Iehova m-a sprijinit într-o închisoare din deşert

RELATATĂ DE ISAIAH MNWE

Nu avusese loc nici un proces, iar eu nu comisesem nici o infracţiune. Totuşi, am fost condamnat la muncă silnică într-o colonie de deţinuţi din mijlocul deşertului african Sahara, sub soarele arzător. Dar mai rău era faptul că nici unul dintre prietenii mei nu ştia unde mă aflam. Aceasta se petrecea cu peste opt ani în urmă, în vara lui 1984. Să vă explic cum am ajuns în această situaţie critică.

ÎN 1958, cînd aveam numai 12 ani, fratele meu mai mare a devenit Martor al lui Iehova. Totuşi, tata şi mama continuau să se închine la dumnezeii tribali din Statul Abia, Nigeria, unde locuiam noi.

În 1968 am intrat în armata Biafrei. În timp ce mă aflam în tranşee, mă gîndeam la poziţia neutră a Martorilor lui Iehova şi mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute. I-am promis că, dacă el va permite să supravieţuiesc războiului, voi deveni un Martor al său.

După război am acţionat repede ca să-mi îndeplinesc promisiunea. M-am botezat în iulie 1970 şi imediat am început ministerul cu timp integral ca pionier. După un timp am fost numit bătrîn în congregaţia creştină. La scurt timp după aceea am primit o invitaţie de la Biroul filialei din Nigeria ca să efectuez serviciul de misionar într-o ţară apropiată, în care lucrarea Martorilor lui Iehova nu fusese legalizată. Am acceptat însărcinarea şi, în ianuarie 1975, avînd paşaport, am pornit la drum.

Arestat

În 1978 am primit însărcinarea să-i vizitez pe Martorii din toată ţara. Întrucît aceştia erau foarte puţini, am călătorit mult, vizitînd toate oraşele unde se găseau congregaţii, precum şi zonele în care se aflau persoane interesate. Deseori eram interogat la punctele de control ale poliţiei. De două ori am fost reţinut şi interogat cîte patru zile cu privire la lucrarea noastră.

Apoi, într-o duminică din iunie 1984, în timp ce ne pregăteam pentru ministerul de teren, o persoană oficială prietenoasă ne-a înştiinţat că poliţia îi căuta pe Martorii lui Iehova ca să-i aresteze. O săptămînă mai tîrziu, eu şi Djagli Koffivi, din Togo, am fost arestaţi. Am fost duşi la sediul poliţiei, unde ni s-a ordonat să dezvăluim numele tuturor Martorilor lui Iehova din oraş. „Dacă nu ne spuneţi numele, nu vă dăm drumul“, ne ziceau ei.

„Voi sînteţi poliţiştii“, le-am răspuns eu. „Este sarcina voastră să-i găsiţi pe cei pe care îi vreţi. Nu eu sînt agentul vostru.“ Am discutat în contradictoriu timp de vreo 30 de minute, după care poliţiştii ne-au ameninţat cu bătaia. Totuşi, noi nu am divulgat numele fraţilor noştri creştini. Atunci au hotărît să-mi confişte bogata colecţie de cărţi biblice de referinţă.

În timp ce stăteam în arest

După ce ne-am întors la postul de poliţie cu cărţile, eu şi Djagli le-am descărcat. În timp ce făceam acest lucru, din Biblia mea cu caractere mari a alunecat o foaie de hîrtie. Era programul unui congres de district pe care erau tipărite numele tuturor bătrînilor creştini din ţară. Am ridicat-o repede şi am îndesat-o în buzunar. Însă unul dintre poliţişti m-a văzut şi mi-a ordonat să i-o dau. Bineînţeles, m-am simţit îngrozitor.

Hîrtia a fost pusă pe masa din camera în care eu şi Djagli duceam cărţile. Cînd am intrat cu următorul teanc de cărţi, m-am dus la masă, am luat hîrtia şi am băgat-o în buzunar. Apoi am spus că trebuie să merg la toaletă. Un poliţist m-a escortat pînă la locul unde era toaleta. După ce am intrat şi am închis uşa, am rupt hîrtia în bucăţi, le-am aruncat în toaletă şi am tras apa.

Cînd poliţiştii au aflat ce făcusem, s-au înfuriat. Dar le era teamă să întreprindă ceva în privinţa aceasta deoarece superiorii lor i-ar fi acuzat de neglijenţă pentru faptul că mi-au dat ocazia să distrug hîrtia. După ce ne-au ţinut în arest 17 zile, un inspector de poliţie ne-a spus să ne strîngem lucrurile deoarece urma să fim mutaţi în altă parte. Ne-am pus cîteva haine într-o pungă de plastic, iar la fundul ei am aşezat o Biblie mică pe care un vizitator ne-o adusese pe furiş.

Am reuşit să-i înştiinţăm pe Martori că vom fi mutaţi, dar că nu ştiam unde anume. A doua zi — 4 iulie 1984 — dis-de-dimineaţă, am fost treziţi de inspectorul de poliţie. El ne-a percheziţionat, cerîndu-ne să scoatem hainele din pungă şi să ni le atîrnăm pe braţe. Dar cînd am ajuns la ultima cămaşă, mi-a spus că pot să pun hainele la loc în pungă, aşa că Biblia nu a fost descoperită.

O închisoare în deşert

Poliţia ne-a dus cu maşina pînă la aeroport, unde am fost îmbarcaţi pe un avion militar. După mai multe ore am sosit într-un oraş care are circa 2 000 de locuitori şi o închisoare în apropiere. De aici şi pînă la cel mai apropiat oraş sînt aproximativ 650 de kilometri, dacă mergi pe şosea. De la avion am fost duşi la închisoare şi predaţi directorului închisorii. Nici unul dintre membrii familiilor noastre sau dintre prietenii noştri nu ştia unde fuseserăm duşi.

Oraşul în care fuseserăm transportaţi este o oază din Sahara. Există acolo arbuşti, cîţiva pomi şi clădiri cu ziduri de lut. Poţi să scoţi apă dacă sapi la o adîncime de numai un metru sau un metru şi jumătate. Şi totuşi, un localnic în vîrstă de 31 de ani ne-a spus că nu văzuse ploaie decît o dată în viaţa sa! De altfel, în zona respectivă căldura este dogoritoare. Un deţinut a spus că termometrul din sectorul deţinuţilor a înregistrat odată 60° C! Un vînt puternic bătea încontinuu, suflînd nisip, care îţi înţepa pielea şi făcea să te usture ochii.

Oricine sosea în locul acesta îşi dădea seama că se află în cea mai aspră închisoare a ţării. Aceasta era înconjurată de ziduri înalte care furnizau o anumită ocrotire de vînt şi de soare. Însă zidurile nu erau necesare pentru a împiedica evadarea, deoarece nu aveai unde să te duci. În afara oazei nu se găsea nici un pom — absolut nimic — care să ofere umbră celui care voia să evadeze.

Înainte ca să intrăm, directorul închisorii ne-a percheziţionat. Ne-a spus să scoatem totul din pungă. Eu am început să scot cămăşile noastre una cîte una. Cînd singurul lucru care mai rămăsese era cămaşa care acoperea Biblia, am întins punga spre el ca să-i arăt cămaşa din ea şi am spus: „Asta este tot ce ne-au dat voie să luăm“. Satisfăcut, el ne-a spus să mergem în curtea închisorii. Biblia era singura publicaţie pe care o aveam.

Viaţa în închisoare

În total erau circa 34 de deţinuţi. Aceştia erau cei mai notorii şi mai periculoşi infractori din ţară. Mulţi erau consideraţi criminali irecuperabili. Dormeam cu toţii în două celule mari, separate de o baie deschisă. Baia includea un butoi neacoperit care era folosit ca toaletă. Deşi butoiul era golit în fiecare dimineaţă de deţinuţi, se părea că toate muştele din deşert veneau să se bucure de răcoarea şi murdăria din el.

Singura hrană pe care o primeam era sorgul. Acesta era măcinat de un deţinut, fiert şi turnat în farfurii, care erau apoi puse, cîte una, pe rogojina fiecărui deţinut. Mîncarea nu era acoperită. Cînd ne întorceam de la muncă, găseam în fiecare farfurie sute de muşte aşezate pe mîncarea de sorg. Cînd luam farfuria în mînă, muştele zburau bîzîind zgomotos. Primele două zile nu am mîncat nimic. În cele din urmă, a treia zi, după ce am alungat muştele şi am luat pojghiţa de pe mîncarea de sorg, am început s-o mîncăm. Ne-am rugat lui Iehova să ne apere sănătatea.

Munceam în soare, spărgînd zidurile vechi ale închisorii şi construind altele noi. Era o muncă foarte anevoioasă. Trudeam fără întrerupere de la 6.00 dimineaţa pînă la amiază, mîncam ceva şi apoi munceam pînă la 6.00 seara. Nu aveam zile libere. Nu numai că sufeream de căldură, dar iarna sufeream de frig. Am suferit şi din cauza gardienilor aspri.

Cum ne-am păstrat tari spiritualiceşte

Eu şi Djagli citeam Biblia în secret şi discutam despre ceea ce învăţam. Nu puteam să citim în văzul tuturor, deoarece ne-ar fi luat Biblia şi ne-ar fi pedepsit. Un deţinut cu care începusem un studiu biblic avea o lampă de petrol pe care mi-a permis să o folosesc şi eu. Mă sculam deseori la unu sau două dimineaţa şi citeam pînă pe la cinci. În felul acesta am putut să citesc toată Biblia.

Noi le-am predicat celorlaţi deţinuţi, iar unul dintre ei i-a spus paznicului-şef despre noi. În mod neaşteptat, paznicul i-a dat deţinutului o revistă Treziţi-vă! pe care o avea el, iar acesta ne-a dat-o nouă. Am citit-o de nenumărate ori. Lectura şi predicarea ne-au ajutat să ne păstrăm tari spiritualiceşte.

Comunicarea cu prietenii

Nu ni se permitea să scriem sau să expediem scrisori. Totuşi, cineva care s-a dovedit a fi prietenos cu mine mi-a spus că mă va ajuta. Pe 20 august, la circa şase săptămîni de la sosirea noastră aici, am scris în secret două scrisori, una către ambasada Nigeriei, iar alta către prietenii Martori. Am îngropat scrisorile în nisip şi am însemnat locul cu o piatră mare. Mai tîrziu, prietenul meu a venit şi le-a dezgropat.

Săptămînile treceau, dar nu primeam nici un răspuns. Treptat, mi-am pierdut speranţa că scrisorile au fost predate adresanţilor. Totuşi, ele au ajuns la destinaţie, iar colaboratorii noştri Martori au început lupta pentru a obţine eliberarea noastră. Ministerul de Externe al Nigeriei s-a interesat, de asemenea, de acest caz şi a întrebat guvernul ţării în care eram închis motivul pentru care mă întemniţaseră într-o astfel de închisoare.

Între timp, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 1984, am fost luaţi să facem puţină curăţenie. Gardienii m-au dus la toaleta unei şcoli secundare care era folosită în pofida faptului că devenise impracticabilă de multe săptămîni. Era plină de excremente. Gardienii au spus că sarcina mea era să o curăţ bine. Singurele unelte de care dispuneam erau mîinile. În timp ce mă întrebam cum să îndeplinesc această sarcină dezgustătoare, paznicul-şef a venit şi mi-a spus că guvernatorul provinciei voia să mă vadă.

Cînd am sosit la el, acesta mi-a spus că vorbise recent cu preşedintele ţării, care aflase de necazul meu. Preşedintele i-a explicat că, dacă voi dezvălui numele Martorilor lui Iehova din ţară, voi fi eliberat imediat şi voi putea pleca cu primul avion. Am spus din nou că, dacă îi voiau pe Martorii lui Iehova, era treaba poliţiei să-i găsească. Guvernatorul provinciei mi-a spus să reflectez cu seriozitate la oferta lor. Mi-a dat timp de gîndire patru sau cinci zile. Apoi mi-a spus să plec, iar gardienii, din fericire, nu m-au readus la toaleta aceea oribilă, ci m-au escortat înapoi la închisoare.

După cinci zile, guvernatorul provinciei m-a chemat şi m-a întrebat ce hotărîsem. I-am spus că singurul motiv pentru care mă aflam în temniţă era faptul că depusesem mărturie despre adevăratul Dumnezeu. I-am mai spus că nu făcusem nimic rău. Apoi i-am explicat că aveam paşaport legal şi permis de şedere în ţară. Toate documentele mele erau legale şi, am zis eu, ori de cîte ori plecam într-un oraş, mă prezentam întotdeauna la poliţie pentru a fi sigur că totul este în regulă. Întrucît nu comisesem nici o infracţiune, am întrebat: „Pentru ce sînt pedepsit? Dacă eram indezirabil, pentru ce nu am fost expulzat? De ce am fost condamnat la închisoare în locul acesta?“

Am stat de vorbă circa 15 minute. Cînd am terminat, mi s-a cerut să aştern pe hîrtie tot ce declarasem şi mi s-a spus că declaraţia mea va fi înaintată preşedintelui. Mi s-a dat hîrtie, şi am scris patru pagini.

În sfîrşit, eliberat!

Nu am mai aflat nimic despre cazul meu pînă în ianuarie 1985, la circa şapte luni de la închiderea mea. Atunci paznicul-şef a venit şi m-a întrebat dacă scrisesem vreo scrisoare la ambasada Nigeriei. „Da“, i-am răspuns.

„De ce ai făcut asta? De ce nu m-ai anunţat?“, a întrebat el.

I-am spus că problema aceasta nu îl privea, însă l-am asigurat că nu scrisesem nimic împotriva lui, deoarece el nu avea nici un amestec în trimiterea mea la închisoare. „Nici chiar mama nu ştie unde sînt“, am spus. Apoi a vrut să ştie cum am trimis scrisoarea, dar am refuzat să-i spun.

Ziua următoare gardienii au pregătit un Land-Rover şi mi-au spus că eu şi Djagli vom fi mutaţi. Am fost duşi afară, dezbrăcaţi şi percheziţionaţi. Mai înainte îi dădusem Biblia mea unui deţinut cu care studiasem, deoarece ştiam că dacă o vor găsi la mine, o vor lua. Acest om ne-a spus că, atunci cînd va fi eliberat, va deveni Martor al lui Iehova. Ne rugăm să facă aceasta.

La scurt timp după aceea am fost trimis în Nigeria, iar în februarie 1985 mi-am reluat ministerul de supraveghetor itinerant în această ţară. Din 1990 slujesc ca supraveghetor de district în Nigeria. Djagli slujeşte acum cu fidelitate ca Martor în Coasta de Fildeş.

Din această experienţă am aflat eu însumi că Iehova Dumnezeu ne poate sprijini chiar şi în cele mai aspre forme de persecuţie. De repetate ori am văzut cum mîna sa ne-a ocrotit în închisoare. Eliberarea noastră mi-a întărit convingerea că Iehova ştie nu numai unde sînt slujitorii săi şi ce anume suferă ei, ci şi cum să-i elibereze din încercări. — 2 Petru 2:9.