Cum pot creştinii să-i ajute pe cei în vîrstă
„NOI nu cădem de oboseală, ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi . . . Privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sînt pentru un timp, pe cînd cele ce nu se văd sînt veşnice.“ Aşa spunea apostolul Pavel în a doua sa scrisoare către Corinteni. — 2 Corinteni 4:16–18.
În timpurile antice, femei şi bărbaţi ai credinţei şi-au păstrat privirile aţintite asupra lucrurilor care nu se văd, care includeau toate lucrurile pe care Dumnezeul lor, Iehova, a promis că le va face la timpul stabilit de el. În cartea Evrei, Pavel vorbeşte apreciativ despre aceste persoane care şi-au păstrat credinţa pînă în momentul morţii — iar unii dintre ei au trăit pînă la adînci bătrîneţi. El îi prezintă ca pe nişte exemple pentru noi, spunînd: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile făgăduite (promisiunile, nota de subsol), ci doar le-au văzut şi le-au salutat de departe“. — Evrei 11:13.
În prezent, sîntem foarte aproape de împlinirea acestor promisiuni. Dar printre noi există persoane bolnave sau în vîrstă care nu sînt sigure că vor trăi pentru a vedea personal sfîrşitul acestui sistem rău. Poate că şi unii dintre ei vor muri în credinţă fără să vadă împlinirea tuturor promisiunilor în decursul vieţii lor prezente. Pentru astfel de persoane, cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 4:16-18, citate mai sus, pot fi o mare încurajare.
Iehova îşi aduce aminte de toţi cei loiali lui, inclusiv de cei bolnavi şi de cei în vîrstă (Evrei 6:10). Despre persoanele în vîrstă fidele se vorbeşte în mod laudativ în diferite locuri din Biblie, iar în Legea lui Moise este menţionată în mod deosebit onoarea care trebuie să le fie acordată celor în vîrstă (Leviticul 19:32; Psalmul 92:12–15; Proverbele 16:31). Primii creştini îi tratau cu respect pe cei în vîrstă (1 Timotei 5:1–3; 1 Petru 5:5). O carte biblică conţine o frumoasă descriere a grijii iubitoare şi a impresionantului sacrificiu de sine pe care le-a manifestat o tînără femeie faţă de bătrîna ei soacră. Cartea poartă pe drept numele acelei tinere femei, Rut.
Un ajutor devotat
Viaţa fusese amară pentru bătrîna Naomi. O foamete a forţat-o pe ea, împreună cu mica ei familie, să-şi lase în Iuda prietenii şi moştenirea şi să trăiască în ţara Moabului, la est de rîul Iordan. Aici, soţul Naomei a murit, lăsînd-o singură cu cei doi băieţi ai lor. În timp, aceştia au crescut şi s-au căsătorit, dar apoi au murit şi ei. Naomi a rămas fără nici un urmaş care să îi poarte de grijă.
Acum era prea bătrînă pentru a întemeia o nouă familie, şi viaţa părea să-i ofere prea puţin. Lipsită de egoism, ea a dorit să le trimită înapoi pe Rut şi pe Orpa, văduvele celor doi fii ai ei, la casele mamelor lor ca să-şi poată găsi cîte un soţ. Ea dorea să se întoarcă singură în patria natală. Şi în prezent, unele persoane în vîrstă se simt deprimate, mai ales cînd şi i-au pierdut în moarte pe cei dragi. La fel ca Naomi, poate că au nevoie de cineva care să le poarte de grijă, însă nu doresc să fie o povară.
Totuşi, Rut nu şi-a abandonat soacra. Ea o iubea pe această femeie în vîrstă şi îl iubea pe Iehova, Dumnezeul căruia i se închina Naomi (Rut 1:16). Deci ele au pornit împreună în călătoria spre Iuda. În această ţară exista un aranjament iubitor, sub Legea lui Iehova, care le permitea oamenilor săraci să adune spicele sau să strîngă tot ce rămînea pe cîmp după ce recolta era strînsă. Rut, fiind mai tînără, s-a oferit de bunăvoie să efectueze această muncă, spunînd: „Lasă-mă, te rog, să mă duc“. Ea a lucrat neobosit în folosul amîndurora. — Rut 2:2, 17, 18.
Devotamentul lui Rut şi iubirea ei faţă de Iehova au constituit o mare încurajare pentru Naomi, care a început să gîndească într-un mod pozitiv, ziditor. Faptul că Naomi cunoştea Legea şi obiceiurile ţării s-a dovedit a fi de folos acum. Ea i-a dat sfaturi înţelepte devotatei sale ajutoare, astfel încît tînăra femeie — prin intermediul unei căsătorii de tip levirat — să poată redobîndi moştenirea familiei şi să aibă un fiu care să continue linia genealogică (Rut, capitolul 3). Rut constituie un minunat exemplu pentru cei care fac sacrificii ca să le poarte de grijă celor bolnavi sau bătrîni (Rut 2:10–12). În mod similar, în cadrul congregaţiei de astăzi se poate face mult pentru a le acorda ajutor celor bolnavi şi bătrîni. În ce fel?
Organizarea este de mare valoare
În cadrul primelor congregaţii creştine se întocmea o listă cu văduvele care aveau nevoie de ajutor material (1 Timotei 5:9, 10). La fel şi astăzi, există cazuri cînd bătrînii ar putea alcătui o listă cu cei bolnavi şi în vîrstă care au nevoie de o atenţie deosebită. În unele congregaţii, această sarcină i s-a repartizat în mod special unui bătrîn. Întrucît multe persoane în vîrstă nu sînt înclinate să ceară ajutor, la fel ca Naomi, un astfel de frate ar trebui să fie abil în analizarea situaţiei şi, într-un mod discret şi plin de tact, să se asigure că se iau măsurile necesare. El ar putea, de exemplu, să vadă dacă la Sala Regatului există condiţii corespunzătoare pentru cei bolnavi şi în vîrstă. Dacă este practic, el ar putea lua în calcul lucruri cum ar fi o bordură în pantă pentru scaune cu rotile, toalete adecvate, căşti pentru cei care nu aud bine şi un loc pentru scaune speciale. De asemenea, acest frate ar putea lua măsuri pentru ca toţi cei care sînt incapabili să vină la Sala Regatului să poată împrumuta o înregistrare a întrunirilor sau să le asculte printr-o legătură telefonică directă.
Pe lîngă acestea, poate că este necesar să se organizeze transportul la întruniri şi congrese. O soră în vîrstă a avut o problemă deoarece persoana care o ducea cu regularitate la întruniri nu era disponibilă. A trebuit ca ea să telefoneze la multe persoane pînă cînd a găsit pe cineva care să o transporte şi, ca urmare, a ajuns să simtă că este o povară. Dacă s-ar fi luat măsuri ca un bătrîn să se ocupe de toate aceste lucruri, s-ar fi aplanat această situaţie penibilă.
Acest bătrîn ar mai putea ruga diferite familii să-i viziteze pe rînd pe cei în vîrstă. În felul acesta copiii vor învăţa că faptul de a le purta de grijă celor în vîrstă face parte din viaţa unui creştin. Este bine pentru copii să înveţe să-şi asume această responsabilitate (1 Timotei 5:4). Un supraveghetor de circumscripţie declară: „În experienţa mea am întîlnit foarte puţini copii sau tineri care să-i viziteze din proprie iniţiativă pe cei vîrstnici sau pe cei bolnavi“. Poate că ei pur şi simplu nu se gîndesc la aceasta, sau poate că nu ştiu exact ce să facă sau ce să spună; părinţii îi pot învăţa aceste lucruri.
Nu uitaţi totuşi că majoritatea persoanelor în vîrstă ar dori să ştie din timp că vor fi vizitate de un prieten. Aceasta le oferă în plus bucuria de a aştepta un vizitator. Dacă vizitatorii aduc cu ei cîteva alimente, cum ar fi cafea sau prăjituri, şi după aceea fac repede ordine, se evită o povară suplimentară pentru cei vîrstnici. Un cuplu în vîrstă, încă plin de vigoare, şi-a stabilit o zi pe săptămînă în care umplu un coşuleţ de picnic şi pornesc într-o serie de vizite la cei vîrstnici din congregaţie. Vizitele lor sînt foarte mult apreciate.
În folosul celor vîrstnici, multe congregaţii au stabilit ca un studiu de carte al congregaţiei să fie ţinut în decursul orelor zilei. Într-un loc, cîteva familii şi cîţiva vestitori celibatari au fost întrebaţi dacă ar fi dispuşi şi dacă ar putea să se ocupe de o astfel de grupă, iar rezultatul a fost o grupă de studiu de carte în care cei vîrstnici şi cei tineri se pot îngriji unii de alţii.
Nu ar trebui lăsat doar în grija bătrînilor să ia iniţiativa în acest sens. Toţi trebuie să fim conştienţi de necesităţile celor bolnavi şi în vîrstă. Îi putem saluta la Sala Regatului şi putem dedica timp pentru a vorbi cu ei. Poate fi binevenită o invitaţie de a ne asocia cu ei într-un cadru neoficial. Sau îi putem invita cu noi la un picnic, sau chiar în vacanţă. Un Martor îi lua adesea cu maşina lui pe unii vestitori în vîrstă cînd pleca din oraş în vizite de afaceri. Este important să-i facem pe cei vîrstnici să se simtă încă implicaţi. Nu-i lăsaţi să se retragă, aşa cum era înclinată şi Naomi să facă, căci aceasta le-ar grăbi procesul îmbătrînirii sau apariţia senilităţii.
Şi tinerii care sînt infirmi sau bolnavi au nevoie de atenţie. Un Martor care a avut trei băieţi afectaţi de o boală incurabilă, dintre care doi au murit de atunci, spune: „Poate fi dificil pentru o congregaţie să continue să se îngrijească de cineva care suferă de o boală ce durează o perioadă lungă de timp. S-ar putea repartiza cîţiva vestitori tineri şi de încredere care să discute textul zilei şi să citească în fiecare zi un capitol din Biblie împreună cu prietenul lor ţintuit la pat. Cei tineri, inclusiv pionierii, ar putea face cu rîndul“.
Cînd moartea pare inevitabilă
Slujitorii lui Iehova au înfruntat întotdeauna cu curaj moartea datorată fie bolii, fie persecuţiilor. Cînd cei suferinzi încep să simtă că moartea poate fi aproape, este normal să încerce sentimente neobişnuite. După moartea lor, şi rudele lor vor trece printr-o perioadă de acomodare, durere şi resemnare. Deci adeseori este bine pentru persoana bolnavă să vorbească deschis despre moarte, aşa cum au făcut Iacov, David şi Pavel. — Geneza, capitolele 48 şi 49; 1 Împăraţi 2:1–10; 2 Timotei 4:6–8.
Un Martor care este medic scrie: „Trebuie să fim foarte deschişi în legătură cu acest subiect. Niciodată în cariera mea nu am constatat că pacientului i-a făcut vreun bine că medicul sau familia i-au ascuns faptul că el sau ea are o boală fatală“. Totuşi, trebuie să înţelegem ce anume vrea să ştie pacientul însuşi şi cînd vrea să ştie. Unii pacienţi arată în mod clar că sînt conştienţi de apropierea morţii, şi simt nevoia să vorbească despre gîndurile şi sentimentele lor în legătură cu acest fapt. Alţii par să spere în continuare, şi ar fi bine ca prietenii lor să spere împreună cu ei. — Compară cu Romani 12:12–15.
Cineva care se apropie de moarte poate fi atît de obosit şi de tulburat încît îi este greu să se roage. Un astfel de bolnav va fi probabil consolat să afle că Dumnezeu înţelege ‘suspinele negrăite’, cum afirmă Romani 8:26, 27. Iehova cunoaşte faptul că, sub un astfel de stres, unei persoane îi poate fi greu să-şi găsească cuvintele pentru o rugăciune.
Este important să vă rugaţi împreună cu un bolnav, dacă acest lucru este posibil. Un frate relatează: „Cînd mama mea era pe moarte şi nu mai avea putere să vorbească, ea îşi împreuna mîinile şi astfel ne arăta că vrea să ne rugăm împreună cu ea. După rugăciune, cîntam una dintre cîntările Regatului, întrucît mamei i-a plăcut întotdeauna foarte mult muzica. La început fredonam melodia şi apoi cîntam încetişor şi cuvintele. Era evident că se bucura. Fără îndoială, aceste cîntări pe care le împletim cu viaţa noastră de Martori ai lui Iehova conţin sentimente care cu greu ar putea fi exprimate altfel“.
Faptul de a vorbi cu o persoană muribundă pretinde iubire, tact şi afecţiune. Un vizitator îşi poate pregăti cîteva subiecte ziditoare care întăresc credinţa, şi va trebui să fie atent să evite a vorbi negativ despre alţii şi despre problemele lor. Totodată, durata vizitei trebuie fixată în funcţie de cît este rezonabil şi potrivit să se stea. Dacă bolnavul pare să fie inconştient, este bine să vă amintiţi că el poate încă să audă ce se spune. Deci fiţi atenţi la ceea ce spuneţi.
O responsabilitate pe care o împărţim
Îngrijirea celor bolnavi şi în vîrstă este o grea responsabilitate. Pentru cei mai apropiaţi este extenuant atît din punct de vedere fizic, cît şi afectiv. Ei au nevoie şi merită înţelegere şi ajutor din partea restului congregaţiei. Cei care se îngrijesc de membri bolnavi din familie sau dintre colaboratorii creştini fac ceva drept, chiar dacă acest lucru le pretinde să lipsească de la unele întruniri sau să participe mai puţin, pentru o perioadă de timp, în ministerul de teren (compară cu 1 Timotei 5:8). Ei vor fi întăriţi de atitudinea înţelegătoare a congregaţiei. Uneori, un frate sau o soră ar putea prelua pentru un timp sarcina, astfel încît cel care în general îl îngrijeşte pe bolnav să poată asista la o întrunire sau să se poată bucura de cîteva ore înviorătoare în lucrarea de predicare.
Bineînţeles, dacă dvs. sînteţi persoana suferindă, puteţi face ceva, la rîndul dvs. Lipsa de speranţă şi neputinţa datorate infirmităţii v-ar putea amărî, însă amărăciunea izolează o persoană şi îi ţine la distanţă pe alţii. Aţi putea mai degrabă să încercaţi să vă exprimaţi aprecierea şi să colaboraţi (1 Tesaloniceni 5:18). Rugaţi-vă pentru alţii care suferă (Coloseni 4:12). Meditaţi la minunatele adevăruri ale Bibliei şi discutaţi despre ele cu vizitatorii (Psalmul 71:17, 18). Fiţi mereu însetaţi să cunoaşteţi modul în care progresează poporul lui Dumnezeu, fapt care întăreşte credinţa (Psalmul 48:12–14). Adresaţi-i mulţumiri lui Iehova pentru aceste fericite progrese. Aşa cum soarele în asfinţit aruncă o lumină mai adîncă şi mai caldă decît în miezul zilei, faptul de a medita la astfel de lucruri poate să ofere ultimelor zile ale vieţii noastre o frumuseţe care le aparţine în totalitate.
Cu toţii ar trebui să luptăm pentru a ne păstra speranţa care, în special în timpuri de încercare, ne protejează mintea ca un coif (1 Tesaloniceni 5:8). Este bine să medităm la speranţa învierii şi la fundamentul solid care o susţine. Putem privi cu încredere şi cu nerăbdare spre ziua cînd nu vor mai exista bolile sau neputinţa datorate vîrstei înaintate. Atunci fiecare se va simţi bine. Chiar şi morţii vor învia (Ioan 5:28, 29). Aceste lucruri „ce nu se văd“ le vedem cu ochii credinţei şi ai inimii. Fie ca niciodată să nu le scăpăm din vedere! — Isaia 25:8; 33:24; Apocalipsa 21:3, 4.