Predă Biblia credinţa în soartă?

CALOMNIE! DEFĂIMARE! Când un membru respectat al comunităţii consideră că numele sau reputaţia i-a fost pătată de un zvon fals, el se simte obligat să clarifice lucrurile. Poate chiar va întreprinde o acţiune legală împotriva autorilor calomniei.

Ei bine, fatalismul este efectiv o calomnie la adresa Atotputernicului Dumnezeu. Această teorie pretinde că Dumnezeu personal este răspunzător de toate tragediile şi nenorocirile care chinuiesc omenirea. Dacă credeţi în soartă, v-aţi putea imagina că Suveranul Universului şi-a întocmit o agendă în care a notat ceva de genul: „Astăzi John va fi rănit într-un accident de maşină, Fatou se va îmbolnăvi de malarie, casa lui Mamadou va fi distrusă de o furtună!“ V-aţi putea simţi realmente îndemnat să-i slujiţi unui astfel de Dumnezeu?

„Dar dacă Dumnezeu nu este răspunzător de nenorocirile noastre, atunci cine este?“, întreabă cei care cred în soartă. Ousmane, tânărul menţionat în articolul precedent, şi-a pus această întrebare. Dar el nu a trebuit să meargă pe ghicite sau să facă speculaţii pentru a afla adevărul. El a înţeles că Dumnezeu s-a curăţat de această calomnie prin intermediul învăţăturilor consemnate în Cuvântul său inspirat, Biblia (2 Timotei 3:16). Să examinăm, aşadar, ce spune Biblia cu privire la acest subiect.

Cine este de vină?

Inundaţii, furtuni, cutremure de pământ — aceste catastrofe sunt adesea numite acţiuni ale lui Dumnezeu. Însă Biblia nu spune că Dumnezeu cauzează astfel de dezastre. Să ne gândim la o nenorocire care a avut loc cu secole în urmă în Orientul Mijlociu. Biblia ne spune ce a relatat singurul supravieţuitor al acestei catastrofe: „Focul lui Dumnezeu [expresia ebraică înseamnă adesea fulger] a căzut din cer şi a ars oile şi pe servitorii tăi şi i-a mistuit“ (Iov 1:16).

Deşi acest bărbat îngrozit credea, poate, că Dumnezeu era răspunzător de acest foc, Biblia arată că nu El era de vină. Citiţi personal Iov 1:7–12 şi veţi afla că fulgerul nu a fost cauzat de Dumnezeu, ci de Adversarul său — Satan Diavolul! Aceasta nu înseamnă că toate nenorocirile sunt cauzate direct de Satan. Dar, în mod clar, nu avem nici un motiv să aruncăm vina pe Dumnezeu.

În realitate, adesea oamenii sunt vinovaţi când lucrurile merg prost. Eşecurile de la şcoală, de la locul de muncă sau din relaţiile sociale pot fi rezultatul unei lipse de străduinţă şi de bună pregătire sau, poate, a lipsei de consideraţie faţă de alţii. În mod similar, bolile, accidentele şi decesele pot fi rezultatul neglijenţei. De fapt, simpla purtare a unei centuri de siguranţă în timp ce şofaţi reduce considerabil probabilitatea de a vă pierde viaţa într-un accident de maşină. Centura de siguranţă nu ar fi de nici o valoare dacă ar acţiona implacabila „soartă“. O bună igienă şi o îngrijire medicală potrivită reduc şi ele surprinzător de mult numărul deceselor premature. Chiar unele dezastre catalogate în mod obişnuit ca „acţiuni ale lui Dumnezeu“ sunt, de fapt, acţiuni ale omului — regretabila consecinţă a proastei administrări a pământului de către om. — Compară cu Apocalipsa 11:18.

‘Timp şi împrejurări’ neprevăzute

Este adevărat că există multe evenimente triste ale căror cauze nu sunt absolut evidente. Observaţi însă ce spune Biblia în Eclesiastul 9:11: „M-am întors şi am văzut sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate depind de timp şi de împrejurări“. Aşadar, nu avem motive să credem că accidentele sunt cauzate de Creator sau că victimele accidentelor sunt, în felul acesta, pedepsite.

Isus Cristos însuşi a adus argumente împotriva raţionamentului fatalist. Referindu-se la o tragedie bine cunoscută ascultătorilor săi, Isus a întrebat: „Acei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu“ (Luca 13:4, 5). Evident, Isus nu i-a atribuit acel dezastru lui Dumnezeu, ci ‘timpului şi împrejurărilor’ neprevăzute.

Ravagiile imperfecţiunii

Dar ce se poate spune despre decesele şi bolile inexplicabile? Biblia oferă o descriere exactă a condiţiei umane: „În Adam toţi mor“ (1 Corinteni 15:22). Moartea chinuie omenirea din momentul în care strămoşul nostru Adam a păşit pe calea neascultării. Întocmai cum avertizase Dumnezeu, Adam le-a lăsat descendenţilor săi moartea ca moştenire (Geneza 2:17; Romani 5:12). Aşadar, în final, toate bolile provin de la strămoşul nostru comun, Adam. Slăbiciunile pe care le-am moştenit contribuie şi ele în mare măsură la decepţiile şi eşecurile de care avem parte în viaţă. — Psalmul 51:5.

Să ne gândim la problema sărăciei. Credinţa în soartă le-a încurajat adesea pe victime să se resemneze cu existenţa lor mizeră. „Asta ne e soarta“, cred ei. Însă Biblia arată că trebuie acuzată imperfecţiunea umană şi nu soarta. Unii ajung săraci când ‘seceră ce au semănat’ prin lenevie sau prin proasta administrare a resurselor (Galateni 6:7; Proverbele 6:10, 11). Nenumărate milioane de oameni trăiesc în sărăcie, deoarece sunt victime ale oamenilor lacomi aflaţi la putere. (Compară cu Iacov 2:6.) „Un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“, spune Biblia (Eclesiastul 8:9). Nimic nu ne justifică să punem sărăcia pe seama lui Dumnezeu sau a soartei.

Credinţa în soartă: efectele ei dăunătoare

Încă un argument convingător împotriva credinţei în soartă îl constituie efectul pe care îl poate avea fatalismul asupra adepţilor săi. Isus Cristos a spus: „Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele“ (Matei 7:17). Să examinăm un ‘rod’ al fatalismului: modul în care influenţează el sentimentul de responsabilitate al oamenilor.

Un sentiment sănătos al responsabilităţii personale este un lucru important. El este unul dintre lucrurile care îi motivează pe părinţi să se îngrijească de familia lor, pe muncitori să-şi îndeplinească în mod conştiincios sarcinile, pe fabricanţi să furnizeze produse de calitate. Credinţa în soartă poate amorţi acest sentiment. Imaginaţi-vă, de exemplu, că maşina unui om are mecanismul de direcţie defect. Dacă el are un puternic sentiment al responsabilităţii, îl va repara din consideraţie pentru viaţa sa şi pentru viaţa pasagerilor săi. Pe de altă parte, o persoană care crede în soartă poate să ignore riscul, gândindu-se că o defecţiune va avea loc numai dacă aceasta este „voinţa lui Dumnezeu“!

Da, credinţa în soartă poate promova cu uşurinţă neglijenţa, lenevia, neacceptarea responsabilităţii pentru acţiunile întreprinse şi o mulţime de alte trăsături negative.

O barieră în calea relaţiilor noastre cu Dumnezeu?

Lucrul cel mai dăunător este faptul că credinţa în soartă poate suprima sentimentul responsabilităţii sau al datoriei unei persoane faţă de Dumnezeu (Eclesiastul 12:13). Psalmistul îi îndeamnă pe toţi oamenii să ‘guste şi să vadă ce bun este DOMNUL’ (Psalmul 34:8). Dumnezeu stabileşte anumite cerinţe pentru cei care doresc să aibă parte de bunătatea sa. — Psalmul 15:1–5.

Una dintre aceste cerinţe este căinţa (Faptele 3:19; 17:30). Aceasta presupune faptul de a ne recunoaşte greşelile şi de a face schimbările necesare. Ca oameni imperfecţi, cu toţii am făcut multe lucruri pentru care trebuie să ne căim. Dar dacă o persoană crede că este o victimă neajutorată a soartei, este greu ca ea să simtă nevoia de căinţă sau să-şi asume responsabilitatea pentru greşelile sale.

Psalmistul a spus despre Dumnezeu: „Bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa“ (Psalmul 63:3). Însă credinţa în soartă a convins milioane de oameni că Dumnezeu este autorul necazului lor. Natural, lucrul acesta a stârnit indignarea multora împotriva lui Dumnezeu, anulând posibilitatea unor relaţii cu adevărat strânse cu Creatorul. La urma urmei, cum ai putea simţi iubire faţă de cel pe care tu îl consideri drept cauza tuturor problemelor şi încercărilor tale? Aşadar, fatalismul pune o barieră între Dumnezeu şi om.

Eliberaţi de sub tirania soartei

Tânărul Ousmane, menţionat la început, s-a aflat cândva în sclavia credinţei în soartă. Însă, când Martorii lui Iehova l-au ajutat să-şi examineze modul de gândire în lumina Bibliei, Ousmane s-a simţit îndemnat să abandoneze credinţa în soartă. Rezultatele au fost un profund sentiment de eliberare şi un punct de vedere nou şi pozitiv despre viaţă. Ceva şi mai important, el a ajuns să-l cunoască pe Iehova drept un Dumnezeu „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr“. — Exodul 34:6.

Ousmane a ajuns, totodată, să înţeleagă că Dumnezeu, deşi nu stabileşte fiecare detaliu al vieţii noastre, are un scop pentru viitora. A doua Petru 3:13 spune: „Noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea“. Martorii lui Iehova au ajutat milioane de oameni să cultive speranţa de a trăi veşnic ca parte a acestui promis „pământ nou“. Lor le face plăcere să vă ajute şi pe dumneavoastră.

Pe măsură ce veţi creşte în cunoştinţa exactă a Bibliei, veţi ajunge să înţelegeţi că viitorul dumneavoastră nu depinde de vreo soartă predeterminată, asupra căreia nu aveţi control. Cuvintele lui Moise adresate vechilor israeliţi au o bună aplicabilitate: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege deci viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe DOMNUL Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui, şi lipindu-te de El“ (Deuteronomul 30:19, 20). Da, aveţi un cuvânt de spus în ce priveşte viitorul dumneavoastră. El nu este la discreţia soartei.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la paginile 6, 7]

Aceste dezastre nu au fost „acţiuni ale lui Dumnezeu“.

[Provenienţa ilustraţiilor]

Foto: U.S. Coast Guard

OMS

Foto: ONU 186208 /M. Grafman