Originile speranţei într-un mileniu

ASTĂZI nu-ţi vine greu să examinezi speranţele şi temerile credincioşilor de rînd, fie că sînt catolici, protestanţi sau evrei. Aproape toţi cred în nemurirea sufletului uman şi în doctrinele legate de ea, adică într-un paradis ceresc şi în chinurile eterne într-un „infern.”

De vreme ce creştinătatea se consideră moştenitoare a monoteismului evreilor şi acceptă scrierile evreieşti ca inspirate de Dumnezeu, ar fi interesant de analizat faptul dacă speranţele pe care le nutresc acum evreii şi „creştinii” corespund speranţei prezentate în scrierile ebraice precum şi credinţelor iniţiale ale poporului evreu.

SPERANŢA MESIANICĂ

Ce aşteptau evreii în mod exact conform textelor din Geneza 3:15; 22:15–18; 49:10 şi Deuteronom 18:18, pentru a nu cita decît patru din patru sute cincizeci şi şase de pasaje din Biblia ebraică pe care vechea Sinagogă le considera drept mesianice?

O renumită lucrare ebraică de referinţă ne spune următoarele: „Ideea unui Mesia personal se găseşte pe tot parcursul Vechiului Testament. Ea este rezultatul natural al speranţei profetice. Primul profet care a prezentat o imagine exactă a viitorului rege ideal a fost Isaia (IX. 1–6 [2–7 în Bibliile neevreieşti], XI. 1–10, XXXII. 1–5) . . . Regele ideal pe care îl anunţă profetul Isaia va fi un vlăstar [descendent] al trunchiului lui Isai peste care se va odihni spiritul lui Dumnezeu ca spirit de înţelepciune, curaj şi loialitate şi care va domni cu teamă de Dumnezeu [avînd] şalele încinse cu dreptate şi fidelitate (XI. 1–3a, 5). El nu va participa la război sau la cucerirea altor naţiuni; va distruge tot ceea ce are legătură cu războiul (IX. 4 [5]); singura sa preocupare va fi stabilirea dreptăţii în rîndurile poporului său (IX. 6b [7b]; XI. 3b, 4). Rodul guvernării sale drepte va fi pacea şi ordinea de la un capăt la altul al ţării. Mielul nu se va mai teme de lup, iar leopardul nu-i va mai face nici un rău iedului (XI. 8 [6]); faptul acesta înseamnă după cum explică versetul următor, că tirania şi violenţa nu vor mai exista pe muntele cel sfint al lui Dumnezeu, căci ţara va fi plină de cunoştinţa lui Dumnezeu aşa cum apele acoperă [fundul] mării (vezi XXXII. 1, 2, 16). Oamenii din popor nu vor mai aspira la ocuparea unui rang politic, ci vor duce o viaţă pastorală (XXXII. 18–20). In asemenea condiţii ideale, ţara nu va avea decît să prospere, fără să se mai teamă de vreun atac din exterior. (IX. 6a [7a], XXXII. 15). Tînărul vlăstar al lui Isai se va înălţa ca un semnal pentru celelalte naţiuni, iar ele vor veni la el pentru a căuta conducerea lui şi pentru a-i prezenta neînţelegerile lor (XI. 10). Îl vor numi pe bună dreptate ,Sfătuitor minunat,’ ,Erou divin,’ ,Tată etern,’ ,Prinţ al păcii’ (IX. 5 [6]).

Această imagine despre viitor este în perfectă armonie cu acea concepţie a lui Isaia conform căreia judecata va duce la o regenerare spirituală. şi vă introduce o stare de perfecţiune morală şi religioasă.” — Enciclopedia ebraică (engl.) Vol. 8, pag. 506.

Iată în ce constă speranţa mesianică pe care Sfintele Scripturi le-o ofereau evreilor. În ele nu se vorbeşte prea mult despre „cer,” nu-i aşa?

Dar ce spun la rîndul lor scrierile evreieşti nebiblice? Lucrarea de referinţă citată anterior spune puţin mai departe: „Ideea care se distinge din literatura apocaliptică a rabinilor este aceea a unui Mesia pămîntesc şi ea a rămas singura idee oficială a iudaismului de la sfîrşitul primului secol al erei noastre.” — pag. 510.

O SPERANŢĂ PĂMÎNTEASCĂ

Aşadar, la origine speranţa evreilor era pămîntească. Nimic nu ne spune în Scripturi că strămoşii lor fideli, Avram, Isaac şi Iacob, au sperat să meargă în cer. Legea transmisă prin Moise nu oferea nicidecum o astfel de speranţă şi acelaşi lucru îl putem spune şi despre cărţile poetice, istorice precum şi despre profeţii Scrierilor Ebraice.

Cu privire la acest lucru citim în lucrarea autorizată Dictionnaire de Théologie Chatolique (Dicţionar de teologie catolică): „Observaţi în Vechiul Testament ce felurită prosperitate temporară nădăjduia sufletul religios pentru el însuşi, pentru familia sa, pentru patria sa, pe baza promisiunilor divine; adăugaţi speranţa în darurile spirituale şi morale, speranţa în venirea lui Mesia şi în regatul său”. — Scriere cursivă ne aparţine.

Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, o lucrare protestantă, abundă în astfel de afirmaţii. Ea spune: „Speranţele din Vechiul Testament s-au dezvoltat în mod treptat. Ele au început cu avantajele pămînteşti cu restaurarea politică şi restabilirea locuitorilor . . . Acea speranţă s-a dezvoltat apoi şi a devenit universală. Iehova este stăpînul lumii . . . ,Slujitorul celui Etern’ va veni; prin suferinţa şi prin umilirea sa, el îşi va salva poporul. Is. 42:1–4 arată că lumea speră în învăţătura sa. Apoi va urma gloria Slujitorului celui Etern, era mesianică, şi o omenire reînnoită”. — Scriere cursivă ne aparţine.

The Jewish Encyclopedia (Enciclopedia ebraică) rezumă foarte bine speranţa pămîntească a evreilor. Ea spune: „. . . Profeţii au explicat în mod detaliat speranţa într-un viitor mesianic ideal, prin intermediul domniei unui fiu din casa lui David — epoca de aur a fericirii paradiziace (. . .) Ea va veni forma unei lumi în care toate creaturile vor trăi în cea mai deplină pace şi armonie, ca o reîntoarcere la starea angelică a omului, înainte de pacat. (Is. xi. 1–10; lxv. 17–25: ’ceruri noi şi un pămînt nou’) (. . .), convertirea tuturor creaturilor pentru a deveni o singură grupă ca să facă voinţa lui Dumnezeu,’ este obiectul principal al speranţei mesianice a lui Israel; numai că înlăturarea ,regatului violenţei’ trebuie să aibă loc înaintea stabilirii regatului lui Dumnezeu . . . Anul universal de douăsprezece mii de ani, al perso-babilonienilor s-a transformat în escatologia (studiul despre soarta finală a lumii şi a omului) ebraică într-o săptămînă universală de şapte mii ani, corespunzînd săptămînii de creaţie. Versetul: ,O mie de ani sînt în ochii tăi ca ziua de ieri’ (Ps. XC.5 [4 în Versiunea Autorizată]), a sugerat ideea că lumea prezentă a suferinţei (”olam ha-zeh’) trebuie să fie urmată de un mileniu sabatic, de o ’lume viitoare’ (”olam ha-ba”. . .)”. — Vol. 5, paginile 209–211 Scriere cursivă ne aparţine.

ÎNVIERE, NU NEMURIRE

Timp de secole evreii au respins credinţa păgînă în nemurirea sufletului uman. Ei au constituit un popor cultivat şi orice evreu alfabetizat putea să citească în Scrierile ebraice zeci de texte care afirmau cu claritate că „sufletul” (în ebraică nephesch) poate să moară. Iată doar cîteva dintre aceste texte Geneza 19:19, 20; Numeri 23:10; Iosua 2:13, 14; Psalm 22:29 (30 în Bibliile ebraice) Ezec. 18:4, 20.

Astfel speranţa de la început a evreilor de a trăi pe pămînt într-un paradis restabilit prin intermediul lui Mesia se sprijinea deci pe credinţa în înviere şi nu pe nemurire inerentă a sufletului. The Jewish Encyclopedia confirmă faptul acesta spunînd: „Învierea făcea parte din speranţa mesianică (Is. XXVI. 19; Dan. XII. 2) . . . La început învierea a fost considerată ca un dar miraculos care nu le era acordat decît celor drepţi (. . .), dar, mai tîrziu i s-a dat o explicaţie universală şi a fost adusă în legătură cu judecata din urmă . . . Dacă procesul de formare a corpului la înviere este acelaşi ca şi la naştere, constituie o chestiune de controversă între hileliţi şi şamaiţi.” — Vol. V, pag. 216.

Aceeaşi lucrare autorizată spune cu privire la „Gheene” („infernul” creştinătăţii): „Nu există nici un motiv biblic de a crede într-o răsplătire a sufletelor după moarte; această idee provine de la babilonieni şi perşi şi primeşte o culoare ebraică prin cuvîntul ,Gehinnom’ [valea lui Hinom], pe care flăcările sacrificiilor oferite de Manase lui Moloch o făcuseră detestabilă (II Regii XXIII. 10).” — Ibid., pag. 217.

Cum se face dar că teologii evrei din timpul nostru învaţă adesea doctrina nemuririi sufletului şi a pedepsei eterne ca pe ceva natural? Supplement au Dictionnaire de la Bible ne dă următoarea explicaţie: „[La evrei] salvarea fusese concepută mai întîi în termeni existenţi aici pe pămînt (. . .); oricît de strălucite erau perspectivele mesianice ce fuseseră întrezărite, oricît de lungă trebuia să fie durata ce fusese concepută pentru domnia viitoare, aşa încît uneori părea afectată de semnul eternităţii, natura naţională şi terestră a acestei epoci religioase era un fapt fundamental. Apoi, treptat, s-a afirmat o nouă perspectivă: ,descoperirea’ unei existenţe fericite după moarte”. — Scriere cursivă ne aparţine.

Cum au „descoperit” oare evreii că omul dosedă un „suflet” care supravieţuieşte după moartea corpului? Apelînd încă odată la cîteva lucrări de referinţă demne de încredere, vom obţine informaţii concludente. The Jewish Encyclopedia recunoaşte: „A fost necesar ca evreii să fie în contact cu gîndirea persană şi greacă pentru ca ideea unui suflet separat de corp şi înzestrat cu personalitate proprie să prindă rădăcini în iudaism.” Lucrarea Dictionnaire Encyclopedique de la Bible confirmă această explicaţie prin cuvintele: „Noţiunea de nemurire este un produs al spiritului grec, în timp ce speranţa unei învieri aparţine gîndirii ebraice . . . Cuceririle lui Alexandru [cel mare] au marcat începutul pătrunderii în iudaism a influenţelor elene.”

Pentru cititorul care ar avea îndoieli asupra faptului că, la origine, evreii nu credeau în nemurirea sufletului, amintim doar că nici chiar în primul secol al erei noastre chestiunea nu era încă lămurită în minţile (unor oameni), după cum ne dovedeşte faptul că fariseii credeau în înviere în timp ce saducheii nu credeau. — A se vedea istoricul Josephus Antiquites (Antichităţi iudaice), cartea a 18-a capitolul 1, paragrafele 3, 4; Wars (Războaiele evreilor), cartea a 2-a, capitolul 8, paragraful 14; vezi şi Fapte 23:8.

DENATURAREA SPERANŢEI MESIANICE

Pe măsură ce evreii şi-au abandonat speranţa într-o viaţă viitoare prin înviere şi au adoptat concepţia păgînă a nemuririi inerente a „sufletului” separat de corp, speranţa lor mesianică s-a denaturat aşa încît, în primul secol al erei noastre, ea a devenit o speranţă politică naţionalistă.

Lucrarea The Jewish Encyclopedia spune cu privire la lucrul acesta: „Numai după căderea dinastiei macabeene [în secolul al II-lea î.e.n.], cînd guvernul despotic al lui Irod cel Mare şi al familiei sale şi tirania din ce în ce mai opresivă a Imperiului roman făcuseră situaţia lor din ce în ce mai greu de suportat, au căutat evreii refugiul în speranţa unui Mesia personal. Ei aspirau la venirea eliberatorului promis, din casa lui David, care să-i elibereze de sub jugul uzurpatorului străin detestat.”

Alfred Edersheim a scris (în Life and Times of Jesus the Messiah): „Toate speranţele lui Israel se învîrteau în jurul stabilirii gloriei naţiunii. Toate celelalte nu erau decît mijloace pentru a ajunge la acest scop; însuşi Mesia nu era decît instrumentul principal al succesului final . . . În concepţia rabinică, Mesia nu era ,lumină pentru ne evrei şi gloria poporului său Israel,’ altfel spus, răspunsul la necesităţile omenirii.”

Edersheim adaugă că în primul secol al erei noastre, conducătorii religioşi evrei nu mai aşteptau un Mesia răscumpărător. El spune: „Judecînd după scrierile lor, bătrînii rabini nu cred în marile doctrine despre păcătul originar şi despre totala subjugare a firii noastre păcatului . . . Întrucît rabinii n-au simţit nevoia de a fi eliberaţi din păcat, se înţelege de ce tradiţia lor nu făcea nici un loc preoţiei lui Mesia şi de ce chiar pretenţiile lui de Profet al poporului său au fost aproape complet eclipsate de sosirea sa în calitate de Rege şi Eliberator. Necesitatea unui astfel de personaj se simţea în fiecare moment, necesitate care se făcea cu atît mai simţită cu cît suferinţele naţiunii Israel păreau practic inexplicabile.”

Astfel evreii au pierdut treptat din vedere speranţa lor iniţială. Speranţa într-un rege mesianic care să domnească nu numai peste evrei ci să fie şi „un semnal pentru celelalte naţiuni” a făcut loc aşteptării fanatice a unui conducător naţional care să-i conducă la victoria asupra duşmanilor lor politici şi religioşi. În locul speranţei pămînteşti a unui „mileniu sabatic” în cursul căruia Mesia ar instaura o „epocă de aur a fericirii paradiziace,” „o lume în care toate creaturile ar trăi într-o deplină pace şi armonie,” s-a substituit o vagă speranţă cerească fondată pe ideea (împrumutată de la babilonieni, perşi şi greci) a nemuririi inerente a sufletului.

Anii trecuseră şi nici un Mesia politic nu venise să-i elibereze pe evrei nici să-i adune şi să-i restabilească pe pămîntul lor după distrugerea Ierusalimului în anul 70. Aşadar această speranţă mesianică a sfîrşit prin a se estompa şi ea în inima evreilor. Edersheim a scris: „De ce această întîrziere inexplicabilă a răscumpărării lui Israel şi a venirii lui Mesia? Cu privire la acest punct Sinagoga se găseşte în prezenţa unui mister de nepătruns. Încercările de explicaţie se reduc, după părerea generală, la presupuneri sau mai degrabă la tentative de a elucida problema. Rabinilor nu le mai rămîne decît să opună tuturor întrebărilor de genul acesta o tăcere imperioasă, tăcerea tristei şi totalei supuneri îi faţa inexplicabilului, spun ei, (. . .) tăcerea decepţiei şi disperării continue. Marea speranţă a Sinagogii este ca şi un epitafa pe o bucată de piatră funerară şi este repetată de mii de oameni care, de-a lungul secolelor, au spălat ruinele sanctuarului cu lacrimi inutile.”

Din fericire, speranţa originară a unui paradis restabilit pe pămînt sub domnia lui Mesia li se mai oferă încă evreilor sinceri. Unii au îmbrăţişat-o deja şi şi-au şters lacrimile. Totuşi, pentru mulţi dintre cititorii noştri, întrebările următoare rămîn în suspensie: Ce legătură este între venirea lui Mesia, Isus Cristos şi speranţa într-un „mileniu sabatic” în cursul căruia „toate creaturile vor trăi în pace şi armonie” pe pămînt? Iar dacă Cristos a confirmat într-adevăr această speranţa, atunci cum se face ca nici un protestant şi nici un catolic n-o împărtăşeşte?

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 5]

Zilele de mîine fericite ale comuniştilor? Nirvana hinduşilor sau a budiştilor? Paradisul ceresc al catolicilor sau al protestanţilor? Ce speranţă ne oferă Biblia?