Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 9-a: începînd din 551 î.e.n. — Religiile orientale în căutarea căii drepte

„Calea adevărului este ca un drum larg.“ — Meng-tzu, filozof chinez din secolul al IV-lea î.e.n.

FIECARE religie afirmă că deţine adevărul care conduce la salvare. Confucianismul, taoismul şi budismul, de exemplu, sînt numite cele „trei căi“ chineze. Religiile japoneze şi coreene folosesc o terminologie asemănătoare. Care sînt diferenţele între aceste căi, dacă există astfel de diferenţe?

Confucianismul: calea omului

Deşi se ştiu foarte puţine lucruri despre Confucius, o lucrare de referinţă cu autoritate spune că el „trebuie considerat drept unul dintre cei mai influenţi oameni din istoria lumii“. Profesor, filozof şi teoretician politic, el a trăit între anii 551 şi 479 î.e.n. Numele său de familie fiind Kung, mai tîrziu este numit K’ung-fu-tzu, însemnînd „Maestrul K’ung“. Confucius este forma latinizată a numelui său.

Confucius nu a fost fondatorul unei noi religii. O lucrare (The Viking Portable Library World Bible) arată că el, „doar a organizat-o pe cea care exista în ţara sa natală din timpuri imemorabile, dînd o formă cărţilor acesteia, insuflînd demnitate ritualurilor ei şi scoţînd în relief principiile sale morale“. El se interesa mai mult de comportamentul uman decît de teologie, învăţătura sa fiind, în principal, o etică socială. Animat de o dorinţă irezistibilă de a alina suferinţele poporului său, el a căutat să ocupe o funcţie politică. Este deci foarte potrivit faptul că, filozofia sa — mai mult a unui om politic decepţionat, decît a unui conducător religios ambiţios — a fost numită „calea confucianistă a omului“.

Confucius nu a apreciat deloc religia din timpul său, spunînd că nu era decît superstiţie. Cînd a fost întrebat dacă credea în Dumnezeu, se pare că ar fi răspuns: „Prefer să nu zic nimic.“ Dar unii cred că numeroasele lui referinţe la tien („cer“) indică faptul că el credea în ceva mai mult decît doar într-o putere superioară impersonală.

Confucius a pus accentul pe valorile familiale, respectul faţă de autoritate şi armonia socială. El a insistat asupra necesităţii educaţiei cu scopul de a dobîndi abilităţi şi de a cultiva calităţi personale indispensabile în a-i ajuta pe alţii. El vorbea mult despre jen, care înseamnă o atitudine binevoitoare faţă de omenire în general, dar îndeosebi devotament filial şi respect fratern. El a încurajat cultul strămoşilor.

Aceste trăsături caracteristice ale confucianismului se mai găsesc încă şi astăzi la orientalii educaţi în spiritul acestei filozofii. Potrivit opiniei sociologului William Liu, de la Universitatea din Illinois (S.U.A.), „morala confucianistă îi îndeamnă pe adepţii ei să lucreze, să exceleze şi să plătească datoria pe care o au faţă de părinţii lor“. Astfel, în Statele Unite, imigranţii originari din ţări puternic influenţate de confucianism, sînt recunoscuţi pentru rezultatele lor şcolare deosebit de bune.

Piatra unghiulară a gîndirii confuciene, constă într-o colecţie cunoscută sub numele Wu Ching („Cinci clasici“). Cele „Patru Cărţi“, sau Ssu shu, adăugate în secolul al XII-lea, sînt şi ele considerate ca fiind esenţiale pentru gîndirea confucianistă. Totuşi, stilul lor scurt şi concis le face să fie greu de înţeles.

În secolul al IV-lea e.n., principiile confucianismului erau introduse în regatul Kokuryo, din nordul Coreei. Probabil pe la începutul secolului al V-lea e.n. confucianismul pătrundea în Japonia. Între timp însă, în China se dezvolta o altă „cale“.

Taoismul — Calea naturii

Tao, principiu care a exercitat o puternică influenţă asupra filozofiei chineze timp de milenii, înseamnă „cale“ sau „drum“. Acesta a ajuns să desemneze modul corect de a acţiona în armonie cu funcţionarea naturală a universului. Tradiţia spune că fondatorul taoismului a fost un contemporan al lui Confucius, care purta titlul de Lao Tze, ceea ce înseamnă „băiat bătrîn“ sau „filozof bătrîn venerabil“. Unii afirmă că Lao Tze se numea aşa deoarece după ce fusese conceput în mod miraculos, iar mama sa fusese însărcinată cu el o perioadă de cîţiva zeci de ani; el s-ar fi născut cu părul deja albit de bătrîneţe. Alţii spun că acest titlu i-ar fi fost dat din respect pentru învăţăturile sale pline de înţelepciune.

Taoismul învaţă că la naştere, un copil este dotat cu o anumită cantitate de „respiraţie embrionară“ sau forţă de viaţă. Prin diferite mijloace, cum ar fi meditaţia, regimul alimentar, precum şi controlul asupra respiraţiei şi a impulsurilor sexuale, se poate evita o pierdere inutilă de „respiraţie embrionară“. Astfel, longevitatea merge mînă în mînă cu sfinţenia.

Corpul uman este considerat ca un univers în miniatură, care trebuie păstrat într-o bună armonie cu natura. Aceasta corespunde cu ceea ce chinezii numesc yin şi yang, care în mod literal înseamnă versantul umbrit şi versantul însorit al unei coline. La baza tuturor filozofiilor chinezeşti, yin şi yang sînt forţe opuse, dar care se găsesc în toate elementele naturii. Enciclopedia religiilor (engl.) explică: „Yin-ul predomină în tot ce este întunecat, umbros, rece, umed, descrescător, încovoiat, pămîntesc, femeiesc, în timp ce yang-ul este luminos, cald, uscat, crescător, neînduplecat şi agresiv, ceresc şi bărbătesc.“ O aplicaţie a acestui principiu se găseşte în feng-shui, o formă de divinaţie sau ghicire chineză care se numeşte în limba romînă geomanţie (adică o pretinsă artă de a prezice viitorul cu ajutorul unor puncte trasate pe pămînt sau prin analiza unor grămăjoare de pămînt aruncate. D.N.). Ea serveşte la descoperirea locurilor propice pentru construirea oraşelor sau a caselor, dar în special a mormintelor. Armonizarea forţelor yin şi yang ale unui eventual loc cu cele ale locuitorilor acestuia, le poate procura fericire acestora din urmă. Helen Hardacre de la Universitatea Princeton a explicat că o bună „combinare a forţelor cosmice se crede că este binefăcătoare pentru morţi şi că poate să faciliteze progresul lor în lumea cealaltă.“

În timp ce se străduiesc să menţină un echilibru între forţele yin şi yang, ei nu trebuie, în nici un caz, să caute să-şi schimbe în mod forţat starea lor naturală. Se spune că acest lucru, ar duce la rezultate contrare scopului urmărit. Această credinţă încurajează pasivitatea. În 1986, un călugăr în vîrstă a explicat în legătură cu aceasta: „Învăţătura taoismului este de a rămîne liniştit şi a nu face nimic. Aceasta înseamnă că nefăcînd nimic faci totul.“ Forţa taoismului a fost deci comparată cu apa, care în ciuda fluidităţii sale, procură binecuvîntări tuturor creaturilor.

Mai demult, se obişnuia să se facă o diferenţă între filozofia taoistă (secolul al IV–III-lea î.e.n.) şi religia taoistă (secolul al II–III-lea e.n.). Această distincţie nu mai este acum atît de clar definită, deoarece este evident că religia taoistă a evoluat pornind de la filozofia taoistă, care a precedat-o. Potrivit opiniei profesorului de religie Hans-Joachim Schoeps, taoismul, în calitate de religie, „nu este altceva decît continuarea religiei chineze tradiţionale. La bază ea este o simplă formă de spiritism (...) /pentru care spiritele/ sînt pretutindeni şi pun, în permanenţă, în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor. Astăzi, în China, taoismul a degenerat într-o formă de religie a superstiţiilor, îmbrăţişată de mase.“

Shinto: calea lui Kami

Cînd vorbim despre Japonia ne gîndim la o veche religie populară care este în acelaşi timp „o formă de închinare animistă (consideră că toate lucrurile au suferit) politeistă şi un cult al strămoşilor“ potrivit descrierii pe care o face un scriitor. La început, această religie etnică nu avea nume. Dar, cînd în secolul al VI-lea e.n., budismul a pătruns în Japonia, a primit numele de Butsudō „Calea lui Buddha“. Pentru a o diferenţia de acesta, religia autohtonă a primit puţin mai tîrziu numele de shintō, „Calea lui kami“.

Conceptul de kami (diferiţi zei sau divinităţi) este, fără nici un dubiu, punctul central al shintoismului. El a ajuns să desemneze toate forţele supranaturale sau zei, inclusiv zeii care personificau elementele naturii, oameni eminenţi, strămoşi zeificaţi, sau chiar şi „divinităţi care slujesc unui ideal sau simbolizează o putere abstractă“ (Enciclopedia religiilor). Termenul Yaoyorozu-no-kami, care literalmente înseamnă „opt milioane de zei“, este utilizat pentru a desemna „numeroşi zei“, deoarece numărul divinităţilor shintoismului este încă în creştere. Prezentaţi ca fiind copii ai lui Kami, oamenii au la origine o natură divină. În consecinţă, shintoismul consideră că trăind în armonie cu Kami, vă veţi putea bucura de protecţia şi aprobarea lor.

Deşi neavînd dogme şi o teologie bine definite, shintoismul a furnizat japonezilor un cod de valori, le-a modelat comportamentul şi a influenţat modul lor de gîndire. El le-a creat temple, unde ei pot merge să se închine, atunci cînd simt nevoia să facă acest lucru.

Principalele tipuri de shintoism sînt interdependente. Shintoismul cu temple şi shintoismul popular prezintă puţine diferenţe semnificative. Shintoismul sectelor, este compus din 13 grupări religioase fundate în decursul secolului al XIX-lea, care conţin în proporţii diferite elemente din confucianism, budism şi taoism.

Budismul a exercitat o influenţă deosebit de puternică asupra shintoismului. Aceasta explică din ce cauză mulţi japonezi sînt în acelaşi timp şi budişti şi shintoişti. Într-o casă japoneză tradiţională există două altare: unul shintoist pentru a-l onora pe Kami, şi unul budist pentru a-i onora pe strămoşi. O tînără japoneză Keiko explică: „Le datorez respect strămoşilor mei, lucru pe care îl dovedesc prin intermediul budismului. (...) Fiind japoneză, îndeplinesc chiar şi cele mai mici ritualuri shintoiste.“ Ea adaugă: „Cred că o căsătorie creştină ar fi ceva foarte frumos. Este o contradicţie, dar ce importanţă are?

Ch’ondogyo — Religia coreeană a căii cereşti

Budismul, fortificat prin taoism şi confucianism figurează printre principalele religii necreştine din Coreea. Venind din China, ele suferă influenţa religiei populare coreene, shamanismul. Potrivit Enciclopediei religiilor, ele au fost atunci „selectate, transformate şi adaptate în diferite proporţii la condiţiile sociale şi intelectuale care predominau în peninsula coreeană“.a

O altă religie coreeană este Ch’ŏndogyo, „religia căii cereşti“, purtînd acest nume din 1905. Ea a fost fundată în 1860 de Ch’oe Suun (Che-u). Iniţial se numea tonghak („doctrina orientală“) în contrast cu sohak („doctrina occidentală“) care desemna creştinismul, iar Ch’ŏndogyo s-a dezvoltat, în parte, pentru a neutraliza creştinismul. Potrivit opiniei autorului german Gerhard Bellinger, Ch’ŏndogyo încearcă, conform intenţiilor fondatorului său, să facă o sinteză a „idealurilor confucianiste, care sînt dreptatea şi amabilitatea umană, cu pasivitatea taoistă şi compasiunea budistă“. Ch’ŏndogyo mai conţine şi elemente din shamanism şi din catolicism. Deşi pretinde că favorizează unitatea religioasă, în 1953 dăduse naştere, totuşi, la cel puţin 17 secte.

Punctul central al „religiei căii cereşti“ este credinţa potrivit căreia omul este de esenţă divină, o parte din Dumnezeu. De aici decurge un principiu moral fundamental: Sain yoh’on („a-l trata pe om ca pe Dumnezeu“). El pretinde să-şi trateze aproapele cu „un suprem interes, sinceritate, demnitate, egalitate şi justiţie“, explică Yong-choon Kim, de la Universitatea Rhode Island.

Străduindu-se să schimbe ordinea socială în funcţie de aceste principii înalte, fondatorul lui Ch’ŏndogyo numit Ch’oe Suun (Che-u), a intrat în conflict cu guvernul. Activităţile sale politice au dus în final la execuţia sa, precum şi a succesorului său. Acţiunea sa a favorizat şi izbugnirea războiului Chino-japonez în 1984. Într-adevăr, participarea la politică este caracteristică noilor religii coreene, mişcarea tonghak fiind numai prima dintre ele. Aceste religii pun adesea accentul pe naţionalism, dînd asigurarea că în viitor Coreea va ocupa o poziţie proeminentă în lume.

Care „cale“ duce la viaţă?

În mod evident, mulţi asiatici consideră că are prea puţină importanţă ce „cale“ religioasă urmează. Dimpotrivă, Isus Cristos, care, în secolul I, a fundat o religie numită, de asemenea, „Calea“, a respins punctul de vedere potrivit căruia Dumnezeu acceptă toate „căile“ religioase. El a lansat acest avertisment: „Largă şi spaţioasă este calea care duce la distrugere (...) dar strîmtă este poarta şi /foarte/ îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sînt cei care o găsesc.“ — Matei 7:13, 14; Fapte 9:2; compară Proverbe 16:25.

Desigur, majoritatea evreilor din secolul I nu au ţinut cont de acest avertisment. Ei nu au crezut că Isus era adevăratul Mesia, nici că religia sa ar fi constituit „calea“ dreaptă. Astăzi, cu aproape 19 secole mai tîrziu, descendenţii lor sînt încă în aşteptarea lui Mesia. Un articol viitor din această serie va explica de ce.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 14]

Generalul Guan Yu, zeul războiului în religia chineză tradiţională, protectorul clasei comercianţilor şi a militarilor.

De la stînga la dreapta: Han Xiangzi, LuDongbin şi Li Tieguai — trei dintre cei opt taoişti nemuritori — şi Shoulao zeul stelar al longevităţii.

[Provenienţa fotografiilor]

Courtesy of the British Museum

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

Diferite tipuri de statuete se găsesc în jurul templelor shintoiste. Cîinele de pază, din stînga, este considerat că ar îndepărta demonii.

Studenţii, însoţiţi de părinţii lor, se roagă pentru a reuşi la examene la templul shintoist Yushima Tenjin (Tokyo)