După chipul lui Dumnezeu sau al animalului?

PRIMUL bărbat, Adam, a fost numit „[fiu] al lui Dumnezeu“ (Luca 3:38). Nici un animal nu a avut parte vreodată de această distincţie. Totuşi, Biblia arată că oamenii şi animalele au multe în comun. De exemplu, atât oamenii, cât şi animalele sunt suflete. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, „omul a devenit un suflet viu“, spune Geneza 2:7. În armonie cu aceasta, 1 Corinteni 15:45 spune: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut [a devenit, NW] un suflet viu“. Oamenii sunt suflete, aşadar sufletul nu este o entitate imaterială care supravieţuieşte morţii corpului.

Referitor la animale, Geneza 1:24 spune: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să producă pământul suflete vii, potrivit speciilor lor: animale domestice şi animale care se mişcă şi fiarele sălbatice ale pământului, potrivit speciei lor!»“ (NW). Deşi Biblia înnobilează omul spunând că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ea ne reaminteşte de poziţia noastră umilă ca suflete pământeşti, la fel ca sufletele animale. Totuşi, mai există ceva ce omul şi animalul au în comun.

Biblia explică: „Soarta fiilor oamenilor şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt, . . . şi omul nu întrece cu nimic pe animal. . . . Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână“. Da, omul şi animalul se aseamănă şi în ce priveşte moartea. Atât unul, cât şi celălalt se întorc „în pământ“, „în ţărână“, de unde au venit. — Eclesiastul 3:19, 20; Geneza 3:19.

Dar de ce îi îndurerează moartea pe oameni atât de mult? De ce dorim cu ardoare să trăim etern? Şi de ce trebuie să avem un scop în viaţă? Cu siguranţă că ne deosebim foarte mult de animale!

În ce constă deosebirea dintre noi şi animale

Aţi fi fericiţi dacă aţi trece prin viaţă fără a avea alt scop decât acela de a mânca, de a dormi şi de a vă reproduce? Gândul acesta îi dezgustă chiar şi pe cei mai zeloşi evoluţionişti. „Omul modern, acest sceptic şi agnostic iluminat, scrie evoluţionistul Theodosius Dobzhansky, nu se poate abţine să nu îşi pună, cel puţin în ascuns, vechile întrebări: Are viaţa mea un alt scop, pe lângă acela de a mă menţine în viaţă şi de a continua lanţul existenţei? Are universul în care trăiesc un scop?“

Într-adevăr, negarea existenţei unui Creator nu potoleşte setea omului de a găsi sensul vieţii. Citându-l pe istoricul Arnold Toynbee, Richard Leakey scrie: „Această înzestrare spirituală [a omului] îl condamnă pe viaţă la lupta de a se armoniza cu universul în care s-a născut“.

Totuşi, întrebările fundamentale cu privire la natura umană, la originea şi spiritualitatea noastră încă există. Este evident că între om şi animal există o mare prăpastie. Cât de mare este aceasta?

O prăpastie prea mare ca peste ea să se poată face o punte

O problemă fundamentală a teoriei evoluţiei este prăpastia imensă care îi separă pe oameni de animale. Dar, în realitate, cât de mare este această prăpastie? Să luăm în considerare câteva lucruri pe care le-au spus înşişi evoluţioniştii despre aceasta.

Thomas Huxley, un remarcabil apărător al teoriei evoluţiei, care a trăit în secolul al XIX-lea, a scris: „Nimeni nu este mai convins decât mine de imensitatea prăpastiei dintre . . . om şi animal . . ., deoarece numai omul este înzestrat cu minunata capacitate de a vorbi inteligibil şi raţional [şi numai el] . . . se ridică deasupra animalului, de parcă ar fi în vârful unui munte, mult deasupra nivelului umililor lui camarazi“.

Evoluţionistul Michael Corballis face următoarea remarcă: „Există o izbitoare discontinuitate între om şi celelalte primate . . . «Creierul nostru este de trei ori mai mare decât creierul pe care ne-am aştepta să-l aibă un primat de talia noastr㻓. Iar neurologul Richard Restak explică: „Creierul [uman] este unicul organ din univers care încearcă să se cunoască pe sine“.

Leakey recunoaşte: „Conştiinţa de sine constituie o adevărată dilemă pentru oamenii de ştiinţă, despre care unii cred că este de nerezolvat. Simţul conştiinţei de sine, pe care îl avem cu toţii, este atât de strălucit, încât ne iluminează în tot ceea ce gândim şi facem“. El a mai spus: „Limbajul efectiv creează o prăpastie între Homo sapiens [oameni] şi restul lumii naturale“.

Îndreptând atenţia spre o altă minune a intelectului uman, Peter Russell scrie: „Memoria este, fără îndoială, una dintre cele mai importante facultăţi umane. Fără aceasta nu am putea învăţa . . ., intelectul nu ar funcţiona, limbajul nu s-ar dezvolta şi nu ar exista nici una dintre calităţile . . . în general atribuite fiinţelor umane“.

Mai mult decât atât, nici un animal nu practică închinarea. Prin urmare, Edward Wilson face următoarea observaţie: „Predispoziţia spre religiozitate este cea mai complexă şi mai puternică forţă a intelectului uman şi, după toate probabilităţile, o parte a naturii umane care nu poate fi suprimată“.

„Comportamentul uman dă naştere altor mistere darwiniste“, recunoaşte evoluţionistul Robert Wright. „Ce rol au umorul şi râsul? De ce fac oamenii mărturisiri când se află pe patul de moarte? . . . Care este, de fapt, rolul suferinţei? . . . Şi, odată ce persoana moare, în ce măsură ar putea contribui suferinţa la perpetuarea familiei umane?“

Evoluţionista Elaine Morgan recunoaşte: „Patru dintre cele mai mari mistere referitoare la oameni sunt: 1) De ce merg pe două picioare?, 2) De ce nu mai au blană?, 3) De ce au creierul atât de dezvoltat? şi 4) De ce au învăţat să vorbească?“

Cum răspund evoluţioniştii la aceste întrebări? Elaine Morgan explică: „Răspunsurile convenţionale la aceste întrebări sunt: 1) «Nu ştim încă», 2) «Nu ştim încă», 3) «Nu ştim încă» şi 4) «Nu ştim înc㻓.

O teorie care se clatină

Scriitorul cărţii The Lopsided Ape (Maimuţa asimetrică) a menţionat că obiectivul lui „era acela de a alcătui o descriere generală a evoluţiei umane de-a lungul timpului. Multe dintre concluziile la care s-a ajuns sunt speculaţii bazate ca de obicei pe câţiva dinţi, oase şi pietre vechi“. De fapt, mulţi nu acceptă nici chiar teoria originală a lui Darwin. Richard Leakey spune: „Versiunea lui Darwin cu privire la modul în care am evoluat a dominat antropologia până în urmă cu câţiva ani, când s-a dovedit că era greşită“.

Potrivit opiniei Elainei Morgan, mulţi evoluţionişti „şi-au pierdut încrederea în răspunsurile pe care, în urmă cu treizeci de ani, credeau că le cunoşteau“. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că unele dintre teoriile susţinute de evoluţionişti s-au prăbuşit.

Consecinţe dureroase

În urma unor studii s-a descoperit că numărul femelelor cu care se împerechează un animal mascul are legătură cu diferenţa dintre sexe în ce priveşte mărimea corpului. Prin urmare, unii au tras concluzia că comportamentul sexual al omului trebuie să se asemene cu cel al cimpanzeilor, întrucât masculii de cimpanzeu, asemenea corespondenţilor lor umani, sunt doar puţin mai mari decât femelele. Aşadar, unii sunt de părere că, asemenea cimpanzeilor, oamenilor ar trebui să li se permită să aibă mai mulţi parteneri cu care să întreţină relaţii sexuale. Şi, de fapt, mulţi oameni fac acest lucru.

Dar ceea ce se pare că merge bine în cazul cimpanzeilor s-a dovedit a fi în general un dezastru în cazul oamenilor. Faptele arată că promiscuitatea este o cale spre suferinţă, presărată cu familii destrămate, avorturi, boli, traume psihice şi afective, gelozie, violenţă în familie şi copii abandonaţi care devin inadaptabili, ca la rândul lor să continue acest ciclu dureros. Dacă este adevărat că natura umană este aceeaşi cu natura animală, de ce cauzează toate acestea atâta durere?

Gândirea evoluţionistă pune la îndoială chiar şi sfinţenia vieţii umane. Pe ce bază este viaţa umană sacră dacă spunem că nu există Dumnezeu şi nu ne considerăm altceva decât nişte animale superioare? Poate datorită intelectului nostru superior? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci întrebarea care se punea în cartea The Human Difference (Diferenţa umană) ar fi foarte potrivită: „Este drept să considerăm oamenii mai valoroşi decât câinii şi pisicile pentru simplul motiv că pe noi a căzut tot norocul [evoluţionist]?“

Pe măsură ce noua versiune a gândirii evoluţioniste se răspândeşte, aceasta „inevitabil va afecta în profunzime gândirea morală“, se spune în cartea The Moral Animal (Animalul moral). Dar este crudă morala care se desprinde din premisa că suntem ceea ce suntem în urma „selecţiei naturale“, proces prin care, potrivit cuvintelor lui Herbert Wells, „cel puternic şi viclean îl învinge pe cel slab şi încrezător“.

Să remarcăm că multe teorii susţinute de evoluţionişti, teorii care au erodat moralitatea de-a lungul anilor, s-au prăbuşit în faţa acestui nou val de gânditori. Dar tragedia este că daunele pe care le-au adus aceste teorii au lăsat urme.

Închinare adusă creaţiei sau Creatorului?

Pentru a găsi răspunsuri, evoluţia ne îndreaptă atenţia în jos, spre creaţie, şi nu în sus, spre Creator. Biblia însă, pentru a ne ajuta să găsim adevăratele valori morale şi scopul nostru în viaţă, ne îndreaptă atenţia în sus, spre adevăratul Dumnezeu. Ea ne mai explică de ce trebuie să ne luptăm să nu greşim şi de ce numai pe oameni îi tulbură atât de mult moartea. Mai mult decât atât, în mintea şi inima oamenilor, explicaţia pe care o dă Biblia cu privire la motivul pentru care suntem înclinaţi să facem răul este credibilă. Vă invităm să analizaţi această explicaţie satisfăcătoare.

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

Cât de mare este prăpastia dintre om şi animal?