Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei
Partea a 10-a: începînd din 537 î.e.n. — Aşteptîndu-l încă pe Mesia
„Autodeterminarea nu este decît o lozincă, dacă viitorul nu oferă nici o speranţă.“ — John Kennedy, al 35-lea preşedinte al Statelor Unite
CEI 70 de ani de captivitate în Babilon s-au sfîrşit! Cirus, regele Persiei, care cucerise Babilonul i-a autorizat pe evrei să se reîntoarcă în ţara lor. Dar o dată reîntorşi în Ţara Promisă (în 537 î.e.n.), speranţa lor de a se bucura de autodeterminare în calitate de naţiune liberă nu s-a realizat. Ei nu aveau rege iar autoritatea politică a guvernatorilor lor a fost repede eclipsată de către autoritatea religioasă a marelui preot, care a ajuns să fie considerat şeful naţiunii.
Nutrind o speranţă mesianică
Conform unei enciclopedii evreieşti (The Concise Jewish Encyclopedia), în timpul acestei perioade s-a dezvoltat conceptul despre Mesia, „monarhul ideal al viitorului (care) nu avea să fie doar un alt rege ‘uns’, ci acel conducător care avea să-i zdrobească pe duşmanii Israelului şi să instaureze o eră a păcii şi perfecţiunii“.
În secolul al IV-lea î.e.n., toţi evreii se găseau sub dominaţia lui Alexandru cel Mare în imperiul pe care acesta îl constituise prin cuceririle sale. Dar, evident că nu el era Mesia cel aşteptat, chiar dacă dominaţia sa a influenţat enorm ţara, cultura şi religia evreilor.
După moartea lui Alexandru, Palestina a rămas sub tutela Greciei. Ea a fost mai întîi guvernată de către Ptolemeii Egiptului, apoi de către Seleucizii Siriei, două dinastii stabilite de către succesorii lui Alexandru. Pe măsură ce influenţa grecească creştea, aristocraţii evrei proeminenţi au început să considere că tradiţiile şi datinile evreieşti erau depăşite. În timpul domniei regelui seleucid Antiochus al IV-lea Epifanul (175–164 î.e.n.) familia lui Tobia, a luat conducerea mişcării ajutîndu-l pe Menelaus, o rudă de-a lor, după cît se pare, să ocupe poziţia de mare preot. Dar Menelaus nu era din casa preoţească tradiţională a lui Ţadoc, marele preot la templul lui Solomon. Influenţa grecească a devenit atît de puternică încît sărbătorile religioase evreieşti au fost interzise iar templul a fost transformat într-un sanctuar grecesc.
În anul 167 î.e.n. a avut loc răscoala preotului evreu Matatia şi a celor cinci fii ai săi, numiţi în mod obişnuit Macabei sau Asmoneeni. Răscoala macabeilor, iniţial de natură religioasă, s-a transformat repede într-o luptă politică pentru autodeterminare a evreilor. În 165 î.e.n., templul a fost recucerit şi reconsacrat, victorie pe care evreii de astăzi, din lumea întreagă, o celebrează în fiecare an, sărbătoarea Luminilor Hanukkan, care durează opt zile. Totuşi, Mesia nu se vedea încă.
Păstorii neglijenţi şi sciziuni religioase
Conform unei enciclopedii evreieşti (Pictorial Biblical Encyclopedia), în timpul acela, „nu numai că preoţii deţineau supremaţia spirituală şi socială, dar ei formau atît pe plan politic cît şi economic clasa cea mai puternică şi mai bogată din Ierusalim.“ Preoţii au devenit aristrocraţi, şi s-au dovedit atît de neglijenţi în îndeplinirea îndatoririi lor de păstori, încît unii bărbaţi care nu aparţineau clasei preoţeşti au început să interpreteze Legea şi să administreze dreptatea în locul lor. Aceşti bărbaţi, cunoscuţi sub numele de scribi, erau abili în găsirea unor subterfugii pentru cei care voiau să evite Legea.
În aceeaşi perioadă de timp, religia evreiască s-a scindat în secte rivale. Fariseii învăţau că Dumnezeu dăduse Israelului o Lege în două părţi, una scrisă şi alta orală. Pe baza acestei Legi orale ei recunoşteau legitimitatea liniei marilor preoţi, chiar după ce linia tradiţională fusese întreruptă. Saducheii pe de altă parte, negînd existenţa unei Legi orale, afirmau că numai un descendent direct al lui Ţadoc putea ocupa funcţia de mare preot.
Numele „fariseu“ derivă de la un cuvînt care înseamnă „separat“, „deosebit“. Unii spun că acest termen era folosit în mod peiorativ de către adversarii lor pentru a-i acuza de erezie. Alţii afirmă că termenul desemnează poziţia „deosebită“ pe care o ocupau, ţinîndu-se la distanţă de ‛am ha’aʹrets (oamenii pămîntului), pe care îi considerau impuri. Fariseii erau extrem de satisfăcuţi de ei însuşi, în ceea ce priveşte modul în care respectau atît Legea scrisă, cît şi pe cea orală. Atitudinea la fel de rigidă a saducheilor faţă de Legea scrisă nu „provenea dintr-un sentiment religios deosebit, ci era (probabil) o armă politică în opoziţia lor contra puterilor legislative ale Fariseilor“, afirmă scriitorul evreu Gaalyahu Cornfeld.
Esenienii, o altă grupare religioasă, au apărut în mod evident în aceeaşi perioadă. Ei s-au detaşat de preoţia oficială, abţinîndu-se să ia parte la serviciile şi jertfele religioase de la templu, dar în rest se conformau într-un mod foarte strict Legii. La fel ca fariseii, cu care se asemănau sub multe aspecte, ei au suferit influenţa grecească, adoptînd credinţa în nemurirea sufletului.
Această grupare nu cuprindea probabil, mai mult de 4 000 de membrii, toţi adulţi de sex masculin, din care cea mai mare parte erau celibatari. Aceşti oameni locuiau în case comune, formînd comunităţi izolate împrăştiate în toată Palestina. Encyclopaedia Judaica vorbeşte de presupusul lor pacifism, spunînd că el „se aseamănă probabil cu acela al Martorilor lui Iehova de astăzi“. Cu toate acestea, este evident că esenienii nu respectau cu adevărat stricta neutralitate pe care o demonstrează Martorii lui Iehova. Potrivit unei enciclopedii evreieşti (Pictorial Biblical Encyclopedia), esenienii „au luptat eroic în răzvrătirea contra Romei, iar unii conducători ai acestei lupte chiar proveneau din rîndurile lor“. Istoricul evreu Josephus Flavius face menţiunea că unul din aceşti conducători, un oarecare „Ioan Esenianul“ servea ca general în armata evreiască şi a participat la revolta din anul 66 e.n.
Sulurile de la Marea Moartă, descoperite în 1947, furnizează informaţii despre secta de la Qumran, pe care unii istorici o identifică cu Esenienii. Dar în ceea ce priveşte ipoteza conform căreia Ioan Botezătorul şi Isus ar fi aparţinut acestei grupări, New Encyclopaedia Britannica (Noua Encilopedie Britanică) declară: „Argumente solide (...) contrazic această supoziţie.“ Există „diferenţe fundamentale între secta de la Qumran şi Ioan Botezătorul (...) /precum şi/ profunde divergenţe între ideile acestei secte şi amploarea serviciului sacru al lui Isus, mesajul său de salvare, puterea sa de înţelegere a voinţei divine (...) şi, îndeosebi caracterul radical al poruncii sale de a iubi precum şi legăturile sale cu păcătoşii şi cei respinşi de societate“.
În realitate, toate facţiunile religioase evreieşti s-au opus lui Ioan Botezătorul şi aceluia pe care el l-a prezentat drept Mesia. Potrivit istoricului Josephus Flavius, în loc să dea crezare mesajului lui Ioan, mulţi preoţi s-au întors spre Ziloţi, o grupare de evrei revoluţionari care aspirau la autodeterminare. De mai multe zeci de ani, grupări de felul acesteia se împotriveau dominaţiei romane care succedase în anul 63 î.e.n. tutela grecească, şi se dedau la activităţi teroriste. În final, în anul 66 e.n. ele s-au răsculat în mod deschis fapt care a dus la distrugerea templului evreiesc şi la suprimarea preoţiei. Speranţa unui Mesia s-a estompat.
Un iudaism fără temple şi preoţie
Cu secole înainte, în timpul exilului în Babilon şi probabil puţin după aceea se pusese un mare accent pe cîştigarea cunoştinţei din Lege. Au fost construite atunci centre de instruire religiosă numite sinagogi. Drept urmare, nu se mai mergea la templu decît pentru ocazii speciale sau în vederea oferirii de jertfe. Astfel, în primul secol al erei noastre, devenise un fapt normal ca închinarea să fie efectuată în sinagogi. În consecinţă, după distrugerea templului în anul 70 e.n., s-a considerat evident că sinagogile îl vor putea suplini.
Rolul important jucat mai înainte de către preoţie, care era de acum inexistentă, a fost transferat unor învăţători numiţi rabini. Saducheii încetaseră să existe ca grupare influentă, iar Esenienii dispăruseră pur şi simplu. Fariseii au dobîndit deci o putere de necontestat. Ellis Rivkin, de la Hebrew Union College explică influenţa pe care o aveau aceştia în următorii termeni: „Din Legea orală a fariseilor a luat naştere Mişna, Talmudul babilonian şi Talmudul palestinian, acele Responsa gaonice, medievale şi moderne, precum şi diferite coduri de legi evreieşti.“ New Encyclopaedia Britannica adaugă: „Chiar şi astăzi, diversele grupări ale iudaismului, fie ortodoxe, conservatoare sau reformate, pretind toate că sînt moştenitoare spirituale ale fariseilor şi ale înţelepţilor rabini.“
Speranţele mesianice în diaspora
Încă înainte de anul 70 e.n., milioane de evrei trăiau în afara Palestinei, în special în Siria, Asia Mică, Babilon şi Egipt. După anul 70 însă, toţi supravieţuitorii evrei au fost deportaţi şi împrăştiaţi. Astfel a început viaţa în Diaspora, cuvînt grecesc care înseamnă „dispersare“. Chiar şi atunci, mulţi dintre ei au continuat să spere că se vor bucura într-o zi de autodeterminare sub conducerea unui Mesia care avea să vină. Conducătorul evreu Bar Kokhba, care a eşuat în rebeliunea sa contra Romei în anul 132 e.n., s-a dovedit a fi un fals mesia. Conform cu Jewish Encyclopedia (Enciclopedia evreiască) 28 de falşi mesia au apărut între această dată şi anul 1744 e.n.
Astfel, speranţa mesianică a devenit tot mai confuză, fapt care este uşor de înţeles. Encyclopaedia Judaica explică: „Antichitatea n-a lăsat moştenire ideologiei evreieşti din Evul Mediu un concept mesianic corect şi uniform. (...) Literatura talmudică şi diverşii Midraşimi conţineau numeroase idei contradictorii.“ Încă din secolul al XII-lea, filozoful evreu Moses Maimonides a afirmat că domnia lui Mesia era probabil doar un simbol al unei forme superioare de societate. În secolul al XIX-lea, evreii reformatori „au substituit credinţa în Mesia ca persoană cu credinţa într-o epocă mesianică. (...) Speranţa mesianică a încetat să mai fie asociată cu tradiţionala reîntoarcere a exilaţilor în Sion.“
Cu puţin timp înainte, aşa numita mişcare a Luminilor (Haskalah) care era activă în Europa avea să facă aceste idei şi ami obscure. Ea promova un iudaism dispus să se conformeze modului de viaţă occidental. Ea a contribuit la scindarea evreilor, unii considerînd ca un fapt de maximă prioritate autodeterminarea într-o patrie evreiască restabilită sub conducerea lui Mesia, iar alţii gîndind că lucrul cel mai important era integrarea în modul de viaţă din ţara în care s-au născut.
Aceste evenimente, adăugate creşterii antisemitismului, au pregătit calea sionismului modern, întemeiat de Theodor Herzl la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În prezent, după mai bine de 40 de ani de la naşterea statului Israel, evreii se bucură de autodeterminare în calitate de comunitate evreiască într-o patrie evreiască, aşa cum şi-au imaginat. S-a realizat oare speranţa lor mesianică?
Dacă da, pentru ce anumiţi evrei, după cum scrie Times din Londra, văd „în sionism o profanare devenită realitate o dată cu crearea Israelului“? Pentru ce istoricul evreu Theodor White, în prezent decedat, recunoştea în mod deschis: „Există aproape tot atîtea secte evreieşti, sfîşiate de disensiuni, (...) cîte protestante“? Pentru ce, atrăgînd atenţia în 1987 asupra sectelor rivale care scindează Knesetul (Parlamentul Statului Israel compus din 120 membri), revista Time scria: „Trebuie găsită o soluţie durabilă, pentru ca Israelul (...) să nu devină o casă dezbinată în mod fatal contra ei însăşi“?
Autodeterminarea evreiască actuală oferă puţine speranţe de viitor. Acordîndu-le încrederea oamenilor politici pentru realizarea speranţei sale mesianice, iudaismul n-a ţinut cont deloc de cuvintele următoare conţinute în propriile sale scrieri sacre: „Mai bine să te refugiezi în DOMNUL decît să te încrezi în om. (...) Nu vă încredeţi în prinţi, nici în fiul omului în care nu este ajutor.“ — Psalm 118:8; 146:3. The Stoly Scriptures, publicată de Societatea de Editare evreiască din America.
Spre deosebire de numeroşi evrei cărora le este foarte greu astăzi să-şi definească speranţa lor mesianică, unii dintre strămoşii lor din secolul I e.n. nu au avut absolut nici o dificultate în acest sens (Vezi Ioan 1:41). Ei au devenit discipoli ai Aceluia pe care l-au acceptat ca Mesia, devenind adepţi zeloşi ai unei religii care se poate numi pe drept cuvînt „Calea credinţei, speranţei şi iubirii“. Ediţia noastră viitoare va vorbi mai pe larg despre acest subiect.
[Legenda fotografiei de la pagina 19]
Zidul occidental, numit în mod curent „Zidul plîngerii“. Este tot ce le-a mai rămas evreilor din timpul lor sacru, distrus în anul 70 e.n.