Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 3-a: 1942–1513 î.e.n. — Egiptul — Cîmpul de bătălie al dumnezeilor

„În Egipt, religia era la baza oricărui lucru şi mai presus de orice lucru“. — Will Durant, istoric şi scriitor din secolul al XX-lea.

PRIMII locuitori ai Egiptului, erau urmaşi ai lui Ham, fiul lui Noe, foarte probabil prin Miţraim, fiul lui Ham şi unchiul lui Nimrod. După încurcarea limbilor la Babel, constructorii dezamăgiţi s-au împrăştiat pentru a începe o nouă viaţă, ducînd cu ei religia lor babilonică. Unii dintre ei s-au stabilit în regiunea care va deveni cunoscută sub numele Egipt.

În Istoria civilizaţiei, Will Durant vorbeşte despre faptul că „anumite elemente specifice ale civilizaţiei egiptene derivă din Sumer şi Babilon“. Astfel, religia babilonică a marcat în mod profund Egiptul, unde religia a devenit un factor dominant. Noua Enciclopedie britanică declară: „Viaţa socială şi culturală era atît de impregnată de idei religioase, încît este imposibil să înţelegi civilizaţia egipteană fără a cunoaşte religia egipteană, şi invers“.

Inconsecvenţa

Religia egipteană era politeistă şi cuprindea peste 500 de dumnezei, dacă nu chiar o mie. „În tot Egiptul, grupurile de dumnezei locali erau în general triade /trinităţi/“, spune egiptologul E. Wallis Budge. Cu timpul s-a impus triada compusă din Osiris (tatăl), Isis (mama) şi Horus (fiul lor), toţi trei formînd o familie sfîntă.

În acest cult politeist, mai mulţi dumnezei îşi disputau titlul de „dumnezeu unic“. Dar preoţii şi teologii nu vedeau, se pare, nici o obiecţie în a crede într-un singur dumnezeu, considerînd totodată, că el exista sub multiple forme. Pentru B. Mertz, acest fapt „nu este decît un nou exemplu de frumoasă inconsecvenţă, caracteristică religiei egiptene“.

Egiptenii reprezentau adesea însuşirile dumnezeilor, ba uneori chiar pe dumnezeii înşişi, sub formă de animale. Dar autorul francez Fernand Hazan afirmă că aceste animale, departe de a fi nişte simple simboluri, erau obiect de închinare, „pentru că ele constituiau punctul de convergenţă al puterilor divine, bune sau rele“. Nu este deci deloc surprinzător că, potrivit unei relatări, un cetăţean roman a fost linşat pentru că omorîse un motan, şi că în mormintele egiptene s-au descoperit mumii de cîini, pisici, crocodili, şoimi şi tauri.

Ritualurile, practicile oculte şi artele magice făceau parte integrantă din religia egipteană. De asemenea folosirea imaginilor şi simbolurilor religioase, cum ar fi crucea cu mîner care reprezintă viaţa. Conform cu Noua Enciclopedie britanică, se acorda o atît de mare importanţă acestor simboluri încît „credinţa individuală (adică devoţiunea personală) nu a fost niciodată primordială“. Această lucrare adaugă că dintre toate imaginile, „aceea a lui Isis ţinîndu-l pe fiul ei Horus pe genunchi — probabil vechiul model al Fecioarei cu Pruncul — este cea mai remarcabilă“.

Egiptenii credeau în viaţa de după moarte. Ei mumificau morţii şi puneau corpul faraonilor decedaţi în impresionante piramide. Conform unei broşuri, în interiorul vechilor morminte s-au găsit „obiecte neînsemnate, dar revelatoare, cum ar fi cutii cu fard, perle şi vase care cîndva conţinuseră alimente şi băuturi“.

Zece plăgi — Preludiul distrugerii

Ceea ce s-a întîmplat în anul 1728 î.e.n., urma să aibă consecinţe deosebite pentru Egipt şi pentru religia sa. La circa 2 secole după şederea lui Avraam în Egipt, descendenţii săi s-au stabilit acolo pentru a se salva de la o mare foamete. (Geneza 12:10; 46:6, 7) Cunoscuţi sub numele de israeliţi, ei au locuit în această ţară timp de 215 ani. În acest context a avut loc bătălia dumnezeilor, care opuneau o mulţime de dumnezei egipteni lui Iehova, Dumnezeul unic al israeliţilor. Cînd aceştia au cerut autorizaţia de a părăsi Egiptul pentru a se închina Dumnezeului lor, situaţia a devenit în mod rapid foarte critică.

Regele Egiptului, numit faraona titlu derivat dintr-un cuvînt egiptean însemnînd „casă mare“ a refuzat cererea lor. Iehova şi-a făcut cunoscută atunci intenţia de a-şi exercita în mod miraculos puterea în favoarea poporului său. (Exod 7:1–6; 9:13–16) Făcînd să vină o serie de 10 plăgi asupra Egiptului, el i-a provocat pe dumnezeii Egiptului la o confruntare faţă-n faţă. — Exod 12:12.

Prima plagă a preschimbat în sînge apa Nilului, artera hrănitoare a Egiptului, fapt care a cauzat moartea peştilor şi i-a obligat pe egipteni să sape pentru a găsi apă potabilă. (Exod 7:19–24) Ce dezonoare pentru Hapi, dumnezeul Nilului!

Broasca era considerată ca un simbol al fertilităţii. Cartea Dumnezeii egiptenilor (engl.) arată că zeul-broască şi zeiţa broască erau consideraţi că ar fi avut un rol primordial în creaţia lumii“. Astfel, plaga broaştelor i-a umilit nu numai pe zeii fertilităţii — ca Osiris, Ptah şi Sebek — ci şi pe zeii egipteni ai creaţiei. — Exod 8:1–6.

Preoţii-magicieni nu au putut imita cea de-a treia plagă, aşa cum făcuseră cu primele două. (Exod 8:16–18) Zeul Thot, patronul magicienilor îşi pierduse puterea sa magică. Cît despre Geb, zeul pămîntului, a fost incapabil să împiedice ca „ţărîna pămîntului“ să se transforme în ţînţari.

Începînd cu a patra plagă, a fost stabilită o linie de demarcaţie între ţinutul Goşen, un teritoriu din Egiptul de Jos, unde locuia comunitatea israelită, şi restul ţării. Plaga tăunilor, nu a afectat Goşenul, în timp ce a provocat mari pierderi în alte regiuni ale Egiptului. (Exod 8:20–24) Buto, o zeiţă protectoare, ca şi Horus, s-au dovedit în mod clar incapabili de a stăpîni evoluţia situaţiei în Egiptul de Jos, ai cărui apărători erau.

Hator era o zeiţă cu cap de vacă, iar Nut, zeiţa cerului, era de asemenea reprezentată ca o vacă. Amîndouă au fost profund umilite cînd a cincea plagă a adus o ciumă mortală peste „toate felurile de animale“. — Exod 9:6.

Se pretindea că Thot cunoştea „toate formulele magice necesare pentru a vindeca bolile“. Cît despre Amon-Ra, conform celei de-a 70-a strofe a unui poem compus în onoarea sa, era un medic „care îndepărta răul şi alunga bolile“. Dar aceşti doi zei consideraţi că ar avea puterea de a vindeca nu vor putea să se opună celei de-a şasea plăgi, „furuncule cu băşici, care au apărut pe oameni şi animale“, şi chiar pe „preoţii-magicieni“. — Exod 9:10, 11.

Zeilor Shu, Reşpu şi Tefnet li se atribuia stăpînirea asupra elementelor naturii. Dar ca şi meteorologii de azi, ei nu au reuşit să împiedice trăsnetele şi grindina care lovea oamenii, animalele şi vegetaţia, şi „culca toate felurile de arbori de pe cîmp“ în timpul celei de-a şaptea plăgi. (Exod 9:25) Ceea ce a rămas după această ploaie de grindină, a fost distrus prin lăcuste în cea de-a opta plagă. (Exod 10:12–15) O usturătoare înfrîngere a suferit astfel Min, zeul recoltelor, care era reprezentat ţinînd trăsnetul în mîna sa dreaptă, fiind considerat stăpînul tunetelor şi al fulgerelor. În timpul acestor două plăgi, toate puterile sale s-au spulberat.

În timpul plăgii a noua, „o beznă totală va începe să se producă în toată ţara Egiptului timp de trei zile“. (Exod 10:21, 22) Ra, zeul-soare, Sekmet, zeiţa al cărei cap avea deasupra discul solar şi Thot, zeul-lunii, şi-au văzut literalmente stinsă lumina lor.

Şi ce jale cînd întîii-născuţi au murit brusc! „Nu era casă unde să nu fie un mort“, chiar şi în „casa mare“ a lui faraon. (Exod 12:29, 30) Dat fiind că faraonul era considerat a fi fiul zeului-soare Ra, moartea neaşteptată a primului său născut era în realitate moartea unui zeu. Ce zdrobitoare înfrîngere pentru Bes, protectorul casei regale, şi pentru Buto, care-l proteja pe rege împotriva duşmanilor!

Dezonorat — nu numai o dată, ci de zece ori — dornic de răzbunare, faraon, în fruntea armatelor sale s-a aruncat ca un nebun în urmărirea israeliţilor, care erau pe punctul de a părăsi ţara. (Exod 12:37, 41, 51; 14:8) Compus cîndva în onoarea lui Ni-maat-Re, un faraon puţin cunoscut, un poem lăuda astfel meritele sale: „Luptaţi pentru numele său. (...) Să nu aibă mormînt răzvrătitul care se opune majestăţii sale, cadavrul său este aruncat în apă“. Dar în ceea ce-l priveşte pe acest faraon asupra căruia s-a abătut distrugerea prin mîna divină, propriul său cadavru a fost aruncat în apă. Acela, pe care o lucrare de referinţă îl descrie ca fiind „încarnarea terestră a zeului Horus, urmaşul regalităţii lui Atum, fiul zeului-soare Ra“, a pierit în Marea Roşie prin mîna Dumnezeului israeliţilor, contra căruia se ridicase. — Exod 14:19–28; Psalm 136:15.

Aceste evenimente au avut realmente loc?

Deşi pretinde că expunerea Exodului ar fi „sub unele aspecte o legendă“, Noua Enciclopedie britanică admite că „bibliştii moderni tind să creadă că în spatele legendei se găsesc fapte reale“. Vorbind despre dificultatea de a data dinastiile egiptene plecînd de la lista regilor, ea declară: „Aceste liste nu constituie o mărturie istorică sigură, căci ele nu menţionează decît numele regilor consideraţi demni de a fi onoraţi; numeroşi suverani modeşti şi unii nepopulari sînt total ignoraţi — suprimaţi din liste“.

Dată fiind această inexactitate istorică şi această manipulare a faptelor, este oare surprinzător că zdrobitoarea înfrîngere a Egiptului şi a falşilor săi dumnezei, a fost pur şi simplu „suprimată“? Nicidecum, mai ales dacă ne amintim că scribii redactau analele sub tutela preoţilor, al căror principal interes era, în mod evident, acela de a-şi păstra poziţia şi de a apăra gloria dumnezeilor lor.

Aceste evenimente survenite în antichitate nu prevestesc nimic bun pentru oricine susţine acele organizaţii care constituie echivalentul modern al religiei practicate în Egipt. Numai cei care practicau adevărata religie — israeliţii şi un oarecare număr de egipteni care îi însoţeau — au scăpat neatinşi din bătălia dumnezeilor. Un viitor strălucitor se deschidea pentru ei, care formau „o naţiune pusă deoparte, diferită de celelalte“. Acesta va fi titlul celei de-a patra părţi din această serie.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 17]

Ce aţi răspunde?

În epoca în care trăiau în Egipt, israeliţii erau oare singurii care practicau adevărata închinare?

Nu, căci „un om ireproşabil şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău“ locuia în ţara Uţ, care este astăzi Arabia. El se numea Iov şi integritatea sa a fost dur pusă la încercare. El a trăit probabil în perioada cuprinsă între moartea lui Iosif, survenită în 1657 î.e.n. şi momentul cînd Moise s-a ridicat ca un fidel slujitor al lui Iehova. — Iov 1:8.

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Faraonul era considerat ca încarnarea dumnezeilor.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Unele piramide erau morminte extravagante pentru faraoni.