Diocleţian atacă creştinismul

LA SĂRBĂTOAREA zeului roman Terminus, de la 23 februarie 303 e.n., ţinută în noua capitală a imperiului — Nicomedia, în Asia Mică — , oamenii se întreceau care mai de care să-şi exprime patriotismul. Dar s-a remarcat o absenţă notabilă: numeroasa comunitate creştină.

Dintr-o poziţie strategică, palatul, împăratul Diocleţian şi subordonatul, Galerius Cezar, priveau spre locul unde se ţineau întrunirile creştinilor localnici. La un semn, mai mulţi soldaţi şi înalţi funcionari ai guvernului au intrat cu forţa în clădirea creştinilor, au jefuit-o şi au ars exemplarele biblice pe care le-au găsit. În final au ras clădirea de pe suprafaţa pămîntului.

Astfel a început o perioadă de persecuţie care a întunecat domnia lui Diocleţian. Istoricii au clasificat-o drept „ultima mare persecuţie“, „cea mai violentă persecuţie“, ba chiar „nici mai mult nici mai puţin decît exterminarea denumirii de creştin“. Pentru a ne face o imagine cît mai clară despre aceste evenimente dramatice, să analizăm contextul.

Păgînism contra creştinism

Diocleţian, născut în Dalmaţia, a ajuns o personalitate, urcînd treptele ierarhice ale armatei romane. Proclamat împărat în 284 e.n., el şi-a cîştigat faima prin reforma politică în urma căreia a instituit la conducerea imperiului tetrarhia — guvernarea colectivă a patru persoane. Diocleţian l-a numit pe Maximian, un vechi camarad de arme, să servească alături de el ca al doilea împărat — un al doilea Augustus — , cu responsabilităţi speciale în partea occidentală a imperiului. Atît Diocleţian, cît şi Maximian aveau cîte un Cezar subordonat, căruia îi erau acordate drepturi de succesiune. Constantius Chlorus a servit ca Cezar sub Maximian, în timp ce Galerius, din Tracia, a deţinut puterea sub Diocleţian.

Galerius Cezar era, asemenea lui Diocleţian, un închinător înfocat al zeilor păgîni. Ambiţios să devină împărat, Galerius declara că se teme de trădare din partea armatei. Lui îi displăcea influenţa crescîndă a soldaţilor care se declarau creştini. Din punctul de vedere al împăratului, refuzul lor de a participa la închinarea păgînă echivala cu o contestare a autorităţii sale. De aceea, Galerius l-a îndemnat pe Diocleţian să ia măsuri pentru a-i extermina pe creştini. În cele din urmă, în iarna anului 302/303 e.n., împăratul a cedat sentimentelor anticreştine ale Cezarului şi a consimţit la epurarea armatei şi a curţii de aceşti indivizi. Dar Diocleţian s-a opus vărsării de sînge, deoarece se temea că martirii pentru cauza creştină îi vor instiga pe ceilalţi să se împotrivească cu hotărîre.

Nesatisfăcut, totuşi, de această rezolvare a problemei Diocleţian i-a consultat pe comandanţii militari şi pe funcţionarii oficiali, inclusiv pe Hierocles, guvernator al Bitiniei. Acest helenist înfocat a sprijinit acţiunile violente împotriva tuturor creştinilor. Faptul că Diocleţian îi susţinea pe zeii tradiţionali ai Romei a dus la conflict cu creştinismul. Rezultatul a fost, potrivit lucrării Diocletian and the Roman Recovery, de Stephen Williams, „un război fără limite, dus pînă la exterminare, între zeii Romei şi zeul creştinismului“.

Edictele

Pentru a-şi legifera campania de persecuţie, Diocleţian a promulgat succesiv patru edicte. A doua zi după atacul din Nicomedia, el a ordonat ca toate locurile de întrunire şi proprietăţile creştinilor să fie distruse şi a decretat ca volumele sacre să fie predate şi arse. Creştinii care deţineau poziţii oficiale de conducere urmau să fie demişi.

Cînd în interiorul palatului imperial au izbucnit două incendii, s-a dat vina pe creştinii care erau angajaţi acolo. Lucrul acesta a dus la promulgarea unui al doilea edict care ordona arestarea şi întemniţarea tuturor episcopilor, presbiterilor şi diaconilor. Al treilea edict autoriza tortura, dacă era necesar, şi urmărea să-i determine să devină apostaţi, pretinzîndu-le să aducă jertfe zeilor romani. Cel de-al patrulea edict mergea mai departe, specificînd că oricine se declara creştin comitea o crimă capitală.

Valul de brutalităţi care a urmat a dat naştere unei clase stigmatizate — traditores (care înseamnă „cei care au cedat“), trădători de Dumnezeu şi de Cristos care au încercat să-şi salveze viaţa predîndu-şi propriile exemplare ale Scripturilor. Conform istoricului Will Durant, „mii de creştini s-au dezis . . . Dar majoritatea celor persecutaţi au rămas fermi; iar vederea sau ştirile despre fidelitatea eroică a celor torturaţi a întărit credinţa celor şovăitori şi a cîştigat noi membri pentru congregaţiile persecutate“. Creştini din Frigia, Capadocia, Mesopotamia, Fenicia, Egipt şi din majoritatea celorlalte părţi ale Imperiului Roman au fost martirizaţi.

Istoricul ecleziastic Eusebius, din Cezareea, a socotit că numărul creştinilor care au pierit în timpul persecuţiei s-a ridicat la mii de persoane. Pe de altă parte, Edward Gibbon, autorul lucrării The Decline and Fall of the Roman Empire, afirmă că cifra a fost sub două mii. „Gibbon abordează multe dintre aceste istorisiri cu un anumit scepticism, deoarece ele provin din surse creştine care le-au înflorit foarte mult şi care urmăreau glorificarea martirilor şi întărirea celor fideli, explică un scriitor. Există, fără îndoială, adaugă el, exagerări la scriitorii care transformă cu uşurinţă cîţiva morţi în «nenumărate victime», care nu fac deosebire între martiriurile arbitrare şi cele provocate intenţionat şi care relatează cum animalele sălbatice din amfiteatre îi sfîrtecau pe toţi ceilalţi criminali, dar erau oprite de «puteri supranaturale» să se atingă de creştini. Dar chiar dacă îngăduim o doză de născocire, ceea ce rămîne este destul ca să te înfioare.“ Cu certitudine, persecuţia care a avut loc a cunoscut o brutalitate maximă, căci a folosit ca mijloace de tortură roata, arderea, jupuirea, cleştele.

Unii specialişti sînt de părere că nu Diocleţian, ci Galeriu a fost instigatorul persecuţiei. „Nu este cîtuşi de puţin lipsit de semnificaţie morală faptul, spune profesorul William Bright, în The Age of the Fathers, „că efortul suprem depus de puterea mondială de a înăbuşi viaţa Regatului care nu aparţine lumii acesteia trebuie să poarte numele lui Diocleţian, nu al adevăratului său iniţiator, Galerius.“ Totuşi, chiar în cadrul tetrarhiei, Diocleţian deţinea puterea supremă, după cum afirmă scriitorul Stephen Williams: „Nu există nici o îndoială că, pînă în 304, Diocleţian a deţinut controlul asupra oricărei acţiuni politice de anvergură în imperiu şi că el poartă cea mai mare răspundere pentru persecuţia făcută pînă la data aceea“. Diocleţian s-a îmbolnăvit şi în cele din urmă a cedat puterea în 305 e.n. Persecuţia continuă în cei şase ani care au urmat oglindea ura aprigă a lui Galerius împotriva a tot ce era creştin.

Creştinismul în secolul al patrulea

Aceste evenimente îngrozitoare petrecute la începutul secolului al patrulea confirmă ceea ce fusese prezis de apostolii Pavel şi Petru, precum şi de ceilalţi scriitori inspiraţi. Profeţitul ‘om al nelegiuirii’ — clasa conducătoare clericală a pretinşilor creştini — se consolidase deja, după cum confirmă edictele lui Diocleţian, îndeosebi cel de-al doilea (2 Tesaloniceni 2:3, 4, NW; Faptele 20:29, 30; 2 Petru 2:12). În secolul al patrulea, practicile apostate erau deja un lucru obişnuit. Un număr apreciabil de pretinşi creştini erau angajaţi în armata romană. Dar nu existau pe timpul acela creştini care să fie fideli ‘modelului cuvintelor sănătoase’ primite de la apostoli? — 2 Timotei 1:13.

Eusebius dă numele unor victime ale persecuţiei, ba chiar descrie în detaliu torturarea, suferinţele şi martiriul lor. În prezent nu putem şti dacă toţi aceşti martiri au murit în integritate faţă de adevărul revelat şi disponibil la data aceea. Fără îndoială că unii purtau în inimă avertismentele lui Isus privitoare la sectarism, imoralitate şi compromis de orice fel (Apocalipsa 2:15, 16, 20–23; 3:1–3). Evident că unii creştini fideli care au supravieţuit au rămas ascunşi vederii istoricilor (Matei 13:24–30). Într-adevăr, măsurile luate pentru a înăbuşi închinarea creştină publică s-au bucurat de un asemenea succes, încît un monument spaniol din perioada aceea îl onorează pe Diocleţian pentru că a ‘abolit superstiţia faţă de Cristos’. Totuşi, eforturile de a strînge şi distruge exemplare ale Scripturilor — un aspect cheie al atacului împotriva creştinismului — nu a reuşit să elimine complet Cuvîntul lui Dumnezeu. — 1 Petru 1:25.

Eşuînd în înlăturarea definitivă a creştinismului, Satan Diavolul, guvernatorul lumii, şi-a continuat uneltirile viclene prin împăratul Constantin, care a domnit între 306 şi 337 e.n. (Ioan 12:31; 16:11; Efeseni 6:11). Păgînul Constantin nu a luptat împotriva creştinilor, ci, mai curînd, a considerat că este avantajos să fuzioneze convingerile păgîne şi cele creştine într-o nouă religie de stat.

Toate acestea constituie un avertisment oportun pentru noi toţi. Cînd ne confruntăm cu persecuţii violente, iubirea faţă de Iehova ne va ajuta să evităm să facem compromis de dragul unei eliberări fizice temporare (1 Petru 5:9). În mod asemănător, nu vom lăsa ca o perioadă paşnică să ne submineze vitalitatea creştină (Evrei 2:1; 3:12, 13). Aderarea cu stricteţe la principiile biblice ne va ajuta să ne păstrăm loialitatea faţă de Iehova, Dumnezeul care îşi poate scăpa poporul. — Psalmul 18:25, 48.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 28]

Musei Capitolini, Roma