Edictul de la Nantes: o cartă a toleranţei?

„ACESTA mă crucifică“, a protestat papa Clement al VIII-lea în 1598, când a auzit că regele Franţei, Henric al IV-lea, a semnat Edictul de la Nantes. După patru sute de ani de la acest eveniment, în loc să stârnească resentimente şi opoziţie, edictul este celebrat ca un act al toleranţei, unul dintre cei mai importanţi paşi făcuţi spre garantarea drepturilor religioase pentru toţi oamenii. Ce a fost Edictul de la Nantes? A fost el în realitate o cartă a toleranţei? Şi ce lecţie ne dă acest edict?

O Europă sfâşiată de războaie

În secolul al XVI-lea, Europa s-a caracterizat prin intoleranţă şi războaie religioase sângeroase. „Niciodată învăţătura lui Cristos «Iubiţi-vă unii pe alţii» nu a ajuns să fie atât de dispreţuită de adepţii săi ca în secolul al XVI-lea“, remarcă un istoric. Unele ţări, ca Spania şi Anglia, au persecutat fără milă minorităţile religioase. Altele, cum ar fi Germania, au adoptat principiul „Cuius regio, eius religio“, adică cine stăpâneşte un teritoriu stabileşte religia. Toţi cei care nu erau de acord cu decizia conducătorului în chestiuni religioase erau obligaţi să părăsească regiunea. Războiul a fost evitat ţinându-se religiile departe unele de altele, fără să se încerce vreo coexistenţă religioasă.

Franţa a ales o altă cale. Din punct de vedere geografic, ea se află între Europa de nord, care era în cea mai mare parte protestantă, şi Europa de sud, care era catolică. La mijlocul secolului al XVI-lea, protestanţii ajunseseră o minoritate importantă în această ţară catolică. O serie de războaie religioase au adâncit acest proces de divizare.a Numeroasele tratate de pace, sau „edicte pentru a pacifica tulburările“, cum erau ele numite, nu au reuşit să realizeze o coexistenţă religioasă paşnică. De ce a ales Franţa o cale a toleranţei şi nu a imitat ţările vecine?

Politica de pace

În pofida intoleranţei larg răspândite a apărut ideea că pacea şi lipsa unităţii religioase nu sunt neapărat incompatibile. În general vorbind, la acea vreme, chestiunea credinţei religioase era indisolubil legată de sprijinul părţii civile. Cum se putea să fii francez şi să nu aparţii Bisericii Catolice? Se pare însă că unii credeau că se poate. În 1562, Michel de l’Hospital, om de stat francez, a scris: „Nici chiar cel excomunicat nu încetează a fi cetăţean“. Un grup catolic cunoscut sub numele de Les Politiques (Iubitorii de politică) aducea aceleaşi argumente.

Tratatele de pace semnate în Franţa, care nu şi-au atins însă obiectivul, au păstrat unele dintre aceste idei noi. Ele promovau şi ideea că faptul de a uita trecutul este o modalitate de a construi viitorul. De exemplu, Edictul de la Boulogne, semnat în 1573, menţiona următoarele: „Să lăsăm toate lucrurile care s-au întâmplat . . . să se odihnească în pace şi să le ştergem din memorie, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată“.

Franţa avea multe de uitat. Înainte ca Henric al IV-lea să devină rege (1589), cel mai lung tratat de pace a durat doar opt ani. Franţa suferea pe plan economic şi social. Era absolut necesară o stabilitate internă. Henric al IV-lea nu era deloc străin nici de religie, nici de politică. El trecuse de mai multe ori de la protestantism la catolicism şi invers. După ce a stabilit pacea cu Spania în 1597 şi a reuşit să reprime în cele din urmă opoziţia internă în 1598, el era în măsură să le impună un acord de pace atât protestanţilor, cât şi catolicilor. În 1598, după ce Franţa a fost timp de peste 30 de ani scena războaielor religioase, regele Henric al IV-lea a semnat Edictul de la Nantes.

„O Declaraţie a drepturilor à la française“

Edictul de la Nantes pe care l-a semnat Henric era alcătuit din patru texte de bază, inclusiv din textul principal, care era format din 92 sau 95 de articole şi din 56 de articole secrete, sau „speciale“, care priveau drepturile şi obligaţiile protestanţilor. Structura acestui acord se baza pe cea a edictelor anterioare, două treimi din articole fiind preluate din ele. Însă spre deosebire de edictele anterioare, pregătirea acestui edict a durat mult timp. Lungimea lui rar întâlnită poate fi explicată prin faptul că problemele au fost analizate punct cu punct, ceea ce îi dădea aspectul unui compromis de genul „descurcă-te singur“. Care erau unele dintre drepturile acordate?

Edictul le garanta protestanţilor francezi libertatea deplină a conştiinţei. Li se mai acorda statutul de minoritate respectată, care se bucură de drepturi şi privilegii. Unul dintre articolele secrete le asigura chiar protecţia împotriva Inchiziţiei când se aflau în afara Franţei. În plus, protestanţilor li s-a acordat acelaşi statut civil ca şi catolicilor şi puteau să ocupe funcţii de stat. Era însă edictul cu adevărat o cartă a toleranţei?

Cât de tolerant poate fi un edict?

Având în vedere modul în care erau tratate minorităţile religioase în alte ţări, Edictul de la Nantes era „un document de o rară înţelepciune politică“, afirmă istoricul Elisabeth Labrousse. Ultima dorinţă a lui Henric era să-i vadă pe protestanţi întorşi în comunitatea catolică. Până atunci însă, coexistenţa religioasă era un compromis — singura modalitate prin care „toţi supuşii noştri se pot ruga şi închina lui Dumnezeu“, a spus Henric.

În realitate, edictul a favorizat catolicismul, care a fost declarat religia dominantă, urmând să fie restabilit în tot regatul. Protestanţii trebuiau să plătească zeciuială Bisericii Catolice şi să respecte sărbătorile catolice şi restricţiile referitoare la căsătorie impuse de catolici. Libertatea de închinare a protestanţilor era limitată la anumite zone geografice. Edictul se ocupa numai de coexistenţa protestanţilor şi a catolicilor. Alte minorităţi religioase nu au fost incluse. De exemplu, în 1610, musulmanii au fost expulzaţi din Franţa. În pofida concepţiei lui limitate referitoare la toleranţă, de ce este edictul apreciat în zilele noastre?

Consecinţe importante

Cronicile vremii nu conţin multe referiri la acest edict. Istoricii l-au numit un „eveniment nesemnificativ“. Cu toate acestea, în prezent el este considerat o capodoperă a diplomaţiei politice. Edictul a recunoscut protestantismul drept o religie, nu o erezie. Recunoaşterea unei alte religii pe lângă catolicism a deschis calea spre pluralismul religios. Potrivit unui istoric, acest lucru „a avut ca efect eliberarea zelului francez de fanatismul care i-a urmărit pe protestanţi şi pe catolici, în egală măsură“. Edictul recunoştea că nu religia este factorul care stabileşte loialitatea faţă de Stat sau identitatea naţională. În plus, activitatea criminală, şi nu asocierea cu o religie, a devenit criteriul pentru întreprinderea acţiunilor penale. Aceste idei au indicat schimbări şi mai mari.

Când a semnat edictul, regele Henric a fost preocupat mai ales de unitatea civilă. Pentru a o asigura, edictul a separat unitatea civilă de unitatea religioasă. „El a iniţiat un proces de laicizare . . ., recunoscându-se faptul că naţiunea şi confesiunea nu mai erau sinonime“, remarcă un istoric. În timp ce Biserica Catolică a continuat să deţină o anumită putere, Statul şi-a consolidat puterea foarte mult. Monarhul avea să fie arbitru când apăreau conflicte. Prin găsirea unor soluţii politice sau juridice la problemele religioase s-a intenţionat ca politica să stăpânească peste religie. Din acest motiv un istoric a numit edictul „triumful puterii politice asupra rolului Bisericii“. Un alt istoric spune că edictul „a marcat un moment decisiv în ce priveşte apariţia Statului modern“.

Aplicabilitatea lui azi

Unele căi trasate de Edictul de la Nantes au fost mai târziu adoptate şi de alte guverne. Cu timpul, mai multe ţări au redefinit relaţiile dintre religie şi politică, punând autoritatea Statului pe o nouă poziţie. Calea urmată în cele din urmă de Franţa (în 1905) a fost completa separare a Bisericii de Stat. Potrivit lui Jean Baubérot, reputat profesor de istorie şi sociologie, această măsură constituie „cea mai bună protecţie pentru minorităţi“ într-un climat de intoleranţă crescândă. Alte ţări, deşi ţin la o religie de stat, au ales ca prin constituţia lor să garanteze libertatea religioasă şi să asigure un tratament egal pentru toţi cetăţenii lor.

Cu toate acestea, mulţi cred că se mai pot face progrese în ce priveşte ocrotirea libertăţii religioase. „Edictul de la Nantes este celebrat o dată la 100 de ani şi încălcat tot restul timpului“, se lamenta un ziarist pe nume Alain Duhamel. De exemplu, câţiva reporteri bine informaţi au scos în evidenţă intoleranţa de care se dă dovadă când unii oameni sunt excluşi prin etichetarea arbitrară a tuturor minorităţilor religioase drept „secte“. Cu 400 de ani în urmă a trebuit să se înveţe o lecţie într-adevăr importantă, şi anume că trebuie să trăim împreună în pace, fără prejudecăţi. Însă această lecţie este valabilă şi azi.

Chestiuni în discuţie

Nu se poate vorbi despre libertate de închinare când autorităţile favorizează unele religii. În Franţa, unele administraţii le garantează Martorilor lui Iehova statut de religie, în timp ce altele nu. În mod paradoxal, un stat laic este cel care defineşte ce este o religie şi ce nu este. Această procedură începe cu discriminare şi duce la persecuţie. Mai mult, „ea poate stabili totodată un precedent care se poate extinde şi la alte ţări şi asociaţii religioase“, declară Raimo Ilaskivi, membru al Parlamentului European. Din acest motiv, Jean-Marc Florand, lector în drept, ajunge la următoarea concluzie: „Este o lovitură grea pentru Franţa şi pentru exercitarea libertăţilor. În calitate de catolic, acest lucru mă îngrijorează cu adevărat“. Cei dispuşi să înveţe pot învăţa unele lecţii din istorie.

La o conferinţă recentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, un vorbitor a declarat că „un mod de a celebra Edictul de la Nantes ar fi să reflectăm la statutul religiilor din zilele noastre“. Într-adevăr, Edictul de la Nantes poate fi celebrat cel mai bine asigurându-ne că adevărata libertate de închinare este ocrotită în cazul tuturor!

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 20, 21]

Libertatea religioasă în Franţa de azi

Lecţiile din trecut sunt uneori uitate. Când a adus argumente în favoarea Edictului de la Nantes, Henric al IV-lea a spus: „Nu mai trebuie să se facă nici o deosebire între catolici şi hughenoţi“. Jean-Marc Florand, conferenţiar principal de drept la Universitatea Paris-XII, explică în ziarul francez Le Figaro că în Franţa, începând din 1905, „legea pune pe picior de egalitate toate religiile, credinţele şi sectele“. Discriminarea şi prejudecăţile trebuie să aparţină trecutului.

În mod paradoxal, în 1998, anul care marchează împlinirea a 400 de ani de la semnarea Edictului de la Nantes, se pare că lecţia pe care a dat-o acest edict — şi anume că libertatea religioasă şi tratamentul egal trebuie garantate tuturor cetăţenilor — a fost uitată. Martorii lui Iehova, cea de-a treia comunitate religioasă creştină din Franţa ca mărime, îşi practică religia în această ţară de aproape 100 de ani. Cu toate acestea, un raport parlamentar francez a negat că Martorii lui Iehova sunt o religie legitimă. În consecinţă, unele autorităţi franceze fac cu regularitate discriminări în ce priveşte libertatea Martorilor lui Iehova. De exemplu, în procesele pentru încredinţarea copilului minor, judecătorii francezi au deseori reţineri dacă ar trebui ca unui părinte Martor al lui Iehova să-i fie permisă încredinţarea copilului minor. Aceste controverse iau naştere doar din cauza apartenenţei religioase a părinţilor. De asemenea, întrucât sunt Martori ai lui Iehova, unii părinţi adoptivi sunt expuşi din ce în ce mai mult riscului de a-şi pierde copiii care sunt în grija lor.

Recent, autorităţile franceze au ameninţat că vor impune un impozit arbitrar pe donaţiile pe care le fac Martorii lui Iehova congregaţiilor lor. Potrivit organizaţiei neguvernamentale Drepturile Omului Fără Frontiere, această acţiune constituie „un precedent periculos“ care încalcă rezoluţiile emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De fapt, Uniunea Europeană garantează libertatea religioasă. Martorii lui Iehova au fost de repetate ori recunoscuţi de Curtea Europeană ca „religie cunoscută“, ceea ce face ca acţiunea întreprinsă de unele autorităţi franceze să fie şi mai greu de înţeles.

Martorii lui Iehova sunt activi în Franţa de aproape 100 de ani

Dreapta sus: Multe familii din Franţa sunt Martori ai lui Iehova de generaţii la rând

Stânga sus: Congregaţia Roubaix, 1913

Stânga jos: Martori din nordul Franţei, 1922

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Henric al IV-lea, regele Franţei

[Provenienţa fotografiei]

© Cliché Bibliothèque Nationale de France, Paris