De ce atît de multe religii pretind că sînt creştine?

APROXIMATIV un sfert din populaţia globului pretinde că este creştină. Toţi aceşti oameni afirmă că îl urmează pe Isus Cristos şi totuşi ei sînt foarte fărîmiţaţi. Aproximativ 580 000 000 pretind că sînt romano-catolici. Dar de la Al Doilea Conciliu Vaticana s-a produs o scindare în: liberali catolici şi tradiţionalişti pro-latini. Cei aproximativ 74 000 000 de membri ai religiei ortodoxe răsăritene sînt divizaţi în diferite biserici naţionale, avînd diferite ritualuri de serviciu religios. Cît despre cei peste 343 000 000 de protestanţi, aceştia sînt împărţiţi în numeroase biserici episcopale, luterane, calviniste (prezbiteriene, reformate), baptiste, metodiste şi altele.

Toate aceste biserici se consideră religii „stabilite“, „ortodoxe“b şi „respectabile“. La acestea trebuie adăugate sute de aşa-zise secte, care sînt privite cu dispreţ de către bisericile principale, respectiv catolică, ortodoxă şi protestantă.

„ORTODOX“ SAU „ERETIC“?

De fapt, cînd sînt examinate pe baza metodelor istorice nepărtinitoare, nici una dintre bisericile „creştine“ tradiţionale nu poate pretinde că ea este religia creştină originară. De ce? Deoarece toate au pornit ca ramuri — sau secte — bineînţeles chiar şi aceea care pretinde că este cea mai veche dintre ele: Biserica Romano-Catolică!

Din punct de vedere istoric, mai multe oraşe ar putea să pretindă întîietate faţă de Roma, în calitate de vechi centre ale creştinătăţii. Cînd creştinismul a fost întemeiat în 33 e.n., la sărbătoarea Zilei a cincizecea, în Roma nu exista nici măcar un singur continuator al lui Cristos. Cel dintîi sediu al adunării creştine a fost, fără îndoială, Ierusalimul. Este adevărat că iudeii şi prozeliţii din Roma au fost prezenţi la Ierusalim în timpul sărbătoririi Zilei a cincizecea, iar unii dintre ei au devenit, cu siguranţă, creştini şi s-au înapoiat la Roma, unde au întemeiat o adunare creştină. Dar acesta este adevărul şi cu privire la multe alte locuri menţionate în Biblie. De fapt, călătorii care veneau din Roma nu sînt cîtuşi de puţin menţionaţi la începutul listei, ci abia pe locul al treilea de la coada ei, fiind doar înaintea cretanilor şi arabilor. — Fapte 2:5–11.

În acele zile de început Roma nu constituia sediul central pentru organizarea activităţilor creştine. Nu în Roma, ci în Antiohia siriană au căpătat discipolii lui Isus pentru prima dată denumirea de creştini (Fapte 11:26). De asemenea, Antiohia, nu Roma, a fost locul de plecare al celor trei călătorii misionare pe care le-a efectuat apostolul Pavel (Fapte 13:1–4; 14:26; 15:35, 36; 18:22, 23). Este adevărat că, după toate probabilităţile, apostolul Pavel a fost executat la Roma. Dar el nu a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus, deoarece Iuda Iscarioteanul a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1:23–26). De fapt, nu există absolut nici o dovadă în Biblie că vreunul dintre cei 12 apostoli s-a dus la Roma sau a murit acolo. Apostolul care a murit ultimul a fost Ioan şi probabil că a murit în Efes sau în apropierea acestui oraş. În orice caz, dispariţia apostolilor a deschis larg porţile apostaziei. — 1 Ioan 2:18, 19; 2 Tesaloniceni 2:3, 4.

Cu trecerea timpului, alte oraşe au ieşit în evidenţă ca centre ale creştinătăţii apostate. Printre ele s-a numărat Alexandria şi Cartagina, în nordul Africii, şi Bizanţul (care mai tîrziu a devenit Constantinopol), la graniţa dintre Asia şi Europa. În Occident, la Roma, capitala Imperiului, s-a dezvoltat o bogată şi puternică biserică.

Odată cu creşterea apostaziei profeţite de apostoli, s-a dezvoltat clasa clerului. Oameni proeminenţi s-au ridicat deasupra turmei şi au devenit aşa-zişii episcopi. Aceştia duceau lupte de rivalitate pentru putere şi au devenit conducătorii tendinţelor sau sectelor rivale în interiorul creştinătăţii apostate. La început nici un episcop şi, prin urmare, nici un oraş nu se bucura de proeminenţă. Dar în curînd s-a declanşat o veritabilă cursă pentru putere, în care diferitele secte sau ramificaţii rupte din creştinătatea iniţială îşi disputau onoarea de a fi considerate ca biserică „ortodoxă“ şi totodată dreptul de a le declara pe toate celelalte drept eretice.

LA ÎNCEPUT TOATE AU FOST SECTE

Într-una dintre cele mai recent publicate lucrări pe această temă se spune: „În ce consta erezia creştină? Şi, de fapt, ce era biserica? ...Creştinătatea [apostată] a început cu confuzie, controverse şi schisme şi tot aşa a continuat. O biserică ortodoxă dominantă, cu o distinctă structură ecleziastică şi-a făcut foarte încet apariţia (...) Şi, avînd în vedere aceste lupte, ea era un slab mijloc de instruire spirituală ... În rîndul populaţiei care trăia în ţinuturile din zona centrală şi răsăriteană a bazinului Mării Mediterane mişuna, în secolul întîi şi al doilea al erei noastre, o infinitate de idei religioase care luptau pentru a se propaga ... De la început deci au existat numeroase varietăţi ale creştinătăţii, care aveau foarte puţine lucruri comune (...) este o greşeală să se vorbească despre un curent dominant al creştinătăţii mai devreme de a doua jumătate a celui de al treilea secol e.n. După cît se poate aprecia, de la sfîrşitul secolului al doilea, majoritatea creştiniilor credeau în diferite variante ale gnosticismuluic sau aparţineau sectelor de revitalizared care erau grupate în jurul Charismaticilore (...) Ortodoxismul nu era decît una dintre formele de creştinism din secolul al treilea şi nu se crede că a devenit o formă dominantă pînă în epoca în care a trăit Eusebiuf (inceputul secolului al patrulea).“ — A History of Christianity (Istoria creştinătăţii) de Paul Johnson.

Această schimbare fusese profeţită de apostolul Pavel, care a scris: „Va veni timpul cînd oamenii nu vor suporta doctrina sănătoasă. În schimb, ca să se conformeze propriilor lor dorinţe, ei vor aduna în jurul lor un mare număr de învăţători, care să le spună ceea ce doresc cu ardoare urechile lor. Ei îşi vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor întoarce spre mituri.“ — 2 Timotei 4:3, 4, New International Version.

Unii dintre aceşti învăţători apostaţi au devenit ceea ce bisericile creştinătăţii numesc părinţii bisericii. În general, ei sînt împărţiţi în părinţi anteniceeni şi părinţi post-niceeni, punctul de referinţă constituindu-l aşa-zisul primul conciliu ecumenic de la Niceea, organizat în acest oraş din Asia Mică de împăratul roman păgîn Constantin, în anul 325 e.n.

EFORTURI PENTRU A IMPUNE SUPREMAŢIA ROMEI

Este important de semnalat faptul că cei mai mulţi „părinţi“ din secolele al doilea şi al treilea nu au locuit în Roma, iar limba în care au scris ei nu a fost latina, ci greaca. Iată cum confirmă acest lucru Encyclopaedia Britannica: „Pînă în aproximativ 250 e.n. majoritatea conducătorilor creştini din Occident erau vorbitori ai limbii greceşti, nu ai limbii latine (de ex. Iraeneu şi Hippolytus). Partea principală a teologiei în limba latină a venit nu din Roma, ci din nordul Africii (de ex. Tertullian şi Cyprian).

Aşadar, care oraşe erau considerate drept mari centre ale aşa-zisei teologii creştine în acele secole de la începutul apostaziei? Roma? Nu, ci Antiohia, Alexandria, Cartagina, Cezareea, Ierusalim şi diferite oraşe din Asia Mică. The Catholic Encyclopedia recunoaşte următoarele: „Deşi Roma a fost puternică şi venerată în secolul al doilea (...), în literatura sa din această epocă se constată un gol absolut.“ Aşadar, literatura latină (...) este practic cu două secole şi jumătate mai tînără (decît operele greceşti). Tertullian rămîne singurul exemplu, şi el a devenit eretic. Pînă la mijlocul secolului al patrulea nu apăruse decît un singur părinte latin (Cyprian din Cartagina, în nordul Africii) ... De la Cyprian (mort în 258) pînă la Hilary (mort în aproximativ 367) (...) nu a existat nici un fel de teologie.“

Atunci cum a reuşit biserica din Roma să-şi impună supremaţia asupra bisericilor din alte oraşe care fuseseră mult mai importante în ce priveşte producerea „părinţilor bisericii“? Fără îndoială, un factor l-a constituit prestigiul de a fi localizată în capitala Imperiului. De asemenea, ea era o biserică bogată, care trimitea ajutoare financiare bisericilor din alte oraşe, fapt care îi conferea o anumită putere episcopului ei. Acesta a început să pretindă dreptul de a asculta plîngerile făcute împotriva hotărîrilor luate de episcopii locali în probleme de disciplină bisericească.

În plus, aşa cum împăratul roman păgîn Constantin şi-a dat seama că ar putea folosi creştinismul apostat pentru a consolida Imperiul care se afla în declin, tot aşa episcopul Romei şi-a dat seama că păgînismul ar putea face mai popular creştinismul apostat. Astfel biserica din Roma a adoptat ziua de duminică, zi îndrăgită de păgîni, ca zi a sărbătoririi Paştelui, în timp ce bisericile din Orient îl sărbătoreau în data de 14 Nisan, în oricare zi a săptămînii, conform calendarului ebraic. De asemenea, în timp ce mai multe biserici răsăritene înclinau să-l urmeze pe Arie (Arius), care nega doctrina trinităţii, Roma a adoptat repede concepţia păgînă despre un dumnezeu trinitar.

În ambele probleme Constantin a favorizat biserica din Roma prin faptul că în 321 e.n. a dat o lege pentru respectarea zilei de duminică, iar la conciliul de la Niceea din 325 e.n. a impus dogma trinităţii. Astfel el a fuzionat cultul roman păgîn cu creştinismul apostat şi a făcut din această formă de închinare „universală“ sau „catolică“ religia de stat.

Apoi, în 382 e.n., împăratul Graţian îi acordă prin constituţie lui Damasus, episcopul Romei, dreptul de a audia apelurile făcute de ceilalţi episcopi, chiar şi de cei din „regiunile mai îndepărtate“ ale Imperiului. Deşi această decizie a fost contestată de episcopii răsăriteni, şi chiar de unii episcopi din Occident, ea, fără îndoială, i-a acordat întîietate episcopului Romei. Episcopul Damasus a acceptat denumirea de Pontifex Maximus, un titlu şi o funcţie păgînă, la care împăratul Graţian renunţase, deoarece le-a considerat nepotrivite pentru un creştin! Damasus însă nu-şi făcea asemenea complexe de conştiinţă. Potrivit cu The Catholic Encyclopedia, această distincţie onorifică, Pontifex Maximus, este şi acum privită ca „unul dintre principalele titluri“ ale papei. De altfel, în franceză acesta este numit adesea „le souverain pontife“, suveranul pontif, expresie care traduce literalmente formula latină Pontifex Maximus.

SCHISME, DIZIDENŢĂ ŞI REFORMA

Bineînţeles, această pretinsă supremaţie a episcopului din Roma nu a rămas necontestată. Conducătorii creştinătăţii apostate din oraşele răsăritene Alexandria, Ierusalim, Antiohia şi îndeosebi Constantinopol au luat poziţie împotriva acestei uzurpări. Totuşi, deşi conducătorii religioşi din aceste oraşe au fost uniţi în ceea ce priveşte opoziţia lor faţă de dominaţia Romei, ei nu au căzut de acord asupra problemelor doctrinare. Atît în aceste oraşe cît şi în altele existau şcoli care susţineau concepţii rivale care au generat secte diferite, deşi toate pretindeau că sînt creştine.

În cadrul eforturilor depuse pentru a închide prăpastia care se adîncea tot mai mult între sectele creştine apostate, ale căror sedii se aflau în Roma şi Constantinopol, precum şi pentru a-i acuza de erezie pe învăţătorii creştini apostaţi din alte oraşe, de-a lungul secolelor s-au organizat diferite „concilii bisericeşti ecumenice (universale)“. Primul conciliu s-a ţinut la Niceea, în 325 e.n., şi a avut ca scop condamnarea „ereziei“ anti-trinitare iniţiate de Arius. Alte concilii s-au ţinut la Constantinopol (de patru ori), Efes, Chalcedon (faţă în faţă cu Constantinopolul, de partea cealaltă a Bosforului), şi din nou la Niceea. Aceste şapte concilii şint recunoscute şi de Biserica Romano-Catolică şi de Biserica Ortodoxă. Ansamblul doctrinelor elaborate la aceste concilii includea trinitatea, credinţa în Maria ca „mamă a lui Dumnezeu“, precum şi alte doctrine, care nu au nici o legătură cu creştinismul Bibliei. De asemenea, aceste concilii bisericeşti au condamnat diferite „erezii“, contribuind astfel la crearea unor noi subdiviziuni (secte) ale creştinătăţii apostate.

Este interesant faptul că nici unul dintre aceste concilii bisericeşti „universale“ nu s-a ţinut la Roma, oraşul care pretindea că este sediul universal al creştinismului. Abia în 1123 e.n. s-a ţinut la Roma primul aşa-zis conciliu ecumenic. Dar pînă la acea dată avusese deja loc „marea schismă“ între Roma şi bisericile răsăritene, — prima ruptură s-a produs în 867 e.n., iar schisma finală în 1054. Aşadar, din punct de vedere strict istoric, nici un conciliu cu adevărat universal sau ecumenic nu s-a ţinut vreodată la Roma.

Varianta răsăriteană a creştinătăţii apostate, care s-a desprins de Roma, nu s-a reunit în jurul vreunui alt episcop, care să pretindă că este locţiitorul lui Cristos pe pămînt. Bisericii din Constantinopol (care purta, de asemenea, denumirea Noua Romă) i-ar fi plăcut să devină „Roma“ religiei ortodoxe răsăritene, dar nu a reuşit să realizeze acest deziderat. Cu timpul, ortodoxismul răsăritean s-a divizat în 15 biserici naţionale de sine stătătoare, care îi acordau patriarhului din Constantinopol, actualul Istanbul, întîietate doar ca titlu onorific. În afară de aceasta, există o serie de biserici răsăritene independente care nu recunosc nici supremaţia Romei, nici a Constantinopolului. Incontestabil deci, „creştinismul“ răsăritean este şi el o casă dezbinată.

După schisma Orientului, fără să renunţe la speranţa că într-o bună zi va chema la ordine bisericile răsăritene, biserica din Roma conta să rămînă stăpîna incontestabilă a propriilor sale teritorii — Occidentul. Totuşi, necazurile ei nu se sfîrşiseră încă. Au început să apară, cu repeziciune, disidenţii. Această situaţie însă nu putea fi acceptată, aşa că împotriva acestor „eretici“ s-au luat măsuri drastice. S-a înfiinţat Inchiziţia, dar grupurile disidente au continuat să apară. În secolul al XVl-lea a izbucnit o revoltă generală care, la început, a avut motive religioase, iar mai tîrziu motive de natură politică.

Această revoltă cunoscută sub numele de Reformă a produs un al treilea grup de religii care pretindeau că sînt tot creştine. Dar în loc să refacă unitatea originară şi să restabilească adevărurile doctrinare ale creştinismului biblic, protestantismul, acesta era numele noului grup, a produs o recoltă de biserici şi secte divizate.

DAR DE CE ATÎT DE MULTE?

Dacă aparţineţi unei biserici sau secte care pretinde că este creştină, fără îndoială că v-aţi întrebat de ce există atît de multe religii care pretind toate că îl urmează pe Cristos şi Biblia. Poate că aţi ajuns să fiţi dezgustat de aceste divizări, mai ales atunci cînd ele duc la persecuţii şi războaie religioase, cum de altfel s-a întîmplat de-a lungul secolelor şi încă se mai întîmplă. Poate că datorită acestor sau altor motive aţi încetat să mergeţi la biserică, mulţumindu-vă cu propria dumneavoastră concepţie despre creştinism. Totuşi, în adîncul inimii ştiţi că creştinismul nu înseamnă numai atît. Şi ştiţi din Biblie că primii creştini alcătuiau o familie spirituală unită şi fericită. — Ioan 13:34, 35; Efeseni 4:1–6.

Astăzi, Martorii lui Iehova constituie o astfel de familie de creştini fericiţi. Ei nu sînt o sectă, întrucît ei nu sînt nici discipolii unui învăţător sau conducător uman oarecare, nici o ramură a vreunei biserici sau secte. Martorii provin din toate clasele sociale. Ei nu urmează un om, ci pe Dumnezeu şi pe Fiul său Isus Cristos. La întrebarea dumneavoastră: „De ce atît de multe religii pretind că sînt creştine?“, ei răspund: „Deoarece aceste grupări religioase i-au urmat pe oameni, nu Biblia.“ Martorii lui Iehova ar fi fericiţi să vă ajute să găsiţi adevăratul creştinism — cel pe care îl prezintă Biblia. De aceea vă rugăm să vă adresaţi persoanei care v-a oferit această revistă sau să scrieţi editorilor ei.

[Note de subsol]

[Harta de la pagina 6]

(Pentru aşezarea textului în pagină vezi publicaţia)

Principalele centre ale creştinătăţii apostate

Cartagina

Roma

Bizanţ (Constantinopol)

Niceea

Efes

Antiohia

Ierusalim

Alexandria

[Legenda ilustraţiei de la pagina 8]

Bisericile creştinătăţii — divizate iremediabil!