Întrebări de la cititori
Cum consideră Martorii lui Iehova cumpărarea bunurilor furate?
Creştinii evită cu bună ştiinţă să se implice în cumpărarea mărfurilor sau a materialelor furate.
Hoţia este, cu certitudine, un lucru rău. În legea dată de Dumnezeu Israelului se spunea fără echivoc: „Să nu furi“ (Exodul 20:15; Leviticul 19:11). Dacă un hoţ era prins, el trebuia să dea în compensaţie de două ori, de patru ori sau de cinci ori mai mult, în funcţie de împrejurări.
Încă din antichitate, hoţii au încercat să plaseze bunurile furate pentru a scoate un profit rapid şi pentru a nu fi prinşi cu dovada vinovăţiei lor. În acest scop, ei vindeau deseori bunurile furate la un preţ mic pe care multor cumpărători le venea greu să-l refuze. Despre o asemenea practică este vorba în textul consemnat în Exodul 22:1: „Dacă un om fură un bou sau o oaie şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată“.
Sesizînd implicaţiile care decurgeau din aceste legi, rabinul Abraham Chill scrie: „Este interzis să se cumpere sau să se accepte bunuri furate, chiar dacă ele nu sînt recunoscute ca atare. Cineva nu trebuie deci să cumpere o capră de la un păstor, deoarece păstorul face probabil vînzarea fără ştirea patronului său şi intenţionează să păstreze banii“. — The Mitzvot—The Commandments and Their Rationale.
În realitate totuşi, legea lui Dumnezeu nu interzice ‘cumpărarea unei capre de la un păstor’ doar în virtutea suspiciunii că s-ar putea ca el să reţină banii patronului său, vînzînd de fapt o capră furată. Dar pe de altă parte, slujitorii lui Iehova nu ar trebui să accepte în mod conştient să cumpere (o capră sau orice alt obiect) cînd devine clar că vînzătorul nu este şi proprietarul lucrului sau că acesta poate fi un bun furat. Legea lui Dumnezeu arată că El recunoaşte proprietatea privată; hoţul însă îl deposedează pe proprietar de proprietatea sa. Cineva care cumpără ceea ce se ştie că este furat poate că nu este hoţ în acest sens, dar faptul că el face cumpărarea scade probabilitatea ca proprietarul să-şi mai recapete proprietatea. — Proverbele 16:19; compară cu 1 Tesaloniceni 4:6.
Cumpărătorii, ştim cu toţii, caută — fie că sînt gospodine, fie că sînt agenţi comerciali ai unei companii — să cumpere marfă la cel mai bun preţ. Femeile din toată lumea caută mărfuri ieftine, încercînd să amîne cumpărăturile pînă în sezon, cînd preţurile scad, sau să cumpere de la pieţele sau magazinele care vînd en gros şi care au cheltuieli generale foarte mici şi deci preţuri mai bune (Proverbele 31:14). Totuşi, un astfel de interes faţă de obţinerea unui preţ bun trebuie să aibă limite morale. Cei loiali din zilele lui Neemia refuzau să facă cumpărături de sabat, chiar dacă ar fi obţinut avantaje în acele zile (Neemia 10:31; compară cu Amos 8:4–6). La fel stau lucrurile şi cu creştinii. Faptul că ei refuză să fure îi ajută să se abţină de la orice tentaţie de a cumpăra la preţuri scăzute bunuri care au fost, evident, furate.
Este bine cunoscut faptul că anumiţi vînzători fac comerţ cu bunuri furate. Sau că un preţ menţionat în secret ar putea fi atît de scăzut încît orice om normal ar trage concluzia că marfa respectivă a fost probabil obţinută ilegal. Poate că înseşi legile ţării recunosc necesitatea unei asemenea judecăţi sănătoase. Într-o carte de jurisprudenţă se spunea:
„Pentru a se face vinovat de cunoaşterea unei nelegiuiri, nu este necesar ca acuzatul să ştie de la cine sau de către cine a fost furată proprietatea, sau cînd ori de unde a fost furată, sau împrejurările în care a fost furată, ci este suficient să ştie că a fost furată . . . Unele tribunale sînt de părere că vina pentru cunoaşterea unei nelegiuiri poate fi stabilită pe baza faptului că inculpatul a primit proprietatea în nişte condiţii care l-ar fi făcut pe un om cu inteligenţă şi prudenţă de nivel elementar să înţeleagă că proprietatea a fost furată“.
Lucrul acesta dă unui creştin încă un motiv temeinic de a evita cumpărarea de bunuri furate. Dacă el ar cumpăra astfel de bunuri ar deveni desigur infractor. Mulţi oameni nu au scrupule în ce priveşte încălcarea legii, considerînd că pot scăpa teferi din această situaţie. Dar nu aşa stau lucrurile cu creştinii, deoarece ei vor ‘să fie supuşi autorităţilor care sînt mai presus de ei’. Faptul că ei respectă legea îi ocroteşte de a fi daţi în judecată ca infractori şi îi ajută să aibă o conştiinţă bună în faţa lui Iehova. — Romani 13:1, 4, 5.
Avraam, prietenul lui Dumnezeu, a dat un excelent exemplu în ce priveşte conştiinţa. În timpul său, patru monarhi orientali i-au învins pe regii în al căror teritoriu locuia Lot, ducînd cu ei multe lucruri de valoare sub formă de pradă militară. Avraam a pornit în urmărire, i-a învins pe duşmani şi a adus înapoi bunurile furate. Regele Sodomei i-a spus lui Avraam: „Ţine bogăţiile pentru tine“, ca răsplată. În loc să facă aşa, Avraam a predat bunurile proprietarului de drept, spunînd: „Nu voi lua nimic din tot ce este al tău . . . ca să nu zici: «Am îmbogăţit pe Avram . . . »“. — Geneza 14:1–24.
Pe creştini nu îi interesează nici un profit material pe care l-ar putea realiza din bunuri furate. Ieremia a scris: „Ca o potîrniche, care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea, aşa este cel care agoniseşte bogăţii pe nedrept“ (Ieremia 17:11). Deci creştinii nu numai că manifestă înţelepciune prin faptul că nu calcă legile Cezarului referitoare la bunurile furate, ci şi doresc să susţină justiţia lui Dumnezeu, refuzînd să fie implicaţi în nedreptatea care rezultă din hoţie. În mod îndreptăţit a scris David: „Mai mult face puţinul celui drept decît belşugul multor răi“. — Psalmul 37:16.