Ce se întîmplă la Naţiunile Unite?

LA Naţiunile Unite se întîmplă ceva. Au loc evenimente surprinzătoare care vă vor influenţa viitorul. Conducătorii lumii sînt foarte optimişti cu privire la ele. Să examinăm cuvintele lor:

„După patruzeci şi cinci de ani de la instituirea ei, şi după ce a fost mult timp paralizată, [Organizaţia Naţiunilor Unite] se dezvoltă sub ochii noştri şi îşi face acum apariţia ca un judecător veritabil care emite legea şi se străduieşte să o facă respectată.“ — Preşedintele francez François Mitterrand, la cea de-a 45-a sesiune a Adunării Generale a ONU, 24 septembrie 1990.

La aceeaşi reuniune, fostul ministru sovietic de externe, Eduard Shevardnadze, a făcut observaţia că „nu se poate să nu fii satisfăcut de unitatea fără precedent care domneşte în sînul Consiliului de Securitate [al ONU] . . . Poziţia adoptată de membrii Organizaţiei [Naţiunilor Unite] autorizează Consiliul de Securitate să facă tot ce este necesar în interesul păcii mondiale.“

Cîteva zile mai tîrziu, la Adunarea Generală a ONU a vorbit preşedintele american George Bush. Schimbările pe care le-a văzut l-au determinat să spună: „Din 1945 încă nu am întrezărit posibilitatea reală de a utiliza Organizaţia Naţiunilor Unite în scopul pentru care a fost creată — ca centru al promovării securităţii colective internaţionale.“ El a spus aceasta deoarece, în problema crizei din Golful Persic, „Naţiunile Unite au reacţionat cu o unitate şi cu o hotărîre istorică“. „Pentru prima dată, Consiliul de Securitate al ONU a început să acţioneze potrivit scopului său.“ El a mai adăugat: „Naţiunile Unite ar putea contribui la apariţia unei ere noi“ dacă membrii ei «ar renunţa la armele lor teribile». Făcînd aceasta, ei ar putea contribui la realizarea „istoricei mişcări de instituire a unei noi ordini mondiale şi a unei lungi ere a păcii“.

Dl. Guido de Marco, preşedintele Adunării Generale a Naţiunilor Unite, a împărtăşit acelaşi optimism. El a declarat cu entuziasm: „Începutul unui sistem nou, bazat pe prietenie şi cooperare între marile puteri, este la orizont. . . . Aceste evenimente au revitalizat Organizaţia Naţiunilor Unite.“ El a spus că „rolul Adunării Generale ca nucleu al discuţiilor şi dezbaterilor internaţionale, a fost reafirmat într-o manieră impresionantă“. Acest fapt l-a determinat să afirme ulterior: „Lumea nu va mai trăi sub ameninţarea unui Armaghedon provocat de competiţia ideologică.“

Care au fost aceste „evenimente“ care au situat rapid Naţiunile Unite în această poziţie de prestigiu şi influenţă îndelung dorită? Ce a generat optimismul care i-a îmboldit pe conducătorii lumii să vorbească plini de speranţă despre „o nouă ordine mondială şi o lungă eră a păcii“ liberă de riscul unui Armaghedon nuclear?

Ce a determinat schimbarea?

„Sfîrşitul războiului rece [din Europa]“, a răspuns secretarul general al ONU, Javier Pérez de Cuéllar, în raportul său pe 1990 privitor la activitatea Naţiunilor Unite. Timp de decenii acea situaţie încordată „a generat suspiciune şi teamă şi a divizat lumea“. El a făcut observaţia că „conceptul de securitate [care] a început să se contureze este exact cel pe care l-au propus Naţiunile Unite în toţi aceşti ani“.

Da, se părea că naţiunile au început, în sfîrşit, să înveţe, aşa cum a zis secretarul general, că „ideea obsesivă a unei securităţi militare duce la un curs al înarmării care se autoalimentează, . . . limitează dialogul politic . . . şi accentuează sentimentul de insecuritate în toate naţiunile“. Şi la ce a condus această atitudine nouă?

Un spirit de cooperare caldă şi încredere reciprocă a început să domine reuniunile la nivel înalt ale superputerilor. Pe măsură ce acest spirit se dezvolta, ele nu mai simţeau nevoia ca acelaşi nivel de forţe militare puternic înarmate să servească drept factori de intimidare în locurile strategice din Europa. Zidul Berlinului s-a prăbuşit. Germania a fost reunificată. Unele ţări din Europa de Est şi-au stabilit guverne noi, dîndu-le cetăţenilor lor libertăţi de care nu s-au bucurat niciodată înainte. Graniţele închise au fost deschise turismului, schimburilor culturale, comerţului şi industriei. Şi, pentru a încununa toate aceste lucruri, Uniunea Sovietică şi Statele Unite au început să aducă elogii Naţiunilor Unite şi să vorbească despre necesitatea de a le utiliza drept mijloc eficient în căutarea mondială a păcii şi securităţii.

Să păstrăm un punct de vedere realist

Aţi fost surprinşi de aceste schimbări neaşteptate? Aţi început să credeţi că, în sfîrşit, pacea şi securitatea sînt la orizont şi că Naţiunile Unite vor avea un rol cheie în atingerea acestor obiective? Avînd în vedere ceea ce s-a întîmplat, optimismul este explicabil. Însă, înţelepciunea şi istoria ne dictează să păstrăm un punct de vedere realist cu privire la această chestiune.

Să observăm ce a spus dl. Pérez de Cuéllar în raportul său: „De două ori în acest secol, după două războaie devastatoare, posibilităţile de înfăptuire a unei ordini mondiale paşnice nu au fost pe deplin realizate.“ Preşedintele american Bush a utilizat aceleaşi cuvinte cînd a vorbit cu ocazia unei sesiuni reunite a Congresului american ce a avut loc la 6 martie 1991: „De două ori în acest secol, lumea întreagă a fost puternic zguduită de război. De două ori în acest secol, din ororile războiului s-a conturat speranţa unei păci durabile. De două ori, această speranţă s-a dovedit a fi o himeră, ceva irealizabil.“

Secretarul de stat american James Baker a fost mai concret cînd s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU. Cerînd o rezoluţie din partea ONU care să autorizeze utilizarea forţei în Golful Persic, el le-a amintit colegilor săi că în 1936 „apelul [Etiopiei] adresat Ligii Naţiunilor a rămas fără răspuns. Eforturile Ligii de a elimina cauza agresiunii au eşuat ceea ce a dus la dezordine internaţională şi război.“ Apoi dl. Baker a adăugat: „Nu trebuie să permitem ca Naţiunile Unite să calce pe urmele Ligii Naţiunilor.“

Ce era Liga Naţiunilor? De ce a fost ea instituită? De ce a eşuat ea? Răspunsurile la aceste întrebări ne vor permite să înţelegem schimbările care au loc la Naţiunile Unite.