De ce această criză a costului vieţii

DE LA BELGRAD la Buenos Aires, de la Lagos la Lima, de la Manila la Mexico-City şi de la Washington la Wellington, peste tot guvernele luptă împotriva inflaţiei.

Uneori chiar guvernele cunosc dificultăţi financiare grave. Astfel, un raport arăta că „Statele Unite au contractat mai multe datorii în cursul ultimilor cinci ani decît în toată istoria lor“. Nu demult, un guvern din Africa a fost constrîns să anuleze o mărire a salariilor promisă de mult timp, după ce a descoperit, spre marea sa jenă, că visteria statului nu-i permitea să achite noile tabele de salarizare. Tot la fel, într-o ţară mare din America Latină, rata inflaţiei era aşa de mare încît guvernul se temea că la sfîrşitul anului 1988 nu va putea plăti salariile a peste un milion de funcţionari.

Se vorbeşte despre planuri cincinale, devalorizarea monedei, standardizarea salariilor, controlul preţurilor şi încă despre alte remedii economice. Dar problemele sînt complexe şi soluţiile lipsesc. Pentru a ilustra dificultăţile de care se lovesc economiştii, vom enumera în continuare cîteva cauze fundamentale ale crizei.

Fragilitatea sistemului economic internaţional

Interdependenţa mondială. Un specialist în operaţii financiare internaţionale a făcut această observaţie: „Lumea formează un întreg. Economia noastră este internaţională. (...) Ideea unei soluţii unilaterale pentru o economie mondială nu are nici un sens.“ Iată de ce, un regres economic în ţările occidentale se repercutează imediat asupra ţărilor sărace, sub forma diminuării cererilor în favoarea produselor lor. De asemenea, o creştere a ratei dobînzilor în Statele Unite se traduce pentru ţările Africii şi Americii Latine prin dificultăţi sporite în ce priveşte rambursarea dobînzilor pentru datoriile lor. În general vorbind, cu cît o ţară este mai săracă, cu atît mai mică este influenţa pe care o are asupra economiei internaţionale şi cu cît mai vulnerabilă se dovedeşte la tendinţele economice nefavorabile.

Fluctuaţiile de preţuri la bursa de valori ilustrează foarte bine instabilitatea economiei mondiale precum şi interdependenţa naţiunilor. În 1987, deţinătorii de acţiuni sau investiţii erau atît de neliniştiţi în faţa perspectivelor economice, încît rezultatele proaste ale comerţului exterior din Statele Unite în luna august şi probabil o remarcă indiscretă a unui funcţionar în Ministerul american al Finanţelor au fost suficiente, se pare, ca să declanşeze crahul de bursă din octombrie 1987.

Grava problemă a datoriilor care afectează Statele Unite precum şi incapacitatea sau lipsa de bunăvoinţă a marilor puteri economice de a stabili o politică economică comună, face improbabilă restabilirea cu promptitudine a încrederii pe piaţa internaţională. Comentînd această situaţie, economistul Stephen Marris a lansat acest avertisment: „Sîntem în încurcătură! Nu putem ieşi de aici fără să depunem eforturi!“

Fluctuaţia preţurilor. În cursul ultimilor ani s-a asistat la o spectaculoasă fluctuaţie a preţurilor petrolului, metalelor şi altor materii prime. Creşterea neaşteptată a preţurilor petrolului în anii ’70 a provocat o inflaţie şi un regres economic mondial. Ţările lumii a treia, neproducătoare de petrol, au fost cel mai grav atinse.

În anii ’80 s-a înregistrat o prăbuşire a preţurilor la majoritatea materiilor prime, ceea ce a dat o lovitură serioasă economiei ţărilor sărace ale căror produse principale de export sînt aceste materii prime. Astfel, datorită căderii preţurilor petrolului, ţări ca Mexic şi Nigeria, a căror economie se bazează în mare parte pe exportul ţiţeiului, au înregistrat un declin brusc al nivelului de trai al locuitorilor. Astfel de fluctuaţii de preţuri pot ruina chiar şi cele mai bine gîndite planuri economice.

Utilizarea uşuratică a fondurilor publice

Cheltuieli militare. Totalul cheltuielilor militare mondiale pentru 1987 a fost estimat la aproximativ un trilion de dolari. Acesta este echivalentul a aproape 1,8 milioane de dolari pe minut. Nu numai ţările bogate risipesc banii pentru înarmare; unele din cele mai sărace ţări ale lumii prevăd efectiv sporirea bugetului lor militar cu 10% anual.

Explicînd consecinţele sociale şi economice pe care le atrag după sine aceste cheltuieli militare, în lumea a treia, economistul John Galbraith spune: „Cei care plătesc acest armament sînt cei mai săraci dintre săraci. Aceste cumpărări se fac în detrimentul investiţiilor civile destinate să amelioreze costul vieţii, şi chiar în detrimentul pîinii.“

„Elefanţi albi“. Se spune că un rege din Siam avea obiceiul să ofere un elefant alb acelora dintre curtenii săi care nu-l iubeau. Fiind considerat sacru, animalul nu putea face nici un fel de muncă. Întreţinerea sa conducea deci la ruinarea nefericitului proprietar. În decursul ultimilor ani, naţiunile occidentale au jucat, în mod inconştient, rolul regelui din Siam. În cadrul programului de ajutorare, ele au finanţat proiecte tehnologice de mare amploare, pe care ţările cărora le erau destinate nu aveau mijloace să le întreţină.

Astfel de „elefanţi albi“, costisitori şi fără valoare practică, stînjenesc peisajul economic al ţărilor sărace: aeroporturi luxoase de pe care decolează puţine avioane, brutării ultramoderne în care nu se produce pîine din lipsă de făină, fabrici de ciment uriaşe care sînt într-un declin constant datorită lipsei unor fonduri de întreţinere.

Cîteodată, chiar guvernele ţărilor lumii a treia se împovărează cu datorii enorme, învestind sume exagerate în proiecte extravagante, cum ar fi centrale hidro-electrice, centrale nucleare, sau construirea unei noi capitale.

Creşterea demografică

În multe ţări ale lumii, explozia demografică contribuie la degradarea nivelului de trai. Construirea de locuinţe şi şcoli, înfiinţarea unor locuri de muncă şi chiar producţia alimentară nu pot satisface cerinţele mereu în creştere. Mexicul, de exemplu, datorită sporirii populaţiei sale, este obligat să înfiinţeze un milion de locuri de muncă anual, şi aceasta doar pentru a menţine şomajul la nivelul său actual. În multe ţări ale Africii, datorită creşterii populaţiei — agravată de exodul spre oraşe — importul mărfurilor alimentare a fost triplat în cursul ultimilor zece ani, iar nivelul de trai s-a deteriorat. Şomajul şi imposibilitatea de a satisface necesităţile unei familii numeroase, îi conduc pe unii taţi disperaţi la abandonarea familiilor lor, sau chiar la sinucidere.

Slăbiciuni inerente ale sistemului

Tendinţele imprevizibile ale pieţii. Este recunoscut faptul că previziunea economică nu este o ştiinţă exactă. Inconvenientul constă în faptul că experţii întîmpină dificultăţi chiar şi în ţările dezvoltate, atunci cînd este vorba de înţelegerea exactă a procesului; cît despre ţările lumii a treia, absenţa unor informaţii precise face aproape imposibilă orice explicaţie. Şi chiar dacă economiştii ar cădea de acord asupra naturii exacte a problemelor, fiecare ar prescrie, cu siguranţă, propria lui soluţie conform opiniilor sale politice sau sociale. Şi pentru a complica şi mai departe problemele, oamenii politici cărora le aparţin deciziile finale sînt înclinaţi să nu ia în considerare decît ceea ce li se pare lor acceptabil.

Iată ce a declarat fostul ministru american al comerţului, Peter Peterson, în legătură cu ţara sa: „În realitate, problemele noastre nu sînt de ordin economic. Ele sînt generate mai mult de lipsa unui consens politic, care ne împiedică să ieşim din impas. Nu sîntem de acord nici măcar asupra naturii dificultăţilor noastre economice.“

Egoism orb. Fiecare ţară are tendinţa de a urmări propriile interese, considerate supreme, fără a ţine prea mult cont de consecinţele asupra ţărilor vecine. Astfel, sub pretextul ajutorului economic, se trimit uneori echipamente militare sofisticate unor ţări care nici măcar nu pot să-şi hrănească toţi locuitorii. În mod evident, motivele ţării donatoare sînt mai degrabă economice sau politice, decît umanitare. Stabilind bariere vamale pentru a-şi proteja propria industrie, ţările bogate împiedică eforturile ţărilor sărace de a vinde chiar şi produse de bază.

Ţările în curs de dezvoltare acuză instituţiile bancare internaţionale că sînt interesate doar de obţinerea imediată a unor avantaje personale. Unele proiecte au trebuit să fie abandonate datorită lipsei de sprijin financiar, pentru simplul motiv că ele n-ar fi fost atît de rapid rentabile după cum doreau creditorii. Faptul că astăzi, aceste naţiuni debitoare trebuie să plătească dobînzi ridicate, se datorează în primul rînd generoasei risipe a ţărilor mai bogate decît ele. Preşedintele Republicii Argentina, Raul Alfonsin, a subliniat că în numai cinci ani, America Latină a trimis Statelor Unite şi Europei sume de bani echivalînd cu două planuri Marshall.a

Corupţie şi aviditate. Preşedinţii unor ţări din Africa şi Asia au fost acuzaţi de deturnarea a miliarde de dolari în folosul personal. În America Latină, şefi ai poliţiei şi oameni de afaceri de prim rang sînt, de asemenea, implicaţi în afaceri frauduloase în valoare de milioane de dolari. În general, aceste sume enorme sînt deturnate din programele destinate să amelioreze condiţiile de viaţă ale populaţiei de rînd. Corupţia endemică prezentă la toate nivelele sociale, subminează serios economia unui număr incalculabil de ţări, ceea ce are drept consecinţă adăugarea unor poveri financiare în plus, care apasă asupra maselor sărace.

Aviditatea comercială lipsită de scrupule constituie, de asemenea, un factor care contribuie la criza costului vieţii. De exemplu, datorită tehnicilor de vînzare bazate pe reclame răsunătoare, companiile multinaţionale de tutun au reuşit să convingă milioane de oameni că trăiesc în mizerie să-şi risipească sărăcăcioasele lor resurse pe ţigări. Unele ţări în curs de dezvoltare sînt inundate de ţigări cu un conţinut ridicat de gudron, care periclitează sănătatea, fără ca respectivii consumatori să fie avertizaţi însă de riscurile la care se expun. În faţa mirajului unor exporturi rentabile — care, foarte adesea, nu se concretizează —, terenuri arabile preţioase se transformă în plantaţii de tutun. Între timp, bolile provocate de tutun se înmulţesc în acelaşi ritm cu creşterea costului vieţii.

Această examinare rapidă a factorilor răspunzători de criza costului vieţii este suficientă pentru a ne forma o idee despre impresionantele obstacole peste care trebuie să treacă guvernele care se străduiesc să amelioreze trista situaţie economică a cetăţenilor lor. Cu ocazia unei conferinţe cu caracter economic, preşedintele Franţei, Francois Mitterrand, a deplîns faptul că astăzi există o „lume care vă trage în permanenţă covorul de sub picioare, şi riscă ʽsă vă facă să cădeţiʼ“. Iată o imagine pe care oamenii de stat şi economiştii au înţeles-o perfect deoarece au avut deja de-a face cu această experienţă amară.

Înseamnă oare toate acestea că nu există nici o speranţă de restabilire economică? Economia mondială este oare incapabilă să asigure un nivel de trai modest pentru toată omenirea? Articolul următor va aborda aceste chestiuni.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 8]

Problema datoriei

Datoria naţională

În multe ţări, cheltuielile guvernamentale depăşesc cu mult veniturile. Această politică pretinde recurgerea intensivă la împrumuturi, iar o dată cu trecerea anilor, această practică provoacă un deficit bugetar enorm, care uneori se numeşte datorie de stat. Rambursarea acestei sume îngreunată de dobînzi, constrînge guvernele să continue împrumuturile, ceea ce provoacă o rată înaltă a dobînzilor şi contribuie la creşterea inflaţiei. De altfel, aşa cum explică revista Times, guvernele refuză să reducă cheltuielile, deoarece, „alegătorii, fiind oameni, doresc mai multe beneficii şi mai puţine impozite, iar oamenii politici, fiind politicieni răspund la /dorinţa alegătorilor/“. Astfel, ziua socotelilor este amînată, şi în acelaşi timp costul vieţii continuă să crească.

Datoria mondială

Pentru diferite motive, unele ţări importă mai multe produse şi servicii decît exportă, ceea ce aduce cu sine un deficit în balanţa lor economică. Ele trebuie să ramburseze aceste sume în valuta acceptată de celelalte naţiuni, în general în dolari sau în altă valută forte. Aceşti bani fie că vor fi extraşi din rezerve, fie că vor fi împrumutaţi din ţări vecine. Dacă rezervele ţării ameninţă să se epuizeze, sau dacă împrumuturile nu mai sînt acceptate, guvernul poate fi obligat să impună restricţii la importări sau să devalorizeze moneda. Amîndouă aceste măsuri produc o creştere bruscă a preţului produselor importate, printre care pot figura produse de primă necesitate, indispensabile atît industriei, cît şi consumatorilor.

Ţările lumii a treia, în special, întîmpină greutăţi în echilibrarea balanţei lor comerciale deoarece, în majoritatea cazurilor, preţul produselor pe care le exportă a scăzut vertiginos. De exemplu, în timp ce în 1960 o tonă de cafea permitea cumpărarea a 37 tone de îngrăşăminte chimice, în 1982 contravaloarea ei nu era decît de 16 tone. Cifre similare ar putea fi date şi pentru cacao, ceai, bumbac, cupru, cositor şi alte materii prime care constituie principalele produse de export ale ţărilor în curs de dezvoltare. În 1987, datoria ţărilor în curs de dezvoltare se ridica la aproximativ 1 000 miliarde de dolari. Această sumă exorbitantă este datorată în mare parte, fluctuaţiilor nefavorabile ale pieţii pe care aceste ţări nu reuşesc uneori să le ţină sub control. Enorma greutate a datoriei împiedică serios relansarea economică şi chiar pune în pericol stabilitatea unor guverne.

New York Times făcea de curînd acest comentariu: „Singurul punct comun al ţărilor Americii Latine este datoria (...) Această problemă este considerată de guverne ca fiind răspunzătoare de prăbuşirea popularităţii lor şi este privită drept cel mai important element de instabilitate politică ce le afectează viitorul imediat.“

[Harta de la pagina 7]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Rata inflaţiei în lume între 1980–1985

(Bazată pe El Muondo en Cifras, publicată de The Economist)

■ 0 – 15%

■ 15 – 30%

■ 30 – 100%

■ peste 100%

■ cifre nedisponibile