Libertatea religioasă: Binecuvântare sau blestem?

Naşterea conceptului de libertate religioasă a fost însoţită de mari dureri în creştinătate. S-a dat o luptă împotriva dogmatismului, a prejudecăţilor şi a intoleranţei. Preţul plătit a constat în viaţa a mii şi mii de persoane, care au murit în conflicte religioase sângeroase. Ce lecţie învăţăm din această istorie plină de dureri?

„PERSECUŢIILE au fost o realitate permanentă a istoriei creştine“, scrie Robin Lane Fox în cartea sa Pagans and Christians (Păgânii şi creştinii). Despre creştinii din secolul I s-a spus că sunt o sectă şi au fost acuzaţi că sunt o ameninţare pentru ordinea publică (Faptele 16:20, 21; 24:5, 14; 28:22). Ca urmare, unii au fost supuşi torturilor şi au fost ucişi de animale sălbatice în arenele romane. În faţa unor asemenea persecuţii crude, unii, printre care şi teologul Tertulian (vezi portretul de la pagina 8), au pledat în favoarea libertăţii religioase. Iată ce a scris acesta în 212 e.n.: „Este un drept omenesc fundamental, un privilegiu firesc, şi anume, ca fiecare om să se închine aşa cum vrea el“.

În 313 e.n., persecutarea creştinilor de către lumea romană a încetat sub domnia lui Constantin, odată cu emiterea Edictului de la Milano care le garanta libertate religioasă atât creştinilor, cât şi păgânilor. Legalizarea „creştinismului“ în Imperiul Roman a pus capăt valului de persecuţii. Însă, în jurul anului 340 e.n., un scriitor care se declara creştin a susţinut necesitatea persecutării păgânilor. În cele din urmă, în 392 e.n., prin Edictul de la Constantinopol împăratul Theodosiu I a scos în afara legii păgânismul pe tot teritoriul imperiului, iar libertatea religioasă a murit prematur. Având „creştinismul“ roman ca religie de stat, Biserica şi Statul au început o campanie de persecuţii care a durat secole întregi, atingând apogeul în sângeroasele cruciade, care au avut loc între secolul al XI-lea şi secolul al XIII-lea, şi în actele pline de cruzime ale inchiziţiilor, care au început să funcţioneze în secolul al XII-lea. Cei care îndrăzneau să pună la îndoială convingerile şi practicile religiei tradiţionale oficiale şi, prin urmare, monopolul asupra dogmei erau etichetaţi drept eretici şi aveau să fie descoperiţi în climatul de tip „vânătoare de vrăjitoare“ caracteristic acelei vremi. Ce anume stătea la baza acestor măsuri?

Intoleranţa religioasă era scuzată pe motiv că unitatea religioasă realizase cel mai solid fundament al statului şi că dezacordurile religioase ameninţau ordinea publică. În 1602, în Anglia, un ministru al reginei Elisabeta a declarat: „Statul nu se află niciodată în siguranţă dacă tolerează două religii“. În realitate, este mult mai uşor să interzici disidenţii religioşi decât să vezi dacă ei constituie cu adevărat o ameninţare pentru stat sau pentru religia oficială. The Catholic Encyclopedia afirmă următoarele: „Nici autorităţile laice, nici cele ecleziastice nu au stabilit nici cea mai mică diferenţă între ereticii periculoşi şi cei inofensivi“. Cu toate acestea, la scurt timp aveau să se producă unele schimbări.

Dureroasa naştere a toleranţei

Schimbările care au avut loc în Europa au fost accelerate de tulburările cauzate de protestantism, o mişcare sectară care a refuzat să fie ştearsă din existenţă. Cu o rapiditate uimitoare, Reforma Protestantă a împărţit Europa pe religii, aducând în prim-plan noţiunea de libertate a conştiinţei. De exemplu, în 1521, renumitul reformator Martin Luther şi-a apărat convingerile astfel: „Conştiinţa mea este prizoniera Cuvântului lui Dumnezeu“. Dezbinările au declanşat şi Războiul de 30 de ani (1618–1648), care a constat într-o serie de războaie religioase crude ce au devastat Europa.

În toiul războiului însă, mulţi au ajuns să-şi dea seama că nu se putea progresa printr-un conflict. Astfel, printr-o serie de edicte, cum ar fi Edictul de la Nantes, din Franţa (1598), s-a căutat să se instituie pacea într-o Europă sfâşiată de războaie, însă fără succes. Din aceste edicte s-a conturat încetul cu încetul actualul concept de toleranţă. La început, cuvântul „toleranţă“ avea conotaţii negative. „Dacă în anumite situaţii am tolera sectele . . ., acesta ar fi, fără îndoială, un lucru rău — ba chiar un rău grav —, însă nu atât de rău ca şi războiul“, a scris renumitul umanist Erasmus în 1530. Din cauza acestui sens negativ al cuvântului, unii oameni preferau să vorbească despre „libertatea religioasă“, şi nu despre „toleranţă“, aşa cum a declarat şi francezul Paul de Foix în 1561.

Cu timpul însă, toleranţa a ajuns să fie privită nu ca un rău mai mic dintre două rele, ci drept ocrotitoarea libertăţilor. Nu mai era considerată o concesie făcută la slăbiciune, ci o garanţie. Când pluralismul convingerilor şi dreptul de a gândi diferit au început să fie preţuite, fiind considerate baza societăţii moderne, fanatismul a fost obligat să se retragă.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, toleranţa a ajuns să fie asociată cu libertatea şi egalitatea. Acest lucru era exprimat sub formă de legi şi declaraţii, cum ar fi celebra Declaraţie a drepturilor omului şi ale cetăţeanului (1789) din Franţa sau Declaraţia drepturilor omului (1791) din Statele Unite. Pe măsură ce aceste documente au ajuns să influenţeze gândirea liberală din secolul al XIX-lea şi până în zilele noastre, toleranţa şi, prin urmare, şi libertatea nu au mai fost privite ca un blestem, ci ca o binecuvântare.

Libertate relativă

Chiar dacă în realitate este preţioasă, libertatea este relativă. Pentru a le asigura tuturor cetăţenilor o mai mare libertate, statul emite legi care limitează unele libertăţi individuale. Iată câteva dintre problemele legate de libertate care constituie în prezent subiectul dezbaterilor din multe ţări europene: Până unde trebuie ca legislaţia dată de guvern să pătrundă în viaţa particulară? Cât de eficientă este ea? Cum este afectată libertatea?

Dezbaterile referitoare la libertăţile publice şi individuale au fost aduse în atenţia publicului larg de mass-media. S-a vorbit despre spălarea creierului, extorcare de bani, abuzuri asupra copiilor şi o mulţime de alte acte criminale grave, aceste afirmaţii fiind făcute la adresa unor grupări religioase, adesea fără să existe vreo dovadă reală. Reportaje în care era vorba despre grupări religioase minoritare au fost difuzate pretutindeni de presă şi televiziune. Etichetări denigratoare, cum ar fi „sectă“, sunt acum ceva la ordinea zilei. Aflate sub presiuni din partea opiniei publice, guvernele au ajuns chiar să întocmească liste cu aşa-zisele secte periculoase.

Franţa este o ţară care se mândreşte cu tradiţia ei în ce priveşte toleranţa şi separarea religiei de stat. Ea se proclamă cu mândrie ţara „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii“. Cu toate acestea, potrivit cărţii Freedom of Religion and Belief — A World Report, în această ţară s-a propus efectuarea „în şcoli a unei campanii educative care să încurajeze respingerea noilor mişcări religioase“. Mulţi oameni sunt însă de părere că acest gen de acţiune constituie o ameninţare la adresa libertăţii religioase. În ce fel?

Ce anume ameninţă libertatea religioasă

Adevărata libertate religioasă există numai atunci când toate grupările religioase care se supun legilor sunt tratate în mod egal de către stat. În momentul în care statul decide în mod arbitrar care dintre grupările religioase nu este o religie, negându-i astfel dreptul de a se bucura de anumite avantaje pe care statul le acordă religiilor, nu mai poate fi vorba despre o adevărată libertate religioasă. „Noţiunea sacră de libertate religioasă sună fals când statul îşi arogă dreptul de a atesta religiile ca şi cum ar emite permise de conducere pentru şoferi“, scria în 1997 revista Time. O curte de apel din Franţa a declarat recent că acest lucru „duce, conştient sau nu, la totalitarism“.

Libertăţile fundamentale sunt şi ele ameninţate atunci când o grupare deţine monopolul asupra mijloacelor de informare. Din nefericire, în multe ţări, lucrurile încep să stea aşa într-o măsură tot mai mare. De exemplu, încercând să definească ce anume este corect din punct de vedere religios, organizaţiile antisectare s-au aşezat pe scaunul acuzării, al judecătorului şi al juraţilor, după care au încercat să-şi impună părerile părtinitoare în faţa opiniei publice prin intermediul mass-media. Însă, aşa cum a declarat ziarul francez Le Monde, aceste organizaţii dau dovadă uneori de „acelaşi sectarism pe care ele pretind că îl combat şi riscă să creeze un climat de tip «vânătoare de vrăjitoare»“. Ziarul punea următoarea întrebare: „Nu constituie oare această stigmatizare socială a grupărilor religioase minoritare . . . o ameninţare pentru libertăţile fundamentale?“ Martin Kriele, ale cărui cuvinte au fost citate în Zeitschrift für Religionspsychologie (Revistă de psihologie religioasă), a spus: „Această vânătoare de secte ne oferă mai multe motive de îngrijorare decât marea majoritate a «aşa-ziselor secte şi psihogrupuri». Simplu spus: Cetăţenii care nu încalcă legea trebuie lăsaţi în pace. Religia şi ideologia trebuie să fie libere şi să rămână libere, chiar şi în Germania“. Să analizăm un exemplu.

„Cetăţeni model“ etichetaţi ca periculoşi

Despre care grupare religioasă s-a spus că este „cea mai periculoasă sectă“ în opinia autorităţilor catolice citate în bine cunoscutul ziar spaniol ABC? Poate că veţi fi surprinşi să aflaţi că ABC vorbea despre Martorii lui Iehova. Aveau aceste acuzaţii aduse împotriva lor un fundament imparţial, obiectiv? Observaţi următoarele declaraţii apărute în alte surse de informare:

„Martorii îi învaţă pe oameni să plătească în mod cinstit taxele, să nu participe la război sau la pregătirile de război, să nu fure şi, în general, să ducă un mod de viaţă care, dacă ar fi adoptat şi de ceilalţi, ar îmbunătăţi nivelul de convieţuire civilă“. — Sergio Albesano, Talento, noiembrie-decembrie 1996.

„Contrar insinuărilor care au circulat cu anumite ocazii, [Martorii lui Iehova] nu-mi fac impresia că ar reprezenta nici cel mai neînsemnat pericol la adresa instituţiilor statului. Ei sunt cetăţeni care iubesc pacea, sunt conştiincioşi, precum şi respectuoşi faţă de autorităţi.“ — Un deputat din parlamentul belgian.

„Martorii lui Iehova pot fi recunoscuţi ca cei mai cinstiţi oameni din Republica Federală.“ — Ziarul german Sindelfinger Zeitung.

„[Martorii lui Iehova] ar putea fi priviţi drept cetăţeni model. Ei îşi plătesc în mod conştiincios impozitele, se îngrijesc de cei bolnavi, combat analfabetismul.“ — Ziarul american San Francisco Examiner.

„Martorii lui Iehova reuşesc mai bine decât membrii altor confesiuni să păstreze legături conjugale stabile.“ — American Ethnologist.

„Martorii lui Iehova se numără printre cetăţenii cei mai cinstiţi şi mai harnici din ţările africane.“ — Dr. Bryan Wilson, de la Universitatea Oxford.

„De-a lungul deceniilor, membrii acestei credinţe au contribuit într-o mare măsură la lărgirea libertăţii conştiinţei.“ — Nat Hentoff, Free Speech for Me — But Not for Thee.

„Ei au avut o contribuţie însemnată la păstrarea câtorva dintre cele mai preţioase elemente ale democraţiei noastre.“ — Profesorul C. Braden, These Also Believe.

Aşa cum arată citatele de mai înainte, Martorii lui Iehova sunt recunoscuţi în toată lumea drept cetăţeni exemplari. În plus, ei sunt cunoscuţi pentru lucrarea lor gratuită de instruire biblică şi pentru promovarea valorilor familiale. Cursurile lor de alfabetizare au ajutat sute de mii de persoane, în timp ce acţiunile lor umanitare întreprinse de-a lungul deceniilor au ajutat mii de persoane, mai ales în Africa.

Importanţa obiectivităţii

Societatea este plină de oameni lipsiţi de scrupule, care vânează victime inocente. Ca urmare, este clar că trebuie să fim atenţi când este vorba de afirmaţii referitoare la religie. Dar cât de obiectivi şi de favorabili în privinţa libertăţii religioase se dovedesc unii ziarişti care, în loc să consulte anumiţi specialişti obiectivi, se bazează pe informaţiile primite de la bisericile care văd că numărul membrilor lor scade sau de la organizaţiile antisectare a căror obiectivitate poate fi pusă în discuţie? De exemplu, ziarul care a spus despre Martorii lui Iehova că sunt „cea mai periculoasă sectă“ a recunoscut că definiţiile prezentate provin de la „experţii Bisericii [Catolice]“. În plus, o revistă din Franţa a remarcat că majoritatea articolelor care vorbesc despre presupusele secte provin de la organizaţii antisectare. Vi se pare că acesta este cel mai imparţial mod de a obţine informaţii obiective?

Instanţele şi organizaţiile internaţionale care se ocupă de drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi ONU, declară că „distincţia [făcută de organizaţiile antisectare] dintre o religie şi o sectă este prea artificială ca să poată fi acceptată“. Atunci de ce unii continuă să folosească cuvântul peiorativ „sectă“? Aceasta este o dovadă în plus că libertatea religioasă este ameninţată. Aşadar, cum poate fi protejată această libertate esenţială?

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 8]

Apărători ai libertăţii religioase

Apeluri elocvente pentru libertate religioasă s-au făcut auzite în timpul sângeroaselor conflicte religioase care au avut loc în Europa în secolul al XVI-lea. Aceste apeluri sunt şi azi potrivite cu discuţia noastră despre libertatea religioasă.

Sébastien Chateillon (1515–1563): „Ce este un eretic? Nu am găsit nimic altceva decât că noi îi considerăm eretici pe toţi cei care nu sunt de acord cu părerile noastre. . . . Dacă în acest oraş sau regiune eşti considerat un credincios adevărat, în următorul oraş vei fi considerat eretic“. Renumit traducător francez al Bibliei şi apărător înflăcărat al toleranţei, Chateillon a vorbit despre un element-cheie al dezbaterilor referitoare la libertatea religioasă: Cine stabileşte cine este un eretic?

Dirck Volckertszoon Coornhert (1522–1590): „Citim că în antichitate . . . însuşi Cristos în Ierusalim, iar apoi mulţi alţi martiri în Europa . . . au tulburat [societatea] cu cuvintele lor despre adevăr. . . . Sensul cuvântului «tulburat» trebuie să fie definit în mod exact şi clar“. Coornhert a declarat că dezacordurile religioase nu trebuie să fie puse pe picior de egalitate cu tulburarea ordinii publice. El a pus întrebarea: Constituie cei care respectă cu scrupulozitate legea într-adevăr o ameninţare pentru ordinea publică?

Pierre de Belloy (1540–1611): Este o dovadă de „ignoranţă să crezi că diversitatea religioasă generează şi alimentează dezordinea în stat“. Belloy, avocat francez care a scris în perioada războaielor religioase (1562–1598), a argumentat că armonia din stat nu se bazează pe uniformitate religioasă, exceptând, bineînţeles, cazul în care guvernul este supus presiunilor de natură religioasă.

Thomas Helwys (cca 1550–1616): „Dacă oamenii lui sunt supuşi şi respectă cu fidelitate toate legile umane, [regele] nu le mai poate cere nimic“. Helwys, unul dintre fondatorii Bisericii Baptiste din Anglia, a scris în favoarea separării Bisericii de Stat, îndemnându-l pe rege să le garanteze libertate religioasă tuturor bisericilor şi sectelor şi să se mulţumească cu puterea civilă exercitată asupra oamenilor şi asupra bunurilor acestora. În scrierile sale, el a subliniat o întrebare de actualitate: Cât de mult trebuie să controleze statul aspectul spiritual din viaţa oamenilor?

Un scriitor anonim (1564): „Pentru a introduce libertatea conştiinţei, nu este suficient să-i permiţi individului să se abţină de la practicarea unei religii pe care o dezaprobă dacă, din acelaşi motiv, practicarea liberă a unei religii pe care el o aprobă nu îi este permisă“.

[Fotografiile]

Tertulian

Chateillon

De Belloy

[Provenienţa fotografiilor]

Toate fotografiile: © Cliché Bibliothèque Nationale de France, Paris