Seminţe care au produs roade după mulţi ani

După ce articolul „Am avut parte de încercări şi de binecuvântări crescând şapte fii“ a fost publicat în numărul din 8 ianuarie 1999 al revistei Treziţi-vă!, s-a primit următoarea scrisoare.

Dragii mei fraţi Bert şi Margaret Dickman,

Tocmai am terminat de citit relatarea voastră şi am simţit că trebuie să vă scriu câteva rânduri. Am cunoscut familia voastră cu mulţi ani în urmă, în Mississippi [1960–1961]. De fapt, am fost la aceeaşi şcoală cu fiii voştri şi obişnuiam destul de des să vin la voi acasă şi să mă joc cu băieţii. Însă nu acesta este cel mai important lucru care a rămas întipărit în mintea mea de copil. Chiar dacă eram mică, am fost foarte impresionată de faptul că băieţii nu salutau drapelul la şcoală datorită conştiinţei lor creştine. Cu toate că aparţineam Bisericii Baptiste din Grandview, atunci când unul dintre băieţii voştri mi-a explicat poziţia lui, am fost convinsă că avea dreptate.

Unul dintre ei mi-a dat cartea De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigata sau i-am furat-o. Nu-mi aduc aminte de la care băiat am obţinut-o, dar ştiu că am citit-o pe toată. Pe atunci, pentru mine nu era decât o carte frumoasă de poveşti. Nici nu mi-am dat seama că seminţele adevărului fuseseră semănate şi că acestea aveau să rămână într-o stare latentă ani de zile.

În 1964, familia mea s-a mutat spre nord, iar eu n-am mai mers la biserică. Ipocrizia pe care am văzut-o în religie m-a dezamăgit şi, ca urmare, ani la rând n-am mai dorit să am de-a face cu vreo religie organizată.

După mai mulţi ani, când am început să mă gândesc cu seriozitate care este scopul vieţii, mi-am dat seama că doream să cultiv relaţii strânse cu Creatorul nostru. Doream ca aceste relaţii să nu fie afectate de ipocrizia caracteristică religiei. Acele seminţe ale adevărului care fuseseră semănate cu mulţi ani în urmă începeau să încolţească, chiar dacă nu-mi dădeam încă seama de acest lucru.

M-am gândit mereu la faptul că nu-mi doream să merg la cer; doream să trăiesc aici pe pământ. Consideram că această planetă este în sine o creaţie destul de minunată; prin urmare, ce motiv ar avea Dumnezeu să o distrugă? În plus, nu credeam că Isus era Dumnezeu. Dacă ar fi fost Dumnezeu, atunci sacrificiul său ar fi fost o înşelăciune. Aceste gânduri, sentimente şi convingeri (dacă pot fi numite convingeri) nu se potriveau cu ceea ce învăţasem la Biserica Baptistă. Prin urmare, am început să mă rog (să mă rog cu adevărat), iar Iehova a acţionat imediat. După câteva zile, Martorii au bătut la uşa mea şi imediat am început un studiu biblic. Chiar dacă până atunci nu mai luasem deloc legătura cu Martorii lui Iehova de pe vremea când vă cunoşteam familia, întotdeauna am avut respect pentru fiii voştri şi pentru curajul cu care au luat poziţie de partea dreptăţii. După ce am început să studiez şi să asimilez cunoştinţă, totul începea să aibă sens. Mi-a trebuit un an şi jumătate ca să-mi fac ordine în viaţă. În cele din urmă, în 1975 m-am botezat.

Ori de câte ori analizăm informaţii referitoare la modul în care conduita noastră poate depune mărturie, chiar fără să fim conştienţi de acest lucru, mă gândesc la familia voastră. Când analizăm cât de important este să semănăm o mulţime de seminţe ale Regatului, pentru că niciodată nu ştim unde şi când vor prinde rădăcini, ştiu din proprie experienţă cât de adevărat este acest lucru.

Doresc să vă mulţumesc pentru că faceţi parte din poporul lui Iehova şi pentru că aţi fost loiali convingerilor voastre atunci. Fără să ştiţi, aţi ajutat pe cineva să găsească adevărul. Conduita şi convingerile voastre şi ale copiilor voştri au permis ca adevărul să strălucească. Nu credeam că voi afla vreodată ce s-a întâmplat cu voi sau că voi avea ocazia să vă mulţumesc. Vă mulţumesc încă o dată.

Cu multă dragoste creştină,

L. O.

[Notă de subsol]