Păcătul — mai are el vreo importanţă?

„SÎNT circa douăzeci de ani de cînd noi, ca naţiune, am încetat în mod oficial ,să păcătuim’”, afirmă dr. Karl Menninger în cartea sa Whatever Became of Sin? (Oare ce s-a întîmplat cu păcatul?) El a făcut observaţia că ultima dată cînd un preşedinte american a menţionat păcatul ca preocupare naţională de importanţă majoră a fost cu ocazia unei declaraţii oficiale făcute în 1953.

În statele răsăritene conceptul de păcat nu este de obicei la fel de important cum este de pildă conceptul de onoare sau cel de respect faţă de părinţi. În schimb, în ţările occidentale el era considerat odată ca fiind de o importanţă capitală. Dacă cineva era acuzat că a păcătuit, lucrul acesta era foarte grav. Astăzi se pare că lucrurile s-au schimbat. Dacă oamenii spun că au păcătuit, ei o fac de obicei cu zîmbetul pe buze. Păcatul a încetat să mai fie ceva de care să-ţi fie teamă. Dar oare aşa trebuie el privit?

Dar ce este de fapt păcatul? La drept vorbind mulţi nu ştiu prea bine ce este el. Odinioară oamenii vorbeau de cele „şapte păcate capitale”: mîndria, lăcomia, desfrîul, mînia, îmbuibarea, invidia şi lenea. Astăzi aceste trăsături nu mai par ceva ieşit din comun. Mîndria este încurajată cînd este vorba de pildă de mîndria naţională sau de mîndria rasială. Este greu de imaginat cum ar putea continua să existe societatea de consum dintr-un număr de ţări bogate fără o oarecare măsură de lăcomie, de invidie şi de îmbuibare în rîndul maselor. Adulterul, homosexualitatea şi curvia, care sînt forme de manifestare ale desfrîului, sînt tolerate sau încurajate chiar de către unii conducători religioşi. Cît despre lene, ea este în permanenţă încurajată de invenţiile moderne cum este de pildă televizorul.

De a cui opinie te alături?

Uneori se spune: ,Ei bine, atîta vreme cît te laşi condus de conştiinţă nu vei săvîrşi păcatul’. Este adevărat că conştiinţa este un instrument pe care ni l-a dăruit Dumnezeu pentru a ne ajuta să recunoaştem binele şi răul. Fără ea probabil că societatea omenească s-ar fi scufundat demult în haos şi în barbarie. — Rom. 2:14, 15.

Dar şi conştiinţa poate să ne inducă în eroare. Spre exemplu, cei mai mulţi oameni recunosc că omuciderea este un păcat. Totuşi omuciderea a fost aprobată de religie în cazul închinătorilor zeiţei hinduse Kali precum şi de inchizitorii romano-catolici din Evul mediu. Isus şi-a avertizat discipolii astfel: „Vine ora cînd oricine vă va ucide îşi va imagina că i-a adus lui Dumnezeu un serviciu sacru” (Ioan 16:2). Chiar în prezent, pînă la 50 de milioane de prunci nenăscuţi sînt omorîţi în fiecare an prin avorturi, în majoritatea cazurilor cu avizul legii din ţara respectivă.

În plus, unii posedă o remarcabilă îndemînare de a–şi „adapta” conştiinţa. După cum s-a spus despre un mare şef de stat, conştiinţa lor devine mai degrabă „complicele” lor decît „îndrumătorul” lor. Apoi, cu siguranţă că majoritatea oamenilor vor privi hoţia ca păcat, îndeosebi atunci cînd sînt furaţi banii lor. Dar una dintre cele mai mari probleme criminalistice din Statele Unite este tocmai crima de afaceri care cuprinde: furtişagul, fraude cu poliţe de asigurare, mită şi şperţuri. Milioane de oameni de rînd recurg la asemenea practici. Îi mustră cumva conştiinţa? Se pare că nu, fie pentru că nu sînt demascaţi, fie pentru că „toată lumea face la fel.” În consecinţă, întrucît conştiinţa ne ajută să stabilim ce este păcatul, se pare că ea are nevoie de o îndrumare. Dar unde se găseşte această îndrumare? Adeseori, cei care pretind a fi autorităţi în materie se contrazic unii pe alţii. De pildă, în Biserica Romano-catolică faptul de a mînca vinerea carne era considerat în trecut drept un păcat. Astăzi în majoritatea cazurilor nu se mai consideră aşa. Însă mulţi se întreabă: „Care este deosebirea între trecut şi prezent?”

Aceeaşi organizaţie religioasă consideră drept un păcat grav folosirea mijloacelor „artificiale” de a limita naşterile. Pe de altă parte însă, mulţi oameni printre care chiar şi catolici, privesc alarmaţi explozia demograficăa şi au acum altă părere privitor la limitarea naşterilor. Fără îndoială că ei sînt de acord cu ceea ce comentează dr. Karl Menninger: „Cruzimea, indiferenţa, lipsa de reţinere în privinţa înmulţirii sau indiferenţa şi ignoranţa faţă de consecinţele ei pe plan mondial, mi se par a fi expresia celui mai odios păcat.” Dar ce anume este păcat în acest caz concret: a limita sau a încuraja creşterea demografica?

Asemenea lucruri generează confuzie în mintea coamenilor. O recentă anchetă făcută în rîndurile unor romano-catolici din Statele Unite a dezvăluit că „majoritatea lor nu au nici o idee clară asupra păcatului.” Mulţi au recunoscut că au o „idee confuză în ce priveşte păcatul” şi, în consecinţă, „nu sînt deloc siguri de ceea ce spun”.

Unii intelectuali chiar pun sub semnul întrebării existenţa păcatului. Ei preferă să discute despre el mai degrabă ca despre o „boală” decît ca despre păcat. În ceea ce-l priveşte pe Jim Jones, iniţiatorul suicidului colectivb al discipolilor săi în Guyana, potrivit revistei Time, un teolog a declarat: „Părerea mea este că, de fapt, ceea ce se întîmplă cu oameni ca Hitler şi Jones se datorează pur şi simplu unei maladii psihice. Singura reacţie ar fi, cred eu, mila faţă de toţi cei afectaţi şi nu groaza morală.”

Are într-adevăr vreo importanţă?

Avînd în vedere această larg răspîndită diversitate de opinii, mai are oare păcatul într-adevăr vreo importanţă? Ei bine, dacă sîntem preocupaţi de familia noastră şi de semenii noştri, dacă vrem să avem o speranţă de viitor, şi dorinţa de a duce încă din prezent o viaţă plină de satisfacţii şi fericire, atunci răspunsul trebuie să fie: „Da”.

„Păcatul” este definit uneori drept „călcarea unei legi religioase sau a unui principiu moral.” Menţiunea „lege religioasă” aminteşte de faptul că într-adevăr Singurul care ne poate spune cu autoritate ce este păcatul şi cum să-l evităm este Autorul religiei adevărate, Iehova Dumnezeu. El l-a creat pe om ca să trăiască după anumite legi morale. Dacă încălcăm legile naturale — de pildă legea gravitaţiei — rezultatul poate fi dezastruos. În mod asemănător, dacă încălcăm legile morale ale lui Dumnezeu, adică dacă păcătuim, rezultatul poate fi, în cele din urmă, la fel de dezastruos. Biblia ne avertizează: „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu permite să fie batjocorit. Căci ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera.” — Gal. 6:7.

Efectul distrugător al păcatului este dezvăluit în aceste cuvinte de la Ezechiel 18:4: „Sufletul care păcătuieşte — acela va muri.” Efectul său nociv asupra tuturor naţiunilor este arătat la Proverbe 14:34 unde se spune: „Dreptatea este cea care înalţă o naţiune, dar păcatul este ceva ruşinos pentru grupurile naţionale.”

Da, păcatul are importanţă. Pentru binele nostru trebuie să recunoaştem ce anume este păcatul şi trebuie să învăţăm cum trebuie să-l ocolim. Cum poate deveni posibil lucrul acesta? Vom vedea din articolul următor.

[Note de subsol]