Necesitatea unei speranţe

„SPERANŢA izvoraşte veşnic în inima omului,” a scris poetul englez Alexander Pope în lucrarea sa, „Eseu despre om.” Cu două mii de ani în urmă poetul grec Teocrit a exprimat aceeaşi idee prin cuvintele: „Speranţa există atîta timp cît eşti viu.” Încă şi mai înainte, înţeleptul rege evreu Solomon a scris: „Cîtă vreme este socotit printre cei vii, omul are speranţă.” — Ecl. 9:4, New English Bible.

Da, toţi oamenii din toate timpurile au simţit necesitatea speranţei. Astăzi există milioane de oameni care spun că singura speranţă se află în lumea nouă a comunismului. După părerea lor, revoluţiile vor aduce maselor populare vremuri mai bune. Ei îl citează pe francez Gabriel Péri martir comunist, care a declarat că, generaţiile viitoare vor cunoaşte, datorită comunismului, „o zi de mîine fericită.”

Desigur, mulţi oameni au văzut rezultatele descurajatoare pe care le-au obţinut guvernele fidele principiilor marxiste şi aceşti oameni şi-au mai micşorat pretenţiile. Cu toate acestea, comunismul rămîne speranţa a milioane de oameni care aspiră la o lume (bazată) pe dreptate socială.

Coranul le oferă la o jumătate de miliard de musulmani speranţa într-o fericire deplină eternă într-un paradis numit „Grădina,” unde preafericiţii vor duce o viaţă de delicii în corpurile lor înviate. Mulţi musulmani aşteaptă chiar un mileniu sau o domnie milenară de pace pe pămînt înainte de sosirea zilei de judecată. Cei pe care Alah îi va respinge vor fi azvîrliţi atunci în „locul arzător” pentru a fi chinuiţi acolo etern.

Speranţa a sute de milioane de hinduşi şi budişti este de a ajunge in Nirvana. La cei dintîi, acest cuvînt indică literal „suflarea în” sau stingerea flacării vieţii prin integrarea individului în Brahmana sau în sufletul impersonal universal. La budişti, nirvana este „starea de fericire perfectă devenită posibilă prin încetarea existenţei individuale şi prin integrarea în sufletul spiritului suprem.”

În sfîrşit, la sute de milioane de membrii ai bisericilor creştinătăţii, speranţa face parte, împreună cu credinţa şi iubirea, din cele trei „virtuţii teologale.” În Cyclopaedia lui M. Clintock şi Strong se poate citi în legătură cu cele trei virtuţi: „In arborele vieţii creştine, credinţa este rădăcina, iubirea este trunchiul producător de fructe iar speranţa este coroana care atinge cerul.”

Fiind de acord cu această lucrare protestantă că speranţa membrilor creştinătăţii este de a merge în cer, Enciclopedia catolică (engl.) spune sub cuvîntul „Speranţă”: „[Speranţa] se defineşte ca o virtute divină care ne face încrezători că vom putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungem la fericirea eternă (. . .) Lucrul acesta nu se poate înţelege decît plecînd de la un principiu, dinainte stabilit, că există o ordine supranaturală şi că singurul şi ultimul destin care s-ar putea imagina pentru om în îngrijirea actuală a lui Dumnezeu se afla în aceasta ordine (. . .) speranţa îşi găseşte principalul motiv în unirea cu Dumnezeu în ceruri”. — Scriere cursivă ne aparţine.

Aşadar, la catolici şi la majoritatea protestanţilor, singura speranţă care li se oferă este „fericirea eternă (. . .) în ceruri.”

Dacă această speranţa se prăbuşeşte, nu le mai rămîne alta. Dicţionarul catolic (engl.) spune „Blestemaţii care sînt în infern nu pot să spere, pentru că ei nu au nici o şansă de salvare.” De aceea inscripţia pe care Dante şi-a imaginat-o gravată deasupra porţilor infernului spunea: „Voi care intraţi lăsaţi orice speranţă.”

Dar cei ce cred în Dumnezeu şi în Cristos nu au oare altă alternativă decît „fericirea eternă” în cer sau condamnarea eternă şi fără speranţă în „infern”? Deoarece rădăcinile creştinismului se înfig adînc în Biblie, să ne străduim să aflăm cum defineşte ea speranţa creştină şi ce spune ea cu privire la o eventuală pedeapsă.

Deşi milioane de oameni fascinaţi de ideile comunismului nu se simt ispitiţi cîtuşi de puţin de ideea „fericirii cereşti” pe care bisericile creştinătăţii o prezintă drept singura speranţă a omului, este oare totuşi posibil ca Biblia să le ofere acestor oameni — nu numai în cursul scurtei durate a vieţii omeneşti ci pentru eternitate chiar — speranţa pe care le-a adus-o comunismul, aceea a unei lumi a „egalităţii economice şi sociale pentru toţi” şi a unei „societăţi fără clase?”

Pe de altă parte este posibil oare ca Biblia să le ofere milioanelor de musulmani o speranţă asemănătoare celei din „Grădina” paradiziacă despre care vorbeşte Coranul, dar fără pericol de a o sfîrşi în „locul arzător?”

Dar sutele de milioane de adepţi ai religiilor orientale care au fost învăţaţi că orice existenţă fizică atrage după sine dureri şi că viaţa pe pămînt este un lucru rău? Ar fi încercat oare aceşti oameni să-şi pună capăt existenţei individuale şi să găsească nirvana, dacă ar fi ajuns să se convingă că n-a fost prevăzut ca viaţa pe pămînt să fie o zi plină de suferinţele pe care ei le-au cunoscut?

N-ar putea oare Biblia să le modifice concepţia despre viaţă şi să le dea o speranţă care să corespundă mai mult aspiraţiilor naturale ale oamenilor inteligenţi?

Avînd prezente în minte aceste întrebări, să examinăm Biblia şi istoria religioasă pentru a vedea dacă într-adevăr omenirea nu are altă speranţă decît aceea de „a merge în cer.” Si întrucît, conform Bibliei, omul a primit o speranţă cu mult înainte de fondarea creştinismului, să începem prin a ne întoarce la antichitate şi să vedem ce speranţă a avut poporul evreu.

[Notă de subsol]