„Un cuvînt dat este un angajament“

SÎNT 15 ani de cînd am trecut ultima dată pe această stradă a Londrei. Aşa cum apăream, potrivit modei de atunci, cu o pălărie neagră şi cu umbrelă, etalam tipul omului de afaceri englez. Şi, de fapt, eram unul dintre aceşti mii de oameni de afaceri care puteau fi întîlniţi în fiecare zi în „City“, cartierul financiar londonez.

Nu departe de aici, se află ‘bătrîna doamnă din Threadneedle Street’, Banca Angliei, în apropiere de vecina ei, Bursa de valori. La colţul străzii, se găseşte celebra companie de asigurări Lloyd’s din Londra. În ce mă priveşte, eu lucram pe St. Mary Axe, la Baltic, a treia bursă de valori din Londra.

Mă lansez în afaceri

După ce mi-am terminat studiile în 1937, am început să lucrez pe post de curier la o societate maritimă care făcea comerţ internaţional. Plin de ambiţie, mă achitam cu seriozitate de sarcina mea, obiectivul meu fiind acela de a deveni într-o zi şeful serviciului.

Eram încă cel mai tînăr angajat al companiei atunci cînd izbucnirea celui de-al doilea război mondial mi-a întrerupt cariera şi, în 1941, m-am înrolat în Royal Air Force. Cinci ani mai tîrziu, cînd am revenit la viaţa civilă, mi-am reluat activitatea la aceeaşi companie. Dar situaţia se schimbase. Războiul îşi ceruse tributul, şi unii membri ai personalului nu mai erau cu noi.

Am început din nou să lucrez din plin, şi am fost promovat repede în rîndul cadrelor de conducere. De acum înainte, intram personal în legătură cu clienţii firmei. Printre altele, negociam contracte de navlosire /închiriere/ a unor petroliere şi aranjam operaţiile de încărcare a lor. Pentru a înlesni afacerile noastre, compania m-a numit ca reprezentant al său la Bursa Baltic.

La Bursa Baltic

Baltic, bursa de afaceri de navlosire maritimă, arborează cu mîndrie un blazon pe care figurează deviza: „Un cuvînt dat este un angajament“. La începutul anilor 1970, aproximativ 700 de companii aderau la această regulă. Ele îi autorizau pe cei 2 400 de reprezentanţi ai lor să perpetueze o tradiţie care datează de la începutul secolului al XVII-lea; pe atunci, căpitanii de vase şi comercianţii se întîlneau în cafenele şi o simplă înţelegere verbală juca rolul de contract. Încă şi astăzi, cinstea în afaceri este o cerinţă din partea membrilor bursei de navlosire.

Începînd din 1954, am frecventat cu regularitate sediul de la Baltic unde operam tranzacţii şi fixam preţul de navlosire al unor nave. Cînd, în numele companiei mele, îmi dădeam cuvîntul asupra unui acord, nici o schimbare ulterioară nu putea să mă elibereze de obligaţia mea. Am aplicat întotdeauna acelaşi principiu şi în viaţa mea particulară.

Un timp de încercare

Eu acceptam existenţa lui Dumnezeu, dar nimic mai mult. În timpul celui de-al doilea război mondial, convingerile mele religioase au fost zdruncinate. Preoţii predicau pacea, însă binecuvîntau participarea noastră la război. Mă întrebam adeseori: ‘Cum ai putea avea încredere în astfel de persoane?’

În 1954, Martorii lui Iehova au început să-i facă vizite soţiei mele, Viv, pentru a-i vorbi din Biblie. Eu nu m-am împotrivit acestui lucru, dar i-am pus unele întrebări pe care le consideram dificile. Întrucît întrebările mele erau din ce în ce mai provocatoare şi Viv nu era în măsură să-mi răspundă, ea mi-a sugerat să stau de vorbă cu una dintre Martore. Am fost de acord.

Doamna pe care mi-a prezentat-o soţia mea era îmbrăcată cu mult gust şi mi-a dat răspunsuri clare la întrebările mele. Cînd am abordat subiectul în legătură cu nemurirea sufletului, ea mi-a răspuns prin cîteva cuvinte, citînd textul din Ezechiel 18:4: „Sufletul care păcătuieşte — el însuşi va muri“. Apoi, i-am pus cîteva întrebări cu caracter politic. Ea mi-a explicat atunci că întrucît Isus le-a spus discipolilor săi că ei nu trebuiau să facă parte din lume, Martorii păstrează o strictă neutralitate politică. Acest ultim punct nu mi-a plăcut prea mult. I-am replicat scurt: „Dacă nici unul din noi nu ar fi luptat, şi dacă Hitler ne-ar fi invadat, unde am fi noi astăzi?“ La aceasta, ea mi-a răspuns în mod calm că Martorii germani au refuzat, de asemenea, să ia arma. Ei au rămas fideli convingerilor lor chiar şi în faţa morţii!

Am început să studiez Biblia împreună cu ea în speranţa că voi combate convingerile sale. Puţin cîte puţin, credinţa mea în Biblie creştea. Dar nu eram oare pe punctul de a cădea într-o cursă? M-am gîndit atunci la preoţii din cartierul meu: le voi pune aceleaşi întrebări pe care le-am pus Martorilor.

Am aranjat o vizită la biserică pentru mine şi pentru soţia mea. Discuţia s-a dovedit foarte decepţionantă şi încrederea mea în Biserică a fost profund zdruncinată. Preotul respingea relatarea Genezei, relatare pe care însuşi Isus o accepta! (Matei 19:3–6) Am plecat de acolo şi după alte două întruniri similare m-am convins că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu şi că Martorii lui Iehova se bazează într-adevăr pe el şi îl pun în practică. Credinţa mea a devenit mai puternică.

Un cuvînt dat este un angajament

Progresînd în studiul Bibliei, începeam să-mi dau seama ce anume implica viaţa de creştin. Mă îngrijoram cu privire la aparenţa mea atît în „City“ unde eram un om de afaceri cu perspective promiţătoare cît şi în cartierul meu unde treceam drept un sportiv proeminent. Mă întrebam ce aveau să zică oamenii cînd vor afla că mi-am însuşit convingerile Martorilor lui Iehova.

Întrucît acceptasem să particip la predicarea veştii bune împreună cu Martorii locali, nu mi-am retras cuvîntul. Însoţindu-i doar de această dată, voiam să le dovedesc că nu-mi era frică. Le-am sugerat să predicăm într-o stradă unde nu cunoşteam pe nimeni. Chiar la prima casă, am întîlnit persoane dornice să cunoască adevărul, şi am început pe loc un studiu biblic.

Săptămîna următoare m-am confruntat din nou cu provocarea de a predica. Spre sfîrşitul dimineţii, decizia mea era luată: găsisem adevărul şi aveam acum responsabilitatea de a-i ajuta şi pe alţii să-l cunoască.

În relaţiile mele de afaceri eram obişnuit să cîntăresc în mod lucid avantajele pe termen scurt şi efectele pe termen lung. Bazîndu-mă pe acest principiu, m-am hotărît să-l servesc pe Iehova şi să consacru cît mai mult timp posibil în lucrarea sa. Mi-am redus afacerile mele la minimum pentru a-mi întreţine familia. La 8 ianuarie 1956 m-am botezat pentru a simboliza în mod public dedicarea mea pentru a face voinţa lui Dumnezeu.

O activitate care are prioritate

Viv şi cu mine ne făcusem planul să ne mutăm din apartamentul nostru într-o casă mai mare şi să ne extindem familia. Dar o dată ce interesele Regatului au ocupat primul loc în viaţa noastră, ne-am hotărît să rămînem acolo. În 1969, după ce fiica noastră şi-a terminat studiile şi s-a angajat în serviciul cu timp integral, nimic nu mă mai împiedica să-mi extind serviciul. Am cerut o întrevedere cu directorul general al firmei la care lucram pentru a-i spune despre planurile mele de a-mi reduce serviciul laic.

Am reflectat profund la ceea ce aveam să-i spun. I-am prezentat în mod respectuos trei alternative: să-mi acorde un serviciu cu jumătate de normă, să mă concedieze, sau să-mi dau eu demisia. El m-a ascultat, apoi mi-a spus cu un zîmbet larg: „Aşteptaţi să auziţi propunerea mea. Cred că o să vă schimbaţi părerea.“ Mi-a explicat atunci că consiliul de administraţie a hotărît în unanimitate să mă numească director al societăţii, ceea ce însemna un salariu de patru ori mai mare şi asigurarea că voi deveni în timp de trei ani preşedinte al societăţii. Sperînd că mă va convinge, el a argumentat: „Graţie salariului dvs. mărit, veţi putea cu uşurinţă să plătiţi cîteva persoane să efectueze în locul dvs. munca dvs. de Martor.“ În mod evident, el nu înţelesese deloc modul în care consideram eu lucrarea lui Dumnezeu.

În mintea mea nu exista nici o îndoială în legătură cu ceea ce aveam de făcut. Îmi dădusem cuvîntul în faţa lui Iehova că voi face voinţa sa şi aceasta înainte de orice altceva. Directorul general a sfîrşit prin a accepta să lucrez cu jumătate de normă cu condiţia ca afacerile să nu aibă de suferit din cauza aceasta. Am acceptat o reducere substanţială a salariului.

Iehova nu m-a abandonat. Patru luni mai tîrziu am fost numit director al societăţii, de această dată cu autorizaţia de a-mi continua munca cu jumătate de normă dar să primesc integral salariul meu precedent.

Îi ajut şi pe alţii să se încreadă în Dumnezeu

Unii dintre colaboratorii mei apropiaţi au fost, la rîndul lor, sensibili la mesajul Fiinţei supreme. Am avut bucuria de a-i ajuta pe patru dintre ei, împreună cu familiile lor, să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să-şi dedice viaţa pentru a îndeplini voinţa lui.

La sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, lucrurile au evoluat rapid în lumea afacerilor. Compania mea s-a contopit cu alte societăţi pentru a fi în cele din urmă absorbită într-o corporaţie multinaţională. Refuzînd să revin la serviciul cu normă întreagă, am părăsit compania în 1972.

Această schimbare a împrejurărilor mi-a permis să devin mai liber pentru a-mi continua cariera mea de slujitor cu timp integral. Întrucît resursele mele financiare diminuau, eram pe punctul de a accepta un post cu jumătate de normă pentru a preda lecţii despre transportul maritim cînd mi s-a propus să vizitez congregaţiile Martorilor lui Iehova în calitate de supraveghetor itinerant. De atunci, eu şi soţia mea nu am dus lipsă de nimic.

Astăzi, lumea afacerilor s-a schimbat mult. Valorile morale şi etica sînt distruse. Există mai multă concurenţă şi tendinţă de parvenire. Îţi faci mai mulţi duşmani decît prieteni. În ceea ce mă priveşte, eu am bucuria de a sluji în calitate de supraveghetor de district într-o regiune din Anglia. Cît de plăcut este să lucrezi printre oameni care îşi pun în întregime încrederea în Dumnezeul care declară: „Eu am spus, şi Eu voi împlini“. (Isaia 46:11, Cornilescu) — Relatată de Ted Hunnings.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Slujind în calitate de supraveghetor de district cu ocazia unei întruniri a Martorilor lui Iehova.