi ordini mondiale“ şi a provocat prăbuşirea Ligii.

Trebuia să existe ceva mai bun!

[Text generic pe pagina 7]

Liga Naţiunilor nu a reuşit să împiedice al doilea război mondial

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Cassino, Italia, sub bombardament, 15 martie 1944

[Provenienţa fotografiei]

U.S. Army