Religia cum se explică lipsa de interes faţă de ea?

„UN OM fără religie este ca o casă fără ferestre.“ Aşa a exprimat un japonez, în faţa fiului său, Mitsuo, nevoia de iluminare religioasă. Însă Mitsuo nu a luat în serios cuvintele tatălui său. Şi un număr crescînd de locuitori ai Japoniei, ca şi din alte părţi, par a avea aceeaşi atitudine. Ei se mulţumesc cu starea de «case fără ferestre», fiind prea puţin interesaţi ca viaţa să le fie luminată de religie.

Prin urmare, atunci cînd în Japonia s-a realizat un studiu asupra caracterului naţional, 69 la sută dintre cetăţenii acestei ţări au declarat că ei nu se consideră persoane religioase. Printre tineri acest procent a fost chiar mai ridicat. În mod asemănător, în Thailanda, o ţară ce se caracteriza altădată prin pietate budistă, 75 la sută dintre aceia care locuiesc în zone urbane nu mai frecventează templele budiste. În Anglia, aproape o optime din bisericile anglicane au fost închise în ultimii 30 de ani din cauză că nu au mai fost frecventate.

În Japonia însă accesoriile religioase sînt încă prezente în foarte mare măsură. Dar, la fel ca în cazul porţelanurilor scumpe de China, ele sînt expuse doar în rare ocazii — cum sînt nunţile şi înmormîntările. Religia este preţuită mai mult pentru rolul ei în conservarea culturii locale şi a moştenirii familiale, decît pentru iluminare spirituală. Mulţi privesc religia doar ca pe un placebo pentru cei slabi şi nenorociţi; ei nu văd nici un fel de foloase palpabile pe care le-ar putea aduce ea. «Religia este foarte bună, dacă ai timp pentru ea sau dacă simţi că este necesară», spun unii, «dar trebuie să te bizui pe tine însuţi pentru a-ţi cîştiga existenţa sau pentru a-ţi achita notele de plată.»

Cum se explică această indiferenţă? S-ar putea enumera cîteva motive. Mai întîi, mediul social. Mulţi tineri nu au beneficiat de nici o instruire religioasă, iar alţii de o instruire religioasă insuficientă. Nu este de mirare deci că mulţi dintre aceia care trăiesc într-o societate care pune un mare preţ pe obiectivele de natură materialistă devin la maturitate materialişti.

În unele ţări, conduita scandaloasă a teleevangheliştilor lacomi şi imorali şi a altor conducători religioşi proeminenţi a avut, de asemenea, ca efect îndepărtarea de religie a oamenilor, după cum acelaşi rezultat l-a avut şi implicarea religiei în afacerile politice şi în eforturile de război. Lucrul acesta este bine ilustrat de ceea ce s-a petrecut în legătură cu religia shintoistă în Japonia. „Odată cu sfîrşitul războiului [al doilea mondial] prin înfrîngerea suferită în august 1945, sanctuarele shintoiste au fost confruntate cu o gravă criză“, remarcă Encyclopædia of the Japanese Religions (Enciclopedia religiilor japoneze). Shintoismul, care a stimulat fervoarea războinică şi a promis victoria, i-a dezamăgit pe oameni. Filozofia că nu există nici un Dumnezeu sau Buddha s-a răspîndit cu repeziciune.

Dar am putea fi oare cu adevărat mulţumiţi să adoptăm tocmai în timpul de faţă puncte de vedere egoiste, mioape? Cei mai mulţi oameni au o minte iscoditoare. Ei ar dori să cunoască de unde vin, încotro se îndreaptă, de ce trăiesc şi cum trebuie să trăiască. Ei îşi amplifică speranţa. Faptul de a da la o parte întrebările privitoare la viaţă sau de a le reprima cu ideea că „aceste lucruri sînt incognoscibile“ nu satisface. Chiar şi ateul Bertrand Russel a vorbit despre „o ciudată şi sălbatică suferinţă — căutarea a ceva dincolo de ceea ce conţine lumea.“ Adevărata religie i–ar putea pune capăt acestei căutări. Dar cum? Ce dovadă există că religia merită să fie luată într-atîta de serios?