Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 4-a: 1513–607 î.e.n. — O naţiune pusă deoparte, diferită de celelalte

DEŞI însoţită de tunete şi fulgere, aceasta a fost o naştere memorabilă. Data: 1513 î.e.n.; locul: muntele Sinai (la data aceea aflîndu-se în Arabia, dar astăzi aparţinînd Egiptului). Dar nu era vorba despre naşterea unui om, ci a unei naţiuni.

Mai puţin de un an înainte, israeliţii formau încă o societate patriarhală, de aproape trei milioane de oameni, ţinuţi în sclavie de către puterea mondială egipteană. O dată ce au fost eliberaţi, Dumnezeul lor a hotărît să-i organizeze într-o naţiune, dar nu o naţiune oarecare. Ei urmau să constituie o naţiune pusă deoparte, diferită de toate celelalte naţiuni, trecute sau viitoare.

„Biserica şi statul“ — dar cu o diferenţă

Tentativa lui Nimrod, de a fuziona religia cu guvernarea, s-a soldat cu un eşec. Însă, ceea ce se petrecea acum la muntele Sinai prezenta cîteva similitudini cu acest proiect. Avea să aducă această fuziune rezultate mai bune?

O naţiune are nevoie de legi. Israeliţii au primit deci zece legi fundamentale, numite în mod curent cele Zece Porunci, cărora le-au fost adăugate aproximativ 600 de alte reguli. (Exod 20:1–17) Acest cod de legi se baza pe adevăruri fundamentale care se aplicaseră întotdeauna religiei adevărate şi care i se mai aplică încă şi în secolul al XX-lea.

Oare se inspirau aceste legi din codul lui Hammurabi, redactat anterior? Probabil că unii aşa consideră, dat fiind faptul că Hammurabi, regele primei dinastii babiloniene, a domnit cu mai mult de un secol şi jumătate înainte ca Israelul să fie constituit ca naţiune. În 1902, s-a descoperit o stelă pe care era copiat acest cod de legi, şi care iniţial, se afla în Babilon, în templul lui Marduk. Totuşi, iată ce declară referitor la acest subiect cartea Documents From Old Testament Times (Documente din epoca Vechiului Testament): „În pofida numeroaselor asemănări, nimic nu ne autorizează să credem că textul ebraic provine direct din textul babilonian. Chiar şi acolo unde cele două coduri de legi diferă puţin în ce priveşte litera, ele diferă mult în ce priveşte spiritul“.

Aceasta era doar una dintre modalităţile prin care această naţiune avea să fie diferită de celelalte. De fapt, iniţial, ea nu trebuia să fie condusă de un om, ci de un rege ceresc invizibil, ceea ce făcea această naţiune cu adevărat diferită de celelalte. Numai după aproape 400 de ani a fost stabilită o dinastie de regi umani. Dar chiar şi atunci, naţiunea Israel a rămas unică, în felul ei. Într-adevăr, spre deosebire de alţi suverani, cum ar fi de exemplu faraonii Egiptului, regele său nu pretindea că este Dumnezeu sau un descendent al lui Dumnezeu. Regii Israelului şedeau pe „Tronul lui Iehova“, doar în sensul că îl reprezentau pe Iehova. — 1 Cronici 29:23.

Diferitele subdiviziuni ale puterii în Israel — puterea legislativă, judiciară şi executivă — ne fac probabil să ne gîndim la unele forme de guvernămînt moderne. Dar şi în această privinţă, remarcăm o diferenţă profundă. Isaia 33:22 explică: „Căci Iehova este Judecătorul nostru /organul judiciar/, Iehova este Legislatorul nostru /organul legislativ/, Iehova este Regele nostru /organul executiv/“. Dumnezeul Israelului deţinea aceste trei puteri. Nici regele, nici judecătorii, nici preoţii naţiunii nu puteau exercita o putere absolută. Spre deosebire de dictaturile politice şi religioase de astăzi, libertatea lor era limitată de legile şi directivele promulgate de Dumnezeul pe care-l reprezentau.

Astfel, în timp ce asocierea dintre religie şi stat din zilele lui Nimrod unea religia falsă, ceea ce s-a petrecut la muntele Sinai unea o guvernare divină cu adevărata religie. Aceasta garanta cele mai bune rezultate.

Unirea credinţelor — inadmisibilă

Datorită lipsei lor de credinţă, israeliţii au rătăcit 40 de ani prin deşert. În sfîrşit, în 1473 î.e.n., erau pe punctul de a intra în Canaan, ţara pe care le-o promisese Dumnezeu. Li s-a amintit atunci că, întrucît formau o naţiune pusă deoparte pentru serviciul lui Dumnezeu, ei erau obligaţi să reflecte gloria sa. Ei nu aveau voie să fraternizeze cu canaaniţii. Aşa se explică de ce o lucrare de referinţă vorbea despre „ostilitatea lor faţă de vecinii ne-yahvişti, şi insistenţa asupra unicităţii lui Yahveh“.

„Dar, un moment“, ar putea obiecta unii, „de ce această intoleranţă? Poate canaaniţii erau foarte sinceri. Ba mai mult, nu sînt toate religiile căi diferite care duc la acelaşi Dumnezeu?“ Înainte de a vă pronunţa, amintiţi-vă efectele negative pe care le-au suferit mulţi dintre cei care au trăit înainte de potop, în acea perioadă marcată de violenţă, precum şi în zilele lui Nimrod, cînd era construit ziguratul şi în atmosfera politeistă a Egiptului. Unii dintre ei erau probabil sinceri, dar sinceritatea nu i-a scutit de consecinţele pe care le atrăgea după sine practicarea unor religii, în mod evident neacceptate de către Creator. Era religia canaanită la fel de detestabilă cum fuseseră altele? Luaţi în considerare faptele prezentate în chenarul de la pagina 23, care poartă titlul „Religia canaanită: adevărată sau falsă?“ şi judecaţi voi singuri.

Şchiopătînd între două opinii diferite

După intrarea în Ţara promisă, Iosua, succesorul lui Moise, a condus lupta împotriva falsei religii. După moartea lui, israeliţii au neglijat să continue lupta pentru a lua în stăpînire ţara. Ei au adoptat o politică tolerantă de coexistenţă, ceea ce nu a fost în avantajul lor. Canaaniţii, au devenit pentru ei ca nişte spini în coastă, hărţuindu-i încontinuu şi determinîndu-i de nenumărate ori să devieze de la adevărata religie. — Numere 33:55; Judecători 2:20–22.

În cursul celor 300 de ani care au urmat s-au ridicat succesiv 12 judecători numiţi de Dumnezeu pentru a-i elibera pe israeliţii apostaţi din sclavia religiei false. Unii dintre aceşti judecători sînt bine cunoscuţi, cum ar fi Barac, Ghedeon, Iefta şi Samson.

Apoi, în 1117 î.e.n., s-a produs o schimbare majoră în structura guvernamentală: Saul a fost întronat ca cel dintîi rege peste Israel. David, succesorul său, i-a supus în sfîrşit pe toţi duşmanii Israelului din Ţara promisă, extinzînd teritoriul naţiunii la frontierele fixate de Dumnezeu. În timpul domniei lui Solomon, fiul lui David, Israelul a atins apogeul gloriei sale, bucurîndu-se de o prosperitate care îl distingea de toate ţările vecine.

Dar la moartea lui Solomon, care a survenit în 998 sau 997 î.e.n., a avut loc un dezastru. Naţiunea s-a divizat în două părţi. Cele zece triburi din nord au purtat de atunci numele de Israel, iar cele două triburi meridionale Iuda şi Beniamin, numele de Iuda. Deşi pretindeau că-l reprezintă pe adevăratul Dumnezeu, niciunul din cei 19 regi succesivi ai regatului din nord (fără a-l număra pe Tibni) nu a practicat religia adevărată. (1 Regi 16:21, 22) De fapt, ei şchiopătau între două opinii diferite, atitudine care a avut consecinţe grave în zilele regelui Ahab. (Vezi 1 Regi 18:19–40) Şi mai grave au fost consecinţele suferite în 740 î.e.n., an în care regatul lui Israel a fost răsturnat de asirieni.

În aceeaşi perioadă de timp, dintre cei 19 regi ai lui Iuda, începînd cu Roboam, fiul lui Solomon, numai cîţiva au practicat închinarea adevărată. În timp ce pe tronul naţiunii s-au succedat regi buni şi răi, în acelaşi timp poporul a oscilat între religia adevărată şi cea falsă. Doctrinele religioase false şi practicile degradante ale naţiunilor învecinate, îndeosebi închinarea la Baal, au devenit prezente din ce în ce mai mult în casele israeliţilor. Conform cu The New Encyclopædia Britannica, aceste elemente ale închinării false „se implantau şi mai profund în credinţa israeliţilor, şi poporul a început să uite condiţia sa unică şi misiunea sa, de a fi un martor pentru naţiuni“. Această atitudine a condus naţiunea la ruină.

În mod evident, ordinul pe care îl primiseră israeliţii de a rămîne separaţi de Canaaniţi avea drept scop ocrotirea lor şi menţinerea purităţii închinării lor. Dat fiind că ei aparţineau unei naţiuni care practica religia adevărată, ei trebuiau să fie într-un contrast evident cu cei care nu o practicau. Dar prea des s-au arătat nehotărîţi. În final, în 607 î.e.n., Ierusalimul a fost distrus de babilonieni, iar supravieţuitorii au fost duşi în exil. Timp de 70 de ani, ei au suferit tristele consecinţe ale abandonării religiei adevărate. Babilonul, leagănul religiei false de după potop a triumfat asupra acestei naţiuni care fusese pusă deoparte, diferită de toate celelalte.

Un domnitor este necesar

Atîta timp cît israeliţii practicau religia adevărată, ei se bucurau de pace şi securitate. Unirea guvernării divine cu religia adevărată le procura tot felul de binecuvîntări. Totuşi, succesul era limitat. Pentru ca toate naţiunile să se poată bucura din plin de pacea şi securitatea pe care a experimentat-o o singură naţiune, de-a lungul unei perioade limitate de timp, era necesar ceva în plus. Era imperios necesar un domnitor capabil să obţină un succes total asociind o guvernare dreaptă cu adevărata religie. Dar cine avea să fie acesta?

După aproximativ 250 de ani de la căderea Ierusalimului, s-a născut un om care, în pofida vieţii sale scurte, s-a făcut cunoscut atît pe sine cît şi naţiunea sa. El a umblat prin Babilon şi Egipt unde avea să fie aclamat ca un mare salvator. Douăzeci şi trei de secole mai tîrziu, The New Encyclopædia Britannica spune despre el, cu întîrziere: „Nu este greşit să spunem că Imperiul Roman şi extinderea creştinismului în lumea întreagă (...) sînt într-o anumită măsură rodul acţiunii /lui/“.

Acest conducător proeminent s-a dovedit oare a fi acela de care era nevoie? Articolul următor al acestei serii, intitulat „Dumnezei mitologici fără merit“ ne va răspunde la această întrebare.

[Text generic pe pagina 22]

„Ruinarea unei naţiuni începe în casele cetăţenilor ei“. — Proverb ashanti (din Ghana)

[Chenarul de la pagina 23]

Religia canaanită: adevărată sau falsă?

„Săpăturile arheologice din Palestina au scos la lumină o mulţime de reprezentări ale Astarteei sub cele mai diverse forme; (...) majoritatea dintre ele sînt mici şi neprelucrate, ceea ce arată că este vorba în principal de o divinitate casnică; probabil femeile o purtau asupra lor sau o puneau acasă într-o nişă. (...) Caracterul senzual al cultului Astarteei şi al lui Baal, plăcea poporului. Bineînţeles, că erau inevitabile prejudicii grave; perversităţile sexuale comise în onoarea zeiţei, desfrîul şi lipsa totală de reţinere au început să facă parte integrantă din închinare şi au pătruns apoi în cămine“. — Calwer Bibellexikon (Lexicul biblic al lui Calwer).

„Festivităţile religioase erau ocazii ale unei veritabile dezlănţuiri a laturii animale din natura umană. Chiar şi scriitorii romani şi greci au fost scandalizaţi de ceea ce făceau canaaniţii în numele religiei“. — The Lion Encyclopedia of the Bible (Lumea Bibliei).

„Printre practicile religioase ale Canaaniţilor, menţionăm aici numai sacrificarea copiilor, pe care săpăturile arheologice au dovedit-o cu claritate. Atît la Gezer cît şi la Meghido, maniera în care sînt îngropate în zid cadavrele copiilor (...) dezvăluie în mod evident (...) această practică“. — Die Alttestamentliche Wissenschaft (Cunoaşterea Vechiului Testament).

„În nici o altă ţară nu s-a descoperit un număr atît de mare de figurine reprezentînd nudul zeiţei fertilităţii, dintre care unele sînt în mod evident obscene. Nicăieri în altă parte cultul şarpelui nu era atît de răspîndit. (...) Prostituate sacre şi preoţi eunuci erau extrem de mulţi. Jertfirea de oameni era de asemenea ceva obişnuit. (...) Este deci uşor de înţeles aversiunea pe care au resimţit-o închinătorii Dumnezeului YHWH atunci cînd au fost confrunataţi cu idolatria canaaniţilor“. — Recent Discoveries in Bible Lands (Descoperiri recente în ţările biblice).

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

O reprezentare a zeului Baal, a cărui adorare i-a făcut pe israeliţi să abandoneze închinarea adevărată.