Întrebări de la cititori
În ce măsură ar trebui să fie preocupaţi creştinii de faptul că produsele alimentare ar putea conţine componente ale sîngelui, de exemplu plasmă uscată?
Dacă există motive întemeiate să se creadă că sîngele de animale (sau un component al lui) este folosit cu certitudine în produsele alimentare locale, creştinii trebuie să manifeste precauţia de rigoare. Totuşi, nu ar fi înţelept să ne tulburăm dintr-o simplă bănuială sau să trăim îngrijoraţi fără temei.
La începutul istoriei umane, Creatorul nostru a hotărît ca oamenii să nu mănînce sînge (Geneza 9:3, 4). El a declarat că sîngele reprezintă viaţa, care este un dar de la el. Sîngele luat de la o creatură nu putea fi folosit decît ca jertfă, de exemplu pe altar. Altminteri, el trebuia turnat pe pămînt, adică restituit, într-un anumit sens, lui Dumnezeu. Poporul său trebuia să evite întreţinerea vieţii prin ingerarea de sînge. El a decretat: „Să nu mîncaţi sîngele nici unui trup; căci viaţa oricărui trup este în sîngele lui; oricine va mînca din el va fi nimicit“ (Leviticul 17:11–14). Interdicţia lui Dumnezeu cu privire la consumarea sîngelui a fost repetată pentru creştini (Faptele 15:28, 29). Deci primii creştini trebuiau să evite alimentele care conţineau sînge, cum ar fi carnea de la animalele strangulate sau cîrnaţii cu sînge.
Practic însă, cum aveau să acţioneze acei creştini conform hotărîrii lor de ‘a se abţine de la sînge’ (Faptele 21:25, NW)? Trebuiau ei doar să aplice cuvintele apostolului Pavel „să mîncaţi din tot ce se vinde în măcelărie, fără să cercetaţi ceva din cauza conştiinţei“?
Nu. Cuvintele acestea din 1 Corinteni 10:25 se referă la carnea care ar fi putut proveni de la un animal jertfit la un templu de idoli. Pe vremea aceea surplusul de carne de la temple era eliminat prin vînzarea lui la negustori, care îl puteau include în stocul lor de carne pentru a fi vîndut în magazinele lor. Potrivit sublinierii lui Pavel, carnea de la un templu nu era în sine alterată sau contaminată. Se pare că era ceva obişnuit ca sîngele animalelor jertfite pe altarele păgîne să fie scurs şi folosit pe ele. Deci dacă o parte din surplusul de carne era vîndută la piaţă, şi nu avea nici o legătură evidentă cu un templu sau cu ideile greşite ale păgînilor, creştinii puteau pur şi simplu să o cumpere drept carne din comerţ care era curată şi care fusese scursă în mod corespunzător de sînge.
Însă ar fi fost cu totul altceva dacă acei creştini ştiau că respectiva carne de la animalele strangulate (sau cîrnaţii cu sînge) era una dintre delicatesele de la magazinele locale. Ei trebuiau să fie atenţi cu privire la alegerea cărnii pe care o cumpărau. Se pare că ei reuşeau să recunoască produsele din carne care conţineau sînge dacă acestea aveau o culoare specifică (chiar şi azi cîrnaţii cu sînge pot fi recunoscuţi cu uşurinţă în ţările în care ei sînt folosiţi ca aliment). Sau creştinii se puteau interesa de un măcelar sau un negustor de carne cinstit. Dacă nu aveau nici un motiv să creadă că o anumită carne conţinea sînge, ei pur şi simplu o cumpărau şi o mîncau.
Pavel a mai scris: „Caracterul vostru raţional să fie cunoscut de toţi oamenii“ (Filipeni 4:5, NW). Aceasta se putea aplica la cumpărarea cărnii. Nici Legea lui Israel, nici decretul corpului de guvernare al creştinilor din secolul întîi nu arată că poporul lui Dumnezeu trebuia să dedice mult timp şi eforturi ca să facă investigaţii despre carne sau chiar să devină vegetarieni dacă exista vreo îndoială cu privire la prezenţa sîngelui în carnea care se găsea de vînzare.
Un vînător israelit care omora un animal îi scurgea sîngele (compară cu Deuteronomul 12:15, 16). Dacă familia sa nu putea mînca toată carnea, el putea să vîndă o parte din ea. Dar chiar şi într-un cadavru din care sîngele a fost scurs în mod corespunzător mai rămîne în carne o oarecare cantitate de sînge, însă nu există nimic în Biblie care să lase să se înţeleagă că un evreu care cumpăra carne trebuia să meargă pînă la extrem în ce priveşte unele aspecte, cum ar fi numărul de minute dintre jertfire şi scurgerea sîngelui, care arteră sau venă era tăiată pentru a deschide fluxul sangvin, cum era atîrnat animalul pentru scurgere şi cît timp dura ea. În plus, corpul de guvernare nu a scris că creştinii trebuiau să ia măsuri de precauţie extraordinare în această privinţă, de parcă ar fi avut nevoie de răspunsuri foarte detaliate şi categorice înainte de a mînca vreun fel de carne.
Azi, în multe ţări, legea, obiceiurile sau practicile religioase arată că produsele din carne (cu excepţia unor produse neobişnuite, cum sînt cîrnaţii cu sînge) sînt făcute din carnea animalelor care trebuie scursă de sînge după ce ele au fost înjunghiate. Astfel, creştinii nu trebuie în mod normal să fie peste măsură de preocupaţi cu metodele de înjunghiere a animalelor şi de prelucrare a cărnii. În sens mai larg, ei pot efectiv ‘să mănînce carnea din comerţ, fără să cerceteze’, şi pot avea conştiinţa curată că se abţin de la sînge.
Ne-au parvenit însă din cînd în cînd ştiri de ordin tehnic privitoare la folosirea sîngelui în produse comerciale, folosire care i-a îngrijorat pe unii creştini. Unii producători din industria de prelucrare a cărnii susţin că de la animalele înjunghiate pot fi colectate mari cantităţi de sînge pentru întrebuinţări practice şi pentru profit, de exemplu la fabricarea îngrăşămintelor sau la hrana animalelor. Cercetătorii au studiat dacă acest sînge (sau componente ale lui) ar putea fi folosit la prelucrarea cărnii. Cîteva întreprinderi comerciale chiar au produs cantităţi limitate de plasmă (sau material de eritrocite decolorate) sub formă lichidă, congelată sau pudră care ar putea înlocui o mică parte din carnea folosită la produsele de genul cîrnaţilor sau la paté. Alte cercetări s-au axat pe folosirea ca umplutură a derivatelor de sînge sub formă de pulbere sau pentru a combina grăsimea cu apa din carnea tocată, din produsele alimentare care se coc sau din alte alimente şi băuturi, pentru aportul de proteine sau fier.
Se cuvine să notăm însă că aceste cercetări durează de decenii. Totuşi, se pare că folosirea acestor produşi este foarte limitată, ba chiar inexistentă, în majoritatea ţărilor. Unele ştiri pe această temă ne ajută să înţelegem de ce:
„Sîngele este o sursă de proteine nutritive şi utile. Totuşi, sîngele de vită a fost folosit numai în cantităţi reduse pentru hrana omului din cauza culorii intense şi a gustului caracteristic“. — Journal of Food Science, volumul 55, numărul 2, 1990.
„Proteinele din plasma sangvină au proprietăţi utile, cum ar fi solubilitate mare, formarea de emulsii şi hidrofobia . . . iar utilizarea lor la prelucrarea alimentelor oferă mari avantaje. Totuşi, în Japonia nu s-a stabilit nici un sistem eficient de curăţare a plasmei, îndeosebi după deshidratare. — Journal of Food Science, volumul 56, numărul 1, 1991.
Unii creştini au verificat din cînd în cînd etichetele de pe alimentele ambalate, deoarece multe guverne cer menţionarea ingredientelor acestora. Şi s-ar putea ca ei să facă astfel cu orice produs despre care au motive să creadă că ar putea conţine sînge. Ar fi bine, desigur, să se evite produsele pe care sînt menţionate ingrediente ca sînge, plasmă sangvină, plasmă, protein-globină (sau globulină) sau fier-hemoglobină (sau globină). Informaţiile despre comercializarea acestor produse, informaţii primite de la o companie europeană care activează în acest domeniu, arată că: „Informaţiile privitoare la folosirea globinei ca ingredient trebuie menţionate pe ambalajul alimentelor, astfel încît consumatorul să nu fie indus în eroare cu privire la compoziţia sau valoarea produsului alimentar“.
Însă chiar şi în ce priveşte verificarea etichetelor sau punerea unor întrebări la măcelari este nevoie să fim raţionali. Nu trebuie să se acţioneze ca şi cum fiecare creştin de pe glob ar avea obligaţia să înceapă să verifice etichetele şi ingredientele de pe toate alimentele ambalate sau să-i chestioneze pe toţi angajaţii restaurantelor sau ai magazinelor alimentare. Un creştin trebuie să se întrebe mai întîi pe sine: ‘Există vreo dovadă confirmată potrivit căreia sîngele şi derivatele lui se folosesc în produsele alimentare obişnuite din această zonă sau ţară?’ În majoritatea cazurilor răspunsul este negativ. Deci mulţi creştini au tras concluzia că, în ce îi priveşte, nu vor dedica mult timp şi atenţie verificării unei eventuale probabilităţi în acest sens. Cineva care nu este de acord cu acest procedeu poate acţiona potrivit conştiinţei sale, fără însă să-i judece pe alţii care s-ar putea să rezolve problema într-un alt mod, dar avînd o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu. — Romani 14:2–4, 12.
Chiar dacă se permite producerea unor alimente care conţin sînge, se pare că lucrul acesta nu se face pe scară largă din cauza costului, a legislaţiei sau a altor factori. De exemplu, în publicaţia Food Processing (septembrie 1991) se spunea: „Cînd programele computerizate întîmpină probleme cu privire la acel sub 1% de plasmă de vită hidrolizată aflată în amestecul (din pateul de carne în stare finită), el este înlocuit cu un amestec de rezervă alcătuit dintr-un concentrat de proteine din zer care poate fi declarat cuşer“.
Merită să fie subliniat faptul că, potrivit legilor, obiceiurilor sau gusturilor din multe ţări, sîngele este, în mod normal, scurs din animalele înjunghiate, şi acest sînge nu este folosit la alte produse alimentare. Dacă nu există nici un motiv temeinic ca să se creadă că situaţia este diferită pe plan local sau că a intervenit recent o schimbare importantă în acest sens, creştinii trebuie să se ferească să devină neliniştiţi dintr-o pură posibilitate sau zvon. Dar cînd se ştie aproape cu certitudine că sîngele este folosit pe scară largă — fie în alimente, fie ca tratament medical — trebuie să manifestăm hotărîrea de a asculta de porunca lui Dumnezeu privitoare la abţinerea de la sînge.