Moartea subită a sugarului — Cum poate fi depăşită suferinţa

MOARTEA subită a unui copilaş este o dramă apăsătoare. Un copil aparent normal şi cu o bună stare de sănătate nu se mai trezeşte. Este un lucru total neaşteptat, căci cine şi-ar imagina că un copil va muri înainte de a muri părinţii săi? Un copilaş pe care mama sa îl înconjura cu o iubire nesfîrşită devine dintr-odată sursa unei imense suferinţe.a

Un sentiment apăsător de vinovăţie începe să-i copleşească pe părinţi. Aceştia se simt răspunzători pentru deces ca şi cum acesta s-ar fi datorat vreunei neglijenţe oarecare. „Ce am fi putut face pentru a evita această nenorocire?“, se întrebă ei. Uneori, fără vreun motiv anume valabil, soţul poate să-şi blameze soţia chiar fără să-şi dea seama. Atunci cînd el a plecat la serviciu, copilaşul era în viaţă şi sănătos. La întoarcerea sa, acesta era mort în leagănul său! Ce a făcut deci soţia sa? Unde era ea în momentul acela? El trebuie să alunge aceste îndoieli neîntemeiate din mintea sa dacă vrea să nu-şi pericliteze căsătoria.

Tottie, cu care am făcut cunoştinţă în primul nostru articol, a trecut printr-o perioadă dificilă. „Încă şi astăzi, dacă nu sînt atentă, sentimentul de vinovăţie şi deprimare revin“, spune ea. „În mintea mea trebuie atunci să mă grăbesc să-mi vin în fire şi să resping aceste gînduri neziditoare. Rugăciunea mi-a fost de un mare folos. Prin aceasta am cerut ajutor pentru a-mi analiza corect modul de a gîndi şi pentru a adopta o stare de spirit sănătoasă.“

Cum ar putea alţii să le ofere ajutor acestor părinţi în durerea lor? „Unii au acţionat ca şi cum Katie n-ar fi existat niciodată“, regretă profund Tottie. „Dacă ar fi înţeles cel puţin că noi, de fapt, doream să vorbim despre scumpa noastră fetiţă! Aceasta este o formă de terapie. Pentru noi, Katie va rămîne întotdeauna un copilaş încîntător şi dorim să-i păstrăm amintirea, nu să o uităm. Atunci de ce să ne fie teamă să vorbim despre ea?“

Trebuie să ştim totuşi că nu toţi părinţii doresc să vorbească despre copilul lor care a murit. Acesta este un lucru pe care vizitatorul trebuie să-l sesizeze.

Depăşirea suferinţei

Reacţiile la suferinţă diferă de la persoană la persoană precum şi în funcţie de gradul de cultură al mediului din care provin. Potrivit unui studiu efectuat în Statele Unite referitor la moartea subită a sugarului, ar trebui să treacă în medie trei ani pentru ca părinţii „să regăsească starea de fericire pe care considerau că au avut-o înaintea decesului.“

Doug şi Anne au acum patruzeci de ani. Doug este analist în informatică. Ei au pierdut-o pe micuţa Rachel acum 12 ani, pe atunci moartea subită fiind relativ puţin cunoscută. Cu toate că un medic examinase copilaşul cu o zi înainte, poliţistul care asista a insistat ca procurorul să solicite o autopsie. Anne relatează: „În momentul acela noi nu ne-am pus întrebări referitor la decizie. Abia mai tîrziu am aflat că poliţistul observase prezenţa unor pete albastre în jurul gîtului lui Rachel şi suspectase că copilul ar fi fost supus unor maltratări! S-a dovedit că aceste pete erau o simplă manifestare a morţii, numite livor mortis — adică două pete de sînge care se asemănau unor hematoame. Autopsia n-a putut furniza nici o explicaţie în legătură cu decesul şi s-a tras concluzia că a fost un caz de moarte subită a sugarului.“

Cum au reacţionat Doug şi Anne în faţa acestei pierderi? Doug răspunde: „Eram la Sala Regatului cînd un prieten mi-a spus că trebuie să plec urgent acasă. Ajungînd acasă, am înţeles drama. Nu puteam să cred. Eu fusesem ultima persoană care o atinsese pe Rachel în acea seară şi acum ea era moartă. Am izbucnit în lacrimi şi am plîns alături de Anne. Aceasta a fost singura dată cînd am plîns.“

Treziţi-vă!: „Cum aţi reacţionat în momentul înmormîntării?“

„Surprinzător a fost faptul că nici Anne şi nici eu nu am plîns la funeralii. Toată lumea plîngea, afară de noi.“ Apoi Anne a intervenit: „Este adevărat, dar eu vărsasem suficiente lacrimi pentru amîndoi. Cred că am înţeles cu adevărat drama cîteva săptămîni mai tîrziu, într-o zi cînd eram singură în casă. Am plîns toată ziua. Dar cred că acest lucru m-a ajutat, întrucît m-am simţit mai bine după aceea. Simţeam nevoia să plîng pentru pierderea copilaşului meu. Sînt convinsă că oamenii care suferă trebuie lăsaţi să plîngă. Cu toate că este o reacţie naturală ca alţii să le spună: «Nu mai plînge», aceasta nu-i va ajuta deloc.“

Treziţi-vă!: „Cum v-au ajutat cei din jur să treceţi prin această perioadă dificilă şi ce lucruri nu aduc nicio consolare?“

Anne răspunde: „O prietenă a venit să facă curăţenie în casă fără să-i fi spus un cuvînt. Alţii ne-au pregătit mîncarea. Unii m-au ajutat doar îmbrăţişîndu-mă — fără un cuvînt, doar o îmbrăţişare. Nu doream să vorbesc despre asta. Nu doream să explic din nou ceea ce s-a întîmplat. Nu aveam nevoie de întrebări indiscrete, care mă făceau să mă gîndesc că aş fi comis vreo neglijenţă. Eu eram mama; aş fi făcut orice pentru a o salva pe Rachel.“

Doug continuă: „Auzeam uneori remarci inocente, dar care nu aveau nimic reconfortant, ca de pildă: ‘În calitate de creştini, noi nu ar trebui să ne întristăm ca ceilalţi oameni.’ Eu ştiam lucrul acesta. Dar pot să vă asigur că atunci cînd pierzi un copil, în momentul acela nici chiar convingerea că există înviere nu poate împiedica lacrimile şi întristarea. La urma urmelor, nu a plîns oare Isus atunci cînd Lazăr a murit, şi totuşi el ştia că îl va învia.“

Anne adaugă: „O altă remarcă pe care nu am găsit-o folositoare era «Ştiu ce simţi». Înţelegem că aceste cuvinte erau spuse cu cele mai bune intenţii, dar cu excepţia cazului că persoana respectivă a suferit şi ea pierderea unui copil, ar fi fost imposibil ca el sau ea să ştie ce simţeam. Acestea sînt nişte sentimente foarte personale. Este adevărat, mulţi oameni pot să dea dovadă de bunăvoinţă, dar foarte puţini pot da, în realitate, dovadă de empatie.“

Treziţi-vă!: „Moartea Rachelei a dat naştere la tensiuni între voi?“

Anne s-a grăbit să răspundă: „Da, aşa s-a întîmplat. Cred că noi ne-am exprimat suferinţa în moduri diferite. Doug dorea să pună fotografii ale Rachelei peste tot prin casă. Pentru mine, era ultimul lucru pe care l-aş fi dorit. Nu aveam nevoie de astfel de amintiri. Nu doream să dăm impresia că facem un cult din moartea ei. Oricum, Doug a înţeles sentimentele mele şi a dat jos fotografiile.“

Treziţi-vă!: „Cum a reacţionat micuţa Stephanie, sora Rachelei?“

„Cîtva timp după moartea Rachelei, ei îi era teamă să nu se îmbolnăvească. Se temea să nu fie ea răpusă de boală. Iar la început nu era prea fericită cînd trebuia să meargă la culcare. Dar a depăşit acest lucru. După ce am născut-o pe Amy, următorul nostru copilaş, Stephanie era tot timpul neliniştită pentru ea. Nu dorea ca ea să moară şi orice tuse slabă sau guturai o făceau să se îngrijoreze pentru sora ei.“

Susţinuţi de o speranţă puternică

Cum să considerăm folosirea unor sedative în timpul perioadei de suferinţă? Patologul Knight răspunde: „S-a demonstrat că absorbţia în doze mari a sedativelor poate să fie ineficace dacă se opune procesului natural de durere şi de întristare. Tragedia trebuie suportată, resimţită în mod dureros şi în cele din urmă dominată prin raţiune, dar dacă acest curs este întîrziat prea mult, supradozînd-o pe mamă cu medicamente, procesul riscă să fie prelungit, ba chiar să se altereze.“

Treziţi-vă! l-a întrebat pe Doug ce anume i-a susţinut, pe el şi pe soţia sa, în timpul acestei încercări.

„Îmi aduc aminte că discursul de înmormîntare ne-a fost de un mare ajutor. Ceea ce ne-a reconfortat cel mai mult în ziua aceea a fost speranţa nostră creştină în înviere. Resimţeam profund dispariţia copilului nostru, dar perspectiva pe care ne-o oferă Dumnezeu prin intermediul lui Cristos de a o revedea aici pe pămînt a atenuat durerea noastră. Din Biblie am înţeles că efectele morţii sînt reversibile. Cu ajutorul Scripturilor, oratorul a arătat că Rachel nu era nici în cer «sub forma unui mic înger», nici în iad aşteptînd să fie eliberată pentru a merge în cer. Ea era pur şi simplu adormită în groapa comună a omenirii.“ — Vezi Ioan 5:28, 29; 11:11–14; Ecleziast 9:5.

Treziţi-vă!: „Ce le-aţi răspunde celor care spun că ‘Dumnezeu a luat-o’?“

„Că acesta ar fi un Dumnezeu egoist, care îi răpeşte pe copilaşi de lîngă părinţii lor. Răspunsul pe care îl dă Biblia la Ecleziast 9:11 este foarte clar: „Timpul şi evenimentele neprevăzute îi ating pe toţi.“ Psalmul 51:5 ne arată că noi toţi sîntem imperfecţi, păcătoşi de la conceperea noastră, toţi oamenii sînt condamnaţi, aşadar, să moară şi aceasta datorită unor cauze foarte diferite. Uneori moartea loveşte înainte de naştere, rezultatul fiind naşterea unui copil mort. În cazul Rachelei, el a contractat pe cînd era un copilaş ceva la care organismul ei nu a rezistat; acesta a fost un eveniment neprevăzut.“

În fiecare zi, mii de familii se confruntă cu pierderea unui copil. În multe din aceste cazuri este vorba despre copii care au murit avînd sindromul morţii subite. În astfel de împrejurări tragice, prietenii plini de compasiune, medicii, personalul spitalului şi experţii în acordarea de sfaturi pot să facă mult. (vezi chenarul din stînga) De asemenea, o cunoştinţă exactă despre scopul lui Dumnezeu privitor la omenire poate să le aducă o uşurare reală părinţilor afectaţi.

Dacă aţi dori să ştiţi mai multe lucruri despre promisiunea lui Dumnezeu în legătură cu învierea pentru o viaţă perfectă pe pămînt, nu ezitaţi să luaţi legătura cu Martorii lui Iehova din vecinătatea voastră. Ei vor fi fericiţi să vă ajute oferindu-vă consolare din Cuvîntul lui Dumnezeu, fără ca aceasta să vă creeze vreo obligaţie.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 12]

Sugestii pentru a-i ajuta pe părinţii îndoliaţi

1. Puneţi-vă la dispoziţia lor. Pregătiţi-le mîncarea. Faceţi curăţenie în casă. Faceţi-le cumpărăturile. Purtaţi-le de grijă celorlalţi copii.

2. Exprimaţi-vă compasiunea şi tristeţea în faţa acestei pierderi.

3. Lăsaţi-i să-şi descarce sentimentele şi durerea dacă li se pare potrivit acest lucru.

4. Încurajaţi-i să se dovedească răbdători şi să nu fie prea exigenţi cu ei înşişi.

5. Permiteţi-le să vorbească despre copilul decedat atît cît doresc şi amintiţi-le calităţile îndrăgite ale copilului lor.

6. Acordaţi o atenţie cu totul specială fraţilor şi surorilor copilului decedat pe toată perioada cît va fi necesar acest lucru.

7. Despovăraţi-i de sentimentul lor de vinovăţie. Reconfortaţi-i asigurîndu-i că au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Subliniaţi tot ce cunoaşteţi că este adevărat şi pozitiv în legătură cu îngrijirile pe care le-au acordat ei copilului.

Ce trebuie evitat

1. Nu căutaţi să-i evitaţi pentru că vă simţiţi jenaţi în prezenţa lor.

2. Nu spuneţi că ştiţi ce simt ei — numai în cazul în care aţi pierdut şi voi un copil.

3. Nu vă permiteţi să-i judecaţi sau să le spuneţi ce ar trebui să simtă sau să facă.

4. Nu deveniţi tăcuţi atunci cînd ei vorbesc despre copilul lor decedat. Nu vă temeţi să le vorbiţi despre acesta — ei doresc să audă lucruri bune despre el.

5. Nu trageţi concluzii false sau lecţii din dispariţia copilului. Pierduţi în tristeţea lor, părinţii nu pot să vadă nici o „parte bună“ în situaţia lor.

6. Nu le amintiţi că mai au alţi copii sau că vor putea avea în viitor. Nici un copil nu poate să-l înlocuiască pe cel dispărut.

7. Nu adăugaţi la sentimentul lor de vinovăţie căutînd greşeli în îngrijirile acordate acasă sau la spital.

8. Nu uzaţi de ideile religioase care îl fac responsabil pe Dumnezeu.